Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa. Supplementa

Liviu Bordaș

Abstract: The article discusses new unpublished documents which supplement those pre­sented in the earlier articles published in this journal (the issues VIII, IX and X). Appen­dix 1 contains seven new pieces belonging to the correspondence of I. P. Culianu with Mac Linscott Ricketts. In order to further contextualise them I have added a contemporary ex­change between Ricketts and Joseph M. Kitagawa, along with Kitagawa’s unpublished re­view of Ricketts’ monograph about Mircea Eliade (appendices 3 and 5). Appendix 2 adds three new pieces to the correspondence of I. P. Culianu with Mircea and Christinel Eliade. Again, for a better contextualisation and understanding of them, I added the exchanges of Fernand Schwarz with Mircea and Christinel Eliade (appendix 4). In most of these docu­ments, the main topic of interest for the discussion carried on in the article is Culianu’s at­titude towards the accusations of philo-Fascism and anti-Semitism brought to Mircea Eliade.

Keywords: Mircea Eliade; Ioan Petru Culianu; Mac Linscott Ricketts; Adriana Berger; Vittorio Lanternari; Joseph M. Kitagawa; Fernand Schwarz; Georges Dumézil; New Acropolis; esotericism; the Iron Guard; Fascism; anti-Semitism; political accusations.

1. Seria de studii cu materiale documentare despre Mircea Eliade (1907–1986) și Ioan Petru Culianu (1950–1991) pe care am publicat-o între anii 2012 și 2014 în Revis­ta de filosofie[1]și în Studii de istorie a filosofiei românești[2] urma să continue cu alte câte­va „episoade”. Ele au rămas în șantier, în anul 2015, din motive despre care voi scrie altă dată și care nu sunt deloc lipsite de legătură cu pozițiile – și politicile – din jurul chestiunii numite felix culpa. Înainte de a le relua, dau tiparului câteva adăugiri la studiile deja publicate.

Primul grup de documente (Addenda I) se referă la studiul dedicat cores­pon­den­ței dintre Culianu și Mac Linscott Ricketts (1930–2022). În primăvara anului 2019, la câ­te­va luni după ce s-a retras din activitatea de cercetare, profesorul Ricketts mi-a dă­ru­it cea mai mare parte a arhivei sale în vederea valorificării materialu­lui pe care l-a adu­nat de-a lun­gul anilor. Ea a devenit un fond special în biblioteca Co­legiului Noua Euro­pă din București, care și-a asumat proiectul recuperării și organizării ei. O altă parte – cea cu­prinzând traducerile în engleză și materialele aferente lor – a donat-o, în ace­lași scop, profesorului Bryan S. Rennie. În cursul clasificării și ordonării materia­le­lor, am gă­­sit șapte noi piese ale dosarului corespondenței lui cu I. P. Culianu, pe care le public aici.

Cel de-al doilea grup de documente (Addenda II) cuprinde trei piese mărunte privind raporturile lui Culianu cu Mircea și Christinel Eliade, în completarea celorlalte două studii subintitulate „contribuții documentare”. Ele provin din diverse fonduri de la Special Collections Research Center al Bibliotecii Universității din Chicago: Mircea Eliade Papers, I. P. Culianu Papers și Archival Monographs. În măsura în care toate mici­le piese precum acestea vor fi adunate de prin arhivele publice și private în care se păstrează, e probabil ca mozaicul mai amplu – căci, fatalmente, incomplet – care se va configura să permită reconstituirea și altor contururi decât cele cunoscute în prezent.

Pentru mai buna înțelegere sau contextualizare a lor am adăugat alte câteva do­cumente auxiliare, provenind de la Joseph M. Kitagawa (1915–1992) și Fernand Schwarz (n. 1951), care reprezintă vârfurile unor triunghiuri în relațiile lui Culianu cu Ricketts și, respectiv, cu Eliade și Christinel (Addenda III, IV și V). Geometria acestor raporturi e sensibil diferită. Dacă Kitagawa stă în vârful înalt al unui triunghi aproape isoscel, Schwarz reprezintă cel mai mic unghi al unui triunghi obtuz.[3]

2. Cele șapte noi piese care se adaugă corespondenței I. P. Culianu – M. L. Ricketts cuprind trei tipuri de documente. Primul e reprezentat de consemnarea unei convorbiri între cei doi cu ocazia vizitei lui Ricketts la Chicago, din 18 mai 1986. Cel de-al doilea este anexa primei scrisori pe care Ricketts o trimite după întâlnire: o listă a copiilor după manuscrisele adolescentine ale lui Eliade (din anii 1919–1924) și după cele două prime romane autobiografice, pe care le primise de la Mircea Handoca (1929–2015). Ultimele documente, și cele mai interesante, sunt cinci scrisori din anii 1989–1990: una trimisă de Culianu (26 februarie 1989) și patru ciorne sau copii la indigo ale misivelor lui Ricketts (2 iunie și 5 decembrie 1989, 1 și 11 decembrie 1990). Existența a trei dintre acestea din urmă a putut fi stabilită din conținutul corespondenței deja cunoscute.[4]

