Apel la contribuţii


Logo SIFR 8 copy mic.jpg

PENTRU VOLUMUL:


Studii de istorie a filosofiei româneşti
, XV (2019): Problema conștiinței

 
REPERE BIBLIOGRAFICE:

 
  • Vasile Conta, Bazele metafizicii (1890):
  „Credinţa noastră că ceva există se confundă în principiu cu însuşi conştiinţa noastră, căci aceasta din urmă nu este, în ultima analiză, decât expresiunea intelectuală a existenţei. Negarea deci a oricărei existenţe de către noi, care bazăm orice ştiinţă pe conştiinţă, este o contrazicere în termeni şi, prin urmare, o imposibilitate intelectuală.            
  Conştiinţa mărturiseşte nu numai despre existenţa ei proprie, dar şi despre aceea a o mulţime de alte lucruri.”                   

  • Constantin Rădulescu-Motru, Elemente de metafizică (1912):
  „Conştiinţa omenească, – aşa cum o înţelegem noi astăzi – nu este o oglindă pasivă, nici o conştiinţă transcendentală; nu este apoi un epifenomen care se adaogă, ca o lumină venită din altă lume, peste fondul unei lumi materiale, ci este rezultatul sintetic al evoluţiunii prin care a trecut întreaga energie universală. Conştiinţa actuală a fiecărui om reprezintă ultima verigă din lanţul acestei evoluţiuni universale! Ea, ultima verigă, a fost cu putinţă numai după ce lanţul evoluţiunii întregi se împlinise până la dânsa. În clipa de timp în care ne găsim noi, conştiinţa omenească este constituită: dintr-o zonă luminoasă, în care se asociază şi se unifică funcţiunile neuronilor cari se găsesc în centri corticali ai creierului mare, şi dintr-o zonă întunecată, în care se asociază şi se unifică funcţiunile multor alţi neuroni cari se găsesc în diferiţi centri sub corticali şi medulari. Zona cea întunecată nu este zona funcţiunilor inferioare, ci este zona funcţiunilor automate, adică a funcţiunilor cari s-au adaptat în chip perfect la scopul lor. Odinioară, pe când nu existau centri corticali, ea era zona cea luminoasă. Când şi când, funcţiunile din zona întunecată, ajung să mai pătrundă în zona luminoasă, dar numai atunci când funcţiunile acestea sunt împiedicate în automatismul lor, adică în cazurile patologice. Zona cea întunecată este zona cea adâncă în care nu se mai poate distinge ce este şi se nu este, dar care nu mai puţin există şi formează condiţiunea necesară a celeilalte zone venită în urmă. Vieaţa vegetativă cu multiplele ei funcţiuni; precum şi dispoziţiunile reflexe şi emoţionale; toate funcţiunile organice de adaptare ale individului la mediu, sunt coordonate şi executate prin mijlocirea centrilor subcorticali şi medulari, cari se găsesc în zona întunecată. Dacă nu ar fi activitatea permanentă a acestor centri, nu ar fi cu putinţă nici activitatea centrilor corticali; iar zona luminoasă s-ar scoborî atunci spre funcţiunile automate. Cu zona întunecată nu s-a sfârşit însă lanţul de condiţionare al conştiinţei. Înaintea funcţiunilor automate din centri subcorticali şi medulari, a trebuit să fie funcţiunea de asimilare a materiei organice; sub zona întunecată a activităţii automatice nervoase se întinde zona şi mai întunecată a fenomenelor chimiei organice. Şi nici cu aceasta nu s-a terminat. Sub funcţiunea de asimilare stă funcţiunea şi mai elementară a gravitaţiunii şi a asocierii dintre elemente. Unde se sfârşeşte, în definitiv, lanţul de condiţionare al conştiinţei? Nicăiri; căci oriunde s-ar pune începutul, totdeauna se va găsi că peste începutul ales a trebuit să mai fie un alt început. Cu cât ne ducem apoi spre început, cu atât lanţul condiţionării conştiinţei omeneşti se continuă în lanţul de condiţionare al fenomenelor energiei universale. Cu toate acestea, conştiinţa există ca un ceva deosebit de energia universală, dacă nu chiar ca un ceva opus energiei universale? De unde vine acest ceva? Dacă reluăm evoluţia în direcţiunea indicată mai sus, ce se adaogă în plus la fiecare verigă de condiţionare a fenomenelor pentru formarea verigei următoare? Ce se adaugă în plus la zonele cele întunecate pentru a se ajunge în sfârşit la zona cea luminoasă? Acest ceva în plus nu este el de o esenţă diferită şi astfel nu face el dovada dualismului dintre conştient şi inconştient, dintre psihic şi fizic?”           
  „Rândurile scrise în cartea conştiinţei istorisesc adaptarea fenomenelor universului la generaţiunea personalităţii omeneşti.”                   