Conform evidențelor interne, mai există cel puțin alte patru scrisori ale lui M. L. Ricketts, care trebuie să se păstreze în arhiva familiei Culianu din Iași: cea care deschi­de epistolarul (din 30 octombrie 1980) și răspunsurile sale la scrisorile lui I. P. Culianu nr. 17 (din 31 octombrie 1986) și nr. 18 (din 8 și [?] decembrie 1986). Alte cinci, deși nu sunt atestate prin referințe interne, sunt foarte plauzibile: răspunsurile la scrisorile lui I. P. Culianu nr. 1, 3, 5, 38b și 39. De asemenea, Culianu trebuie să fi răspuns la scri­sorile lui Ricketts nr. 27 și 34, dar e probabil să o fi făcut pe cale telefonică (de la Chicago).

O statistică a întregului corpus cunoscut până acum – incluzând piesele, certe și probabile, încă inaccesibile – arată o corespondență destul de echilibrată. Ricketts e prezent cu una sau poate două scrisori pe an mai mult decât Culianu, ceea ce se explică prin faptul că, de obicei, el este cel care deschide și/sau închide un grup de schimburi epistolare. În ultimii ani Culianu era mai ocupat și, așa cum am văzut, unele reacții ale sale trebuie să fi avut loc prin telefon.

Noile piese nu schimbă ceea ce afirmasem în articolul introductiv al corespon­denței lor, anume că, după februarie 1988, ea se rarefiază. Dau însă ceva mai multă consistență anilor subțiri, aducând diverse date care le completează sau suplimentează pe cele deja cunoscute.

Convorbirea din 18 mai 1986 e consemnată pe câteva file de carnet dictando, ace­lași în care Ricketts își notase discuția cu Christinel Eliade din ziua anterioară.[5] Pe lângă datele pe care le culege despre sfârșitul lui Eliade, planurile lui Christinel și des­pre Culianu însuși, Ricketts își notează informații privind soarta Nachlass-ului eliadian, a unei părți a bibliotecii sale, a perspectivelor de publicare a volumului secund al me­moriilor, precum și a ultimului tom al Istoriei credințelor și ideilor religioase.[6] Unele informații trebuie luate cu precauție, ținând cont de stadiul încă incipient, de atunci, al cunoașterii stării arhivei după incendiul din decembrie 1985. Culianu credea că dosare­le cu corespondența românească fuseseră aproape complet distruse. Ele au fost într‑a­de­­văr mai afectate decât celelalte dosare, dar se păstrează totuși într-o foarte mare măsu­ră, așa cum se poate vedea confruntând arhiva de azi cu catalogul preliminar alcă­tuit în anul 1984. Unele dintre scrisorile românești care au suferit cel mai mult sunt chiar acelea ale lui Culianu, care trebuie, prin urmare, să se fi aflat foarte aproape de epicentrul focului.

Între informațiile despre „povestea” lui Culianu, se află și una ce contrazice alte surse privind intențiile cu care plecase în Italia, în anul 1972. Conform acestei mărturii, el nu ar fi pornit cu hotărârea definitivă de a se exila. Ea era doar o posibilitate, fără îndoială una foarte atractivă. Abia după ce a trăit acolo pentru o bucată de vreme, a luat decizia de a solicita azil politic.

Noile scrisori se referă cu precădere la publicațiile lui Ricketts și ale lui Culianu (incluzând Dicționarul religiilor și cel de-al patrulea volum al Istoriei credințelor și idei­lor religioase). Cele mai interesante informații sunt acelea care privesc preocupările lor în jurul chestiunii felix culpa. Cu precădere planul – cunoscut deja din coresponden­ța publi­cată – unui volum „in defense of Eliade”, editat de Wendy Doniger (n. 1940) îm­­preună cu I. P. Culianu și Matei Călinescu (1934–2009), ca „silent editors”, dar fără ști­rea lui Christinel. Acesta ar fi cuprins traducerea articolelor politice ale lui Eliade din anii ’30 și diverse studii semnate atât de „critics”, cât și de „supporters”. Ricketts tradu­sese vreo cincizeci de articole, din care editorii urmau să le aleagă pe cele mai relevan­te.[7] Dintre ceilalți colaboratori la acest volum, corespondența cuprinde doar numele lui Seymour Cain (1914–1997), Eugen Weber (1925–2007) și Keith Hitchins (1931–2020).

Despre articolele politice interbelice Ricketts vorbise cu puțin timp înainte, într-un interviu pe care Dorin Tudoran (n. 1945) i-l solicitase pentru postul de radio Voice of America[8], ca reacție la vocile acuzatoare din ultima vreme. (În acel an apăruseră articole semnate de Radu Ioanid, Edgar Reichmann, Victor Eskenazy și Adriana Berger.) Scrisoarea lui Culianu – singura piesă care-i aparține în acest grup – aduce câteva precizări. Aflăm de aici că traducerea articolelor ajunsese, în cele din urmă, și la Wendy Doniger, la 26 februarie 1989. În câteva zile urma ca, împreună cu ea, Culianu să hotărască când vor începe „operațiunea”.[9]

La acest volum se referă și scrisorile lui Ricketts, care pomenesc și anunțata carte a Adrianei Berger (1953–2008), gândită, dimpotrivă, ca o ofensivă asupra lui Eliade. Dar un articol „defensiv” pe care Culianu l-a publicat în numărul din martie 1989 al revistei italiene Abstracta a nemulțumit-o foarte mult pe Christinel, lipsită cum era de o deplină imagine – și înțelegere – a discuției tot mai insistente din jurul simpatiilor poli­tice de tinerețe ale soțului ei. În consecință, Wendy Doniger, care trebuia să demareze proiectul volumului, a renunțat la inițiativă și astfel totul a rămas blocat.[10] Nu știm deocamdată cum a reacționat Ricketts la aceste vești. În arhiva lui nu s-a păstrat o copie a probabilului răspuns.

Între scrisoarea lui Ricketts din luna martie (probabilă) și cea din 2 iunie (publi­cată aici), Culianu a primit de la Joseph M. Kitagawa copia unei scrisori trimise de biograful lui Eliade la 19 aprilie 1989.[11] Subiectul ei este recenzia – de fapt review-article – pe care profesorul nipono-american o făcuse celui de-al doilea volum al me­moriilor lui Eliade și cărții lui Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots, 1907–1945 (1988). Scrisoarea e cu atât mai importantă cu cât corespondența Ricketts-Kitagawa nu se regăsește în arhivele lor.[12]

După lectura manuscrisului recenziei, Ricketts îi mărturisește lui Kitagawa că i-a tratat cartea exact așa cum sperase el să fie tratată: identificând în gândirea lui Eliade intuiții (insights) și tipare (patterns) care duc mai departe explicațiile biografului. Se arată, de asemenea, foarte mulțumit de felul în care discutase episodul politic din tine­rețe. Își exprimă speranța că felul în care el însuși s-a ocupat de această chestiune sen­sibilă va fi receptat ca unul deschis și sincer – după cum a și fost –, menit să slujească lămuririi celor fără opinii prestabilite.

Împreună cu această scrisoare, Kitagawa i-a trimis lui Culianu copia unei note din 29 aprilie, adresată redactorilor revistei History of Religions, pentru care făcuse recen­zia.[13] Alături de el însuși – unul dintre cei trei fondatori –, în corpul redacțional se mai aflau Frank E. Reynolds, Wendy Doniger și Lawrence E. Sullivan. În urma unei recen­te discuții cu Sullivan, Kitagawa fusese aproape convins să renunțe la jumătate din recen­zie: cea care se ocupa de cartea lui Ricketts. Se înțelege că, printre ceilalți membri ai re­dac­­ției, prevala opinia că e preferabil a se evita atingerea unui subiect sensibil, care, ori­cum ar fi tratat în prezent, nu ar duce decât la noi discuții circumstan­țiale, fără șansa de a clarifica chestiunea fundamentală. Aceasta fusese și atitudinea lui Eliade. Însă scrisoa­rea lui Ricketts l-a făcut pe Kitagawa să-și reconsidere decizia. Se folo­sește de ea pentru a-și con­vinge colegii mai tineri să nu mai dea apă la moară acu­zațiilor că la Divinity School s-ar mușamaliza („cover up”) trecutul lui Eliade. În acest scop, îl prezintă pe Ricketts ca fiind, probabil, persoana cea mai favorabilă lui Eliade dintre toți cei care con­tează; și, ia­tă, cu toate acestea, s-a ocupat de chestiunea sensibilă cu grijă maximă și cu obiec­tivi­ta­te. Îi pune, de fapt, în fața întrebării: voi – care sunteți mai puțin pro-eliadieni decât el – de ce n-ați putea face la fel? Ceea ce le propune în mod explicit este ca, la Divinity School, să nu se mai evite discutarea aserțiunilor pro­blematice ale lui Eliade, ci să fie abordate cu o atitudine simpatetică. Evident, simpate­tică nu față de aserțiuni, ci față de autorul lor.