  • Traian Brăileanu, Despre condiţiile conştiinţei şi cunoştinţei (1912):
  „Noţiunea «conştiinţă» nu este altceva decât însuşi raportul de succesiune al elementelor. Întrebuinţată ca «predicat», această noţiune nu însemnează nimic «pentru sine», ci este o parte a simbolului reprezentat prin acea judecată. «Eu am conştiinţă», «piatra n-are conştiinţă», «toţi oamenii au conştiinţă» etc. sunt terminări de raporturi între anumite elemente sau începutul unor raporturi.”                   
  • Emil Cioran, „Conştiinţă şi viaţă” (1932):
  „Este convingerea mea cea mai vie că apariţia conştiinţei se datorează unei deficienţe vitale a omului, unui minus de viaţă. [...] Conştiinţa rezultă dintr-o incapacitate a omului de a trăi viaţa iraţional; ea presupune că viaţa a pierdut din propria capacitate şi productivitate.”            
  „Conştiinţa, în această perspectivă, este sursa tragicului în lume. Şi precum acesta rezultă dintr-o dialectică internă, care a apărut la un moment dat în timp, tot aşa şi conştiinţa este un fruct temporal, în producerea căruia viaţa s-a negat pe ea însăşi. Aici nu este posibilitate de sinteză, întrucât echilibrul instabil provocat de dualismul conştiinţă–viaţă trebuie să-şi găsească o rezolvare. Se înşeală aceia cari cred că din cauza conştiinţei omul este pus în faţa unei biruinţe nelimitate: din cauza conştiinţei, omul se va prăbuşi. Căci aici drumul înălţării este drumul decadenţei.”         

  • Lucian Blaga, Censura transcendentă: încercare metafizică (1934):       
  „Subiectul cognitiv ca centru al unei conştiinţe se găseşte nu numai în faţa obiectelor «exterioare» cercului său, ci şi în faţa propriilor «fenomene de conştiinţă». Când fenomenele de conştiinţă devin «obiect cognitiv» pentru subiectul conştiinţei, aceste «fenomene» nu sunt disimulate prin vreo cunoaştere concretă, cum presupunem că sunt disimilate celelalte fenomene, cari nu aparţin conştiinţei şi care ajung în conştiinţă tocmai «disimulate» prin cunoaşterea concretă. Faptul că subiectul cognitiv în prezenţa propriilor fenomene de conştiinţă cuprinde un «obiect» nedisimulat prin cunoaştere concretă, a făcut pe unii filosofi să creadă că dela aceste fenomene de conştiinţă se deschide o fereastră spre transcendenţa universală. Gravă iluzie. Fenomenele de conştiinţă nu sunt «disimulate» printr-o cunoaştere concretă, dar ele sunt «fenomene», adică complicaţiuni derivative ale unui «altceva». Ele vor putea fi privite deci de către subiectul cognitiv tot ca semne arătate ale unui «ce ascuns». (Ele sunt obiecte ale «cunoaşterii luciferice»). În afară de asta «fenomenele de conştiinţă» deşi nedisimulate de vreo cunoaştere concretă, sunt disimulate prin procedeele «categoriale» ale cunoaşterii paradisiace. Aceasta încă înainte de a deveni obiecte ale cunoaşterii luciferice. Deosebirea dintre fenomenele exterioare conştiinţei, şi fenomenele de conştiinţă, e aşa dar aceea că fenomenele de conştiinţă trec pentru subiectul lor cognitiv printr-o censură transcendentă mai puţin. Această împrejurare nu dă însă nimănui dreptul de a considera faptele conştiinţei în sine drept fereastră deschisă spre transcendenţe universale!” 

  • I.D. Gherea, Eul şi lumea, (1938):              
  „Într-adevăr conştiinţa impersonală este un fel de ideal, fiindcă sub domnia ei armonia logică este perfectă şi pentru că nu poţi părăsi această lume raţională fără a fi constrâns la concepţii contradictorii, cum vom vedea în cele ce urmează. Într-adevăr, nu este decât un ideal retrospectiv, construit în mod logic. Conştiinţa impersonală este paradisul raţional pierdut.”          
  „Conştiinţa impersonală este fondul comun din care se diferenţiază eul, materia, spaţiul.”

  • Mircea Florian, Cunoaştere şi existenţă (1939):           
  „«A exista» nu are ca notă intrinsecă «a fi perceput», «a fi reprezentat», «a fi gândit» sau, mai grav, «a fi conţinut de conştiinţă». De conştiinţă atârnă cunoaşterea existenţei, nu însăş existenţa.”            
  „Dintru început conştiinţa are în faţă obiectele sau existenţele în toată nuditatea lor. Ea nu cunoaşte încă jocul intim şi complex al relaţiilor fiziologice, psihologice sau istorice, pe care obiectul le întreţine cu fiinţa cunoscătoare. Desvăluind  ţesătura intimă de relaţii nu suprimăm aderenţa eului sau subiectului la existenţă ci îi explicităm condiţiile ontologice.” 
                 
  • Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii (1960):
  „Iniţial, conştiinţa este întoarsă spre obiect, spre lumea în care ea trebuie să se orienteze; iniţial, ea este o «conştiinţă obiectivă», în care se cuprinde tot ce referă la obiecte: reale, ireale, suprareale, ideale. Conştiinţa obiectivă se manifestă ca percepţie, reprezentare, imaginaţie. «Valorificarea», «interpretarea» dispune de două căi opuse: afectivitatea şi gândirea. Afectivitatea nu se ocupă de ce obiective avem, ci de cum le avem, valorifică semnificaţia lumii pentru noi, pentru binele şi răul nostru. A doua funcţie capitală a conştiinţei este «conştiinţa subiectivă», afectivă, care nu este «prezentativă», nu exprimă momentul obiectiv, ci o rezonanţă interioară, subiectivă a lumii.”                     

  • Ştefan Lupaşcu, Logică şi contradicţie (1947):
  „Conştiinţa conştiinţei (când sunt conştient de cutare stare de conştiinţă, când sunt conştient că privesc, aud, simt, gândesc cutare idee, raţionament, duc la capăt cutare acţiune etc.) e însoţită întotdeauna de conştiinţa inconştienţei: atunci când, într-adevăr, deosebesc cutare stare de conştiinţă – cât de simplă sau de complexă ar fi ea –, când îi acord «atenţie», cum se zice, sunt, prin aceasta, conştient că o deosebesc de alte stări pe care le elimin, prin aceasta, din conştiinţa mea (când sunt conştient că privesc cutare obiect sunt conştient, prin aceasta, că îl privesc numai pe el, că nu privesc altele, care pălesc, pe care le fac să pălească cufundându-le în inconştienţă sau mai curând în subconştienţă (cu toate gradele sale). Eu sunt deci conştient de inconştienţa (sau subconştienţa) mea. Conştiinţa conştiinţei implică astfel conştiinţa inconştienţei (sau a subconştienţei). Dar conştiinţa (simpla conştiinţă) implică ea însăşi inconştienţa (sau subconştienţa), pentru că conştiinţa mea alege cutare stare, în dauna altora care pălesc cufundându-se în înconştienţă (subconştienţă). Totuşi eu nu sunt conştient de aceasta. Inconştienţa conştiinţei implică astfel inconştienţa inconştienţei.”
                    
  • Camil Petrescu, Doctrina substanţei [1955]:
  „Conştiinţa este o parte din cunoaşterea noosică istorică şi anume este cea întoarsă asupra imaginilor. Orice altă concepţie duce la false probleme. O conştiinţă pură nu există, o intuiţie pură nu există, există o cunoaştere noosică a imaginilor, de orice natură ar fi aceste imagini. Tot materialul conştiinţei e, deci, strict biologic.”                              

  • Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă (1981):
  „Fiinţă şi neant, fiinţă şi temporalitate, fiinţă şi aparenţă fac loc opoziţiei mai adânci dintre fiinţă şi conştiinţă. Despre un fel de con-ştiinţă se poate vorbi în cazul oricărei oglindiri şi reflectări, fie şi la oglindirea în apă, dacă prin conştiinţă s-ar înţelege înregistrarea laolaltă şi reţinerea lucrurilor ca o imprimare în materie şi memorizare de către ea, într-un cuprins, a stărilor şi proceselor; are şi materia o memorie, de ordinul reţinerii laolaltă a pecetiei lucrurilor. Dar conştiinţa omului, cu tăria ei de a oglindi nu numai ce se imprimă în ea ci şi ceea ce îşi imprimă ea însăşi, o pune cu adevărat în opoziţie cu fiinţa, într-altfel decât i se pot opune oglindirile şi vălurile Maia ale lucrurilor. Acum este în joc oglindirea liberă şi suverană. Că şi conştiinţa «este» într-un fel (iar de la faptul că este, de la cogito, s-a putut încerca refacerea fiinţei) nu curmă opoziţia. Fiinţa câştigase totul asupra neantului şi cu atât mai mult asupra vremelniciei şi aparenţei, spre a-şi risca acum plinătatea ei în faţa conştiinţei şi gândului, care nu numai că o subţiază, o trec în «formă»sau o pun în fluiditate, dar o dublează pur şi simplu cu fabulaţiile lor.            
  Conştiinţa este agentul principal al posibilului. Nu numai că a ajuns la conştiinţă şi gând, posibilul nu s-a disciplinat, dar dimpotrivă, el a intrat în cea mai extraordinară eliberare de sine. Neantul este blajin faţă de fiinţă, în comparaţie cu rebeliunea ontologică a conştiinţei. Orice poate fi propus de conştiinţă, ca o provocare faţă de fiinţă.”  

                                                       (Repere bibliografice de TITUS LATES)



Studiile vor conţine între 10 şi 18 pagini standard (1 pagină = 2000 de semne fără spaţii).


Pentru propunerea textelor, vă rugăm să trimiteţi pe adresa noastră de contact următoarele date:
  • titlul materialului pe care intenţionaţi să-l propuneţi şi un rezumat de cel mult 150 de cuvinte (însoţit de cuvinte-cheie), în care se va pune accent pe miza lucrării şi pe elementele de originalitate;
  • o scurtă prezentare a autorului, axată pe contribuţia sa ştiinţifică.

Data-limită de trimitere a propunerilor: 6 iulie 2019.
Data-limită de trimitere a textelor: 1 august 2019.

Materialele trimise spre publicare vor fi însoţite de un rezumat în limba engleză de cel mult 150 de cuvinte, de cuvinte-cheie şi de traducerea titlului în limba engleză.


ÎN ACCEPTATEA PRELIMINARĂ A MATERIALELOR SE VA ŢINE CONT DE URMĂTOARELE CONDIŢII ELEMENTARE:

  • Materialele trebuie să fie contribuţii originale şi inedite (nepublicate*);
  • Materialele trebuie să fie oneste. Autorul trebuie să recurgă la ghilimele şi trimiteri de câte ori citează sau utlizează ideile altui autor, dar nu se acceptă ca lucrarea sa fie constituită în bună măsură din citate;
  • Miza lucrării trebuie să fie expusă coerent, conceptele şi noţiunile utilizate - definite clar, iar stilul trebuie să fie limpede şi cursiv.

* Cerinţa se referă şi la publicaţiile online.


Pentru aspectele care ţin de redactarea propriu-zisă, vedeţi:
Reguli pentru autori

Despre modul în care se selectează şi se evaluează materialele trimise spre publicare în volumele din seria de Studii de istorie a filosofiei româneşti:
Criterii de selecţie şi evaluare a materialelor





Răsfoiţi seria de Studii de istorie a filosofiei româneşti