Argumentul lui Kitagawa este o versiune îndulcită a principiului că adevărul tre­buie preferat prietenilor (Amicus Plato, sed magis amica veritas): adevărul, dar cu dra­goste pentru prieteni. Maxima atribuită lui Aristotel (nu tocmai în acea formă), pre­cum și cea căreia i se face ecou (pusă de Platon în gura lui Socrate) au primit de-a lun­gul vremii diverse interpretări, dar aceasta trebuie să fie una dintre cele mai puțin fide­le.[14] Kitagawa ar fi putut spune: adevărul din dragoste pentru prieteni. Tocmai pentru că un căutător (deci, prieten) al adevărului precum Platon îmi este prieten, adevărul mi‑e mai prieten. Ea ar fi corespuns atitudinii lui Ricketts, care se ocupase de ches­tiunile sensibi­le nu cu „simpatie” pentru Eliade, ci cu o simpatie pentru adevăr, răs­frântă îna­poi asu­pra lui Eliade. Dar Kitagawa urmărea să-și scoată colegii din dilema unei apa­rente ale­geri exclu­sive și, de aceea, pleda pentru non-exclusivismul opțiunilor (și ade­vărul, și Eliade), dar pentru ierarhizarea lor (într-o ordine care favorizează adevărul).

Încercarea a eșuat. History of Religions n-a publicat recenzia, nici măcar prima ei parte. Mai tinerii colegi ai lui Kitagawa s-au iubit mai mult pe sine decât au iubit ade­vărul sau pe Eliade. Iată două atitudini răspândite printre prietenii marelui savant: a se iubi pe sine prin Eliade și a iubi adevărul prin Eliade. Și două feluri de a-i înțelege pe „apărătorii” lui: cei care, în ultimă măsură, se apără pe sine și cei care, în aceeași ultimă măsură, apără adevărul. Desigur, după toate ismele și post-ismele ale căror supraviețui­tori suntem, „adevăr” nu mai înseamnă nimic precis. Culianu – care a încercat să împa­ce toate iubirile – ne-o spune în mod răspicat.

Totuși, pentru neprietenii lui Eliade, chiar și dintre cei mai iști și post-iști, există un „adevăr”: adevărul lor, la care se parvine nu prin dragoste, ci prin contrariul ei. Mai sunt și dintre aceia pentru care prietenia sau neprietenia sunt depășite de alte relații, în special de cea cu sine însuși. Ei nu lasă adevărul (sau, dacă vreți, mai modest, exactita­tea) să stea în calea unei bune istorii. Iar felix culpa lui Eliade devine o istorioară tot mai bună cu fiecare nouă povestire a ei.

E foarte interesant că Kitagawa n-a oferit articolul unei alte reviste, deși ar fi gă­sit destule dispuse să-l publice. E, de asemenea, grăitor că manuscrisul (dactilograma) aces­tuia nu se găsește printre scrierile sale păstrate în Joseph M. Kitagawa Papers la biblio­teca Universității din Chicago.

Se păstrează însă exemplarul trimis lui Ricketts[15], pe care acesta a marcat cu cre­ion roșu unele dintre cele mai relevante pasaje.[16] E vorba, pe de o parte, de acelea care cuprind punctele principale ale hermeneuticii lui Kitagawa: motivele „destinului” și „libertății” (preluate din autobiografia lui Eliade), cele trei „lumi” în care se desfășoară viața și creativitatea lui (savantă, „existențială” și imaginală – mundus imaginalis) și cele două categorii fundamentale ale viziunii lui asupra realității (sacrul și iubirea). Pe de altă parte, e vorba de principalele locuri în care Kitagawa se referă la chestiunea felix culpa, la fap­tul că „în ciuda conștiinței de sine de a fi un «om universal»”, Eliade „a fost prins într-o rețea de intrigi politice” românești. A căzut adică în pânza propriei karma, de care Kitagawa crede că s-a eliberat prin plecarea din țară, dar și prin bogatele resurse ale lumii sale imaginale. „Românismului” la care aderase tânărul Eliade, înțele­gându-l ca națio­na­lism cultural (ne-politic), îi va lua locul un autentic universalism (deasupra naționalis­me­lor politice și a provincialismelor culturale) și un militantism anti-euro­centric (implicit, anti-colonialist și anti-imperialist).

Nu e deloc surprinzător că o astfel de condiționare, karmică (pe care Kitagawa o consideră din perspectiva buddhistă), e observată de un asiatic, de altfel, perfect inte­grat lumii occidentale. Apropierea lui Eliade de gândirea și acțiunea lui Codreanu re­prezintă karmaphala sau karmavipāka, maturația (vipāka) sau fructul (phala) acțiunilor sale din trecut (purāṇāni karmāṇi), incluzând intențiile (cetanāḥ) nemanifestate în act. Prin acțiunile sale trebuie înțelese atât cele fizice (kāyakarmāṇi), cât și cele mentale (manaḥkarmāṇi) și verbale (vākkarmāṇi). Prin trecut se înțelege perioada preindiană, cea indiană și primii ani ai celei postindiene (ca să nu vorbim de vieți anterioare).

Nu numai simpatiile politice de tinerețe, ci întreaga viață a lui Eliade poate fi ex­pli­ca­tă sub incidența karmei. De ce a făcut o anume alegere, mai degrabă decât alta? De ce a mers pe unele căi și nu pe altele? De ce nu s-a angajat pe drumuri care îi erau perfect ac­ce­si­bile? Ș.a.m.d. Sigur, lucrul acesta se poate face cu viața oricărui om, dar nu orice om are o viață (și o karma) atât de interesantă precum Eliade. Va trebui ca, într-o zi, cineva să-i consacre și o biografie „karmică”. Culianu ar fi avut curajul de-a o face și abilitatea de a găsi punțile juste între teorie și factologie. Cu vechea lui pasiune pentru tradiția Yogācāra, ar fi tratat probabil întreaga lume a lui Eliade ca pe un produs secundar – adhipati phala – al karmei.

E mai mult decât plauzibil că Kitagawa împărtășise colegului său român nu doar co­respondența purtată în jurul recenziei, ci și textul ei. Culianu trebuia să recenzeze ace­leași cărți pentru cealaltă revistă a Divinity School, Journal of Religion. Așa cum atestă co­respondența cu Ricketts, în februarie 1989 ea aștepta încă să fie scrisă. O va re­dacta cândva în cursul anului 1990, dar va apărea postum, la începutul lui 1992.[17]

Culianu adoptase de mult în raport cu Eliade maxima Amicus Plato, sed magis amica veritas.[18] De curând îi comunicase acest lucru unuia dintre criticii politici ai lui Eliade, Vittorio Lanternari (1918–2010), care-i împărtășise acuzele lui.[19] Ca și la Kitagawa, în recenzia lui Culianu accentul e pus pe cartea lui Ricketts, considerată „opera defi­ni­­tivă” asupra perioadei românești a vieții lui Eliade. Asemenea lui Kitagawa, el în­cear­­că să explice contrastul dintre tânărul Eliade ca promotor al „etno­cen­trismului româ­­nesc” (fie și numai pentru o scurtă perioadă de timp) și maturul Elia­de, cunoscut ca unul dintre „cei mai influenți savanți în lupta împotriva rasismului și etno­cen­trismului”, u­nul dintre „cei mai lucizi luptători pentru cauza Celuilalt, a acelora mulți, neglijați, opri­mați și rău înțeleși” de-a lungul istoriei civilizației occidentale. Deși în anii ’20 și la înce­pu­tul anilor ’30 a făcut mereu „alegerile corecte”, ridicându-și vo­cea în sprijinul demo­crației, împo­triva fascismului, a lui Hitler și în favoarea evreilor ata­cați de compatrioții săi anti­se­miți, în anul 1937 s-a lăsat purtat de „delirul contagios” al lui Nae Ionescu.[20]

Culianu nu se întreabă în mod explicit asupra cauzalității profunde a acestei „alunecări”, înțeleasă de Kitagawa în termenii determinismului karmic, dar inter­pretarea lui oferă o explicație similară. În locul operației de mizinterpretare creativă, a criti­cului – „creative misprision” sau „creative misreading”, în termenii lui Harold Bloom –, el propune operația opusă a istoricului. Căci, oricât ar fi de „crea­tivă” sau „inteligentă”, cea dintâi e întotdeauna „cețoasă” și adesea „lipsită de acurate­țe”. În timp ce criticul se folosește de „creative misprision” pentru a universaliza o serie de feno­mene, istoricul integrează în serii recurente cazuri cu o puternică amprentă in­dividuală.[21] Se poate astfel vedea că Eliade a „internalizat” un număr de lucruri carac­teristice epocii sale (dezbateri politice, retorica naeionesciană – ea însăși o internalizare a celei iorghiste –, mișcarea non-violentă a lui Gandhi pentru independența națională, persecutarea legionarilor de către regimul carlist etc.).[22] Asemenea altor contemporani, Eliade a fost un fiu al Zeitgeist-ului, iar în perceperea acestei dependențe sau condițio­nări istoricul are un avantaj atât față de critic, cât și față de actorul istoric.

Desigur, karma nu poate fi redusă la condiționarea socio-politică sau cultural-istorică, precum în propunerile unor reprezentanți ai modernismului buddhist. Dar, Culianu adaugă: „His particularly keen feeling for the sufferings of the Romanian peo­ple might have occasionally blinded him to the sufferings of others.”[23] Cred că aceas­tă frază, care ne duce în preajma conceptului kleśa – emoții tulburătoare, răscoli­toare, ațâțătoare, constituind unul dintre motoarele acțiunilor karmice – îl apropie pe Culianu de perspectiva lui Kitagawa.

Povestea acestei recenzii nepublicate ne ajută să înțelegem mai bine greutățile pe care le avea de întâmpinat Culianu în încercarea de a explica atitudinea politică a tână­rului Eliade. Și de ce proiectul cărții, al cărei editor trebuia să fie Wendy Doniger, nu s‑a mai materializat.

Următoarele scrisori ale lui Ricketts fac referire la noi articole împotriva lui Eliade (Adriana Berger) și în „apărarea” lui (Seymour Cain, Bryan S. Rennie). În cele trei decenii care au trecut de la schimbul lor epistolar însăși limba a fost mobilizată în confruntarea dintre „acuzatorii” și „apărătorii” lui Eliade. Acești doi termeni, care ar fi trebuit să fie neutri, într-o semantică teoretic-juridică, au fost manipulați și atrași într-un context polemico-politic.

Cuvântul „apărător” (în engleză, defender) a devenit, sub pana multora, un ter­men peiorativ și chiar o formă de injurie sau de atac la persoană. El a fost folosit astfel încât să desemneze o minte necritică, care, în virtutea unei implicări personale, emoțio­nale, e incapabilă de o evaluare critică, detașată, obiectivă a lucrurilor. Altfel spus, cineva pe care motive personale, nu academice, îl determină să apere o cauză sau un om în ciuda tuturor evidențelor contrare. Foarte adesea, în locul lui s-a folosit termenul avocat (advocate), luat doar în sensul de avocat al apărării. De asemenea, alți termeni învestiți cu nuanțe care discreditează capacitățile critice, onestitatea și credibilitatea celor cărora li se aplică: apologet (apologist), susținător (supporter, proponent), spriji­nitor sau girant (backer), partizan (partisan), adept (adherent, follower), admirator (admirer, fan, enthusiast) etc., etc.

Au existat fără îndoială și astfel de apărători necritici, mai ales printre români (precum Mircea Handoca, Gabriel Stănescu, Francis I. Dworschak ș.a.), care au folosit ei în­șiși termenul „apărare” în demersurile lor, făcându-și chiar un steag din el. Demer­suri, tre­buie spus, de o slabă calitate intelectuală, chiar dacă adesea având avantajul de a bene­fi­cia de informații încă necunoscute altor participanți la discuție. Cu unele excep­ții (când ac­cen­tul cădea pe cunoașterea izvoarelor primare, mai ales a celor nepublica­te), ele s-au si­tuat sub limita acceptabilă a standardului academic și nu ar fi trebuit să fie luate ca eta­lon pentru judecarea colectivă a „apărătorilor”. Și totuși, cel mai adesea s-a procedat chiar așa.

În schimb „acuzatorii” s-au bucurat de un tratament disproporționat de favorabil. Începând chiar cu identificarea lor terminologică. Ei au fost numiți „critici” (în engleză, critics, nu criticisers, cuvânt pe care românul „criticastru” îl redă doar parțial), cu tot conținutul semantic pozitiv al termenului.

S-a trecut repede peste posibilitatea ca, la fel ca unii „apărători”, măcar o parte dintre „acuzatori” să aibă (și) alte motivații – inclusiv de natură personală, emoțională – pe lângă aceea de a pune în evidență realități pasibile să fi fost ocultate sau deformate. Așa cum s-a trecut peste posibilitatea de a nu fi în mod necesar capabili sau suficient de instrumentați pentru o evaluare corectă a acestor realități. Cazul cel mai evident este cel al Adrianei Berger. Ricketts însuși consideră textele ei „sub-standard”, alcătuite din „inferențe și insinuări făcute în temeiul unor citate care, în majoritatea cazurilor, sunt scoase din context”.[24] Iar Culianu le găsește lipsite de orice valoare.[25] Au existat, desi­gur, demersuri oneste, motivate doar de dezideratul cunoașterii faptelor în contextul lor și al interpretării neideologice, nepartizane, judicioase a acestora. Dar, într-o statistică a întregii literaturi pe care o cunosc, ele sunt minoritare.

Pe de altă parte, atunci când s-a folosit eticheta peiorativă „apărător”, nu s-a ținut cont de contextul demersului celor cărora li se aplică. Și anume, de faptul că acest de­mers este un răspuns; și unul care nu e lipsit de legitimitate. El e stârnit, provocat de „acuzații” ideologico-politice, dintre care cel puțin o parte (mai mare sau mai mică) nu sunt susținute de probe, nu sunt corect contextualizate (ba chiar, adesea, programatic mizcontextualizate) și au (și) alte agende decât cunoașterea adevărului. Prin urmare, „apărătorii” au fost și critici ai „criticilor”, în scopul tocmai al stabilirii adevărului pe care aceștia susțin că-l caută.

Ricketts numește „criticile” lui Lanternari și Berger atacuri (attacks), ceea ce și erau de fapt. Ele aveau agende ascunse, care se foloseau de felix culpa lui Eliade pentru a atinge alte obiective. Cazul Adrianei Berger este, iarăși, cel mai evident. Despre mo­tivațiile ei personale am scris deja.[26] Lantenari, asemenea altor istorici sau antropologi ai religiilor care l-au criticat pe Eliade, aparținea unei școli aflate în confruntare cu cea de la Chicago (și, în general, cu abordarea fenomenologică), iar poziția sa teoretică era cu totul opusă ei. Temelia acestei poziții – materialismul dialectic și istoric, de la Marx până la Gramsci – era și cauza unei situări politice antagonice față de Eliade (printre alții).

Pentru toți acești „critici” cu motivații teoretico-ideologice, politico-ideologice și personale, chestiunea felix culpa a oferit o ocazie de aur, care nu putea fi ratată. Chiar dacă nu există nicio dovadă credibilă a presupusului „filo-fascism” și a suspectatului „antisemitism” ale lui Eliade – deduse din temporara sa apropiere de mișcarea legiona­ră și din susținerea României în războiul anti-sovietic –, permanenta discuție în jurul acuzațiilor e suficientă pentru a satisface principala agendă a acestor „critici”.

În una dintre noile scrisori ale lui Ricketts găsim și o precizare a poziției pe care el însuși se situa. În jurul datei de 20 noiembrie 1989, un domn din Chicago i-a telefo­nat pentru a-i cere să îl apere (defend) pe Eliade în ceea ce privește, pe de o parte, atitu­dinea lui față de evrei de la sfârșitul anilor ’30, iar pe de alta, modul în care a exprimat-o, după decenii, în memorii. Ricketts nu i-a reținut numele, dar dacă luăm Chicago drept Universitatea din Chicago, identitatea acestuia poate fi ghicită după faptul că membri ai familiei lui au pierit în complexul de evenimente numit Holocaust. Răspun­sul lui Ricketts trebuie luat drept referință atunci când se evaluează temeiul poziției lui ca „apărător”. El îi spune că scopul cu care participă la această discuție nu este de a apăra conduita lui Eliade, ci de a se asigura că „faptele” cazului său sunt cunoscute.[27] Ținând cont de scrierile lui Ricketts, se poate înțelege că e vorba de toate faptele, îm­preună cu contextul lor precis. Adică, ceea ce odinioară s-ar fi numit „adevărul”.

3. Cele trei noi piese care se adaugă corespondenței lui Culianu cu Mircea și Christinel Eliade sunt și ele de naturi diferite: o carte poștală, o înțelegere scrisă (accord, agreement) și o dedicație pe un volum de povestiri. Am intitulat și acest grup de documente tot „corespondență”, în sensul larg de schimburi scrise între persoane.

Ultima scrisoare cunoscută trimisă de Culianu lui Eliade datează din 14 ianuarie 1986.[28] În următoarele două luni, până când sosește la Universitatea din Chicago în calitate de visiting professor, trebuie să mai fi existat și altele. Ele nu se păstrează însă în arhivă. Am putut identifica doar o carte poștală ilustrată scrisă la două mâini.[29] Ea a fost trimisă la 2 martie, din Paris, împreună cu Fernand Schwarz, un antropolog și eso­terist francez de origine argentiniană, fondator – în 1974 – al asociației teosofiste La Nouvelle Acropole – France. Pasionat emul al lui Eliade, el avea și o îndepărtată legă­tură cu țara sa: bunicii lui materni emigraseră din România în anii care au urmat primu­lui război mondial. Pentru a înțelege sensul prezenței lui Culianu alături de Schwarz, trebuie să ne oprim puțin și asupra acestui curios personaj.

Cartea poștală a fost scrisă la finalul colocviului de antropologie religioasă „L’Homme et la Cité”, organizat de Schwarz sub egida Institut International d’Anthropolo­gie. Pusă sub președinția de onoare a lui Gilbert Durand, manifestația era desti­nată a face cunoscute marelui public cele mai recente descoperiri ale noului spirit antro­pologic ai cărui pionieri sunt Eliade și Durand. Au participat, în ordine alfabetică, Paul Barbăneagră, Christian Charrière, Ioan P. Culianu, Jean Hani, Henry Montaigu, Edgar Morin, Claude-Henri Rocquet și Fernand Schwarz, cel care a condus lucrările.[30] Institut International d’Anthropologie, ca și Ecole d’anthropologie de Paris, al cărei „profe­sor” era Schwarz, purtau doar numele vechilor instituții antebelice care au fost resus­citate de Noua Acropolă.[31]

Dat fiind că nu este timbrată, înseamnă că ilustrata a fost trimisă în plic, alături de alte materiale: publicații sau, mai probabil, texte prezentate la colocviu. E probabil ca în acest fel să fi ajuns comunicarea lui Culianu în arhiva lui Eliade. Ea se intitula „Histoire à l’envers, histoire à l’endroit. Quelques réflexions quasi-épistémologiques sur l’œuvre de Mircea Eliade”[32] și a apărut doar într-o traducere românească[33], rămâ­nând puțin cunoscută. Nu știm deocamdată de ce Culianu nu a publicat și originalul, dar răspunsul la această întrebare trebuie să fie, fără îndoială, plin de interes.

Imaginea reprezentată pe cartea poștală este, de asemenea, interesantă: un detaliu după basorelieful zodiacal din nartexul bazilicii din Vézelay înfățișând semnul gemeni­lor (21 mai – 22 iunie). Eliade nu a mai prins această zodie; a murit peste puțin timp, la începutul celei precedente. În schimb, viața lui Culianu se va sfârși în chiar prima zi a zodiei gemenilor. O coincidență, desigur. În mod evident, ilustrata a fost aleasă de principalul expeditor, Fernand Schwarz, care e născut în 4 iunie. În fotografie a intrat și unul dintre medalioanele supranumerare, cu scene „terestre”, intercalate între semnele zodiilor și ale lunilor. E vorba de cel numit „dans vegetal”, între semnul taurului / luna mai și cel al gemenilor, care înfățișează un bărbat încoronat de frunze, ținând ramuri în mâini, în cursul unei mișcări ritmate. Semnificația lui nu e clară; se presupune că ar reprezenta o sărbătoare care, în secolul al XII-lea, avea loc în acea perioadă. Dar, pen­tru imaginația esoterică, el putea căpăta multe alte sensuri.

Ilustrata a fost așadar aleasă și expediată de Schwarz. Culianu fusese asociat pen­tru susținere. Era, de fapt, o nouă recomandare la Eliade, așa cum mai făcuse o dată, cu puțin timp în urmă. Nu e exclus ca tot Culianu să-l fi îndemnat și de această dată să-i scrie. La 16 ianuarie 1985, când încurajările prietenului său român l-au ajutat să-și calce peste timiditate, Schwarz se adresase pentru prima dată maestrului de la Chicago. În această scrisoare se prezenta ca exponent al unei tinere generații de cercetători și al unei „noi antropologii”, al cărei pionier și exemplu este Eliade. Maestrul a reacționat după aproape o lună, la 11 februarie, dictând o politicoasă misivă asistentului său.[34] Nu era un răspuns care să încurajeze continuarea corespondenței. Într-adevăr, nu am mai putut găsi ale schimburi epistolare până la ilustrata semnată împreună cu Culianu.

„Noua antropologie” și „noul spirit antropologic” erau, pentru Schwarz, spre de­osebire de majoritatea participanților la colocviu, formule care acomodau o anumită vizi­une esoterică. Mișcare neo- sau post-teosofică, influențată și de curentul „Tradițio­nist”[35], Noua Acropolă a fost fondată în 1957, în Argentina, iar din anul 1972 s-a răs­pândit, pro­gresiv, în peste cincizeci de țări. Se consideră o școală de filosofie, în sens antic, însă natura ei a suscitat discuții și polemici, fiind învinuită de a fi o sectă (de tip inițiatic) sau o mișcare fascizantă (și paramilitară). S-a pretins că ideile ei politice – conservatoare, anti-moderne, elitiste, întemeiate pe autoritatea spirituală – ar fi apropia­te de extrema dreaptă. Reprezentanții ei au respins categoric toate aceste acuzații, care, deși nu s-au confirmat (gândirea ei politică se inspiră mai mult din viziunea platonicia­nă), i-au pătat în mod durabil reputația.[36] Cele mai puternice atacuri mediatice din Franța, care au făcut-o să piardă două treimi din membri, au venit cu începere din mar­tie 1991. Dar, deja de prin anul 1983, acuzații precum aceea de „fascism” dobândiseră vizibilitate.

Fernand Schwarz a scris articole despre Eliade[37] și a îngrijit un volum omagial[38], a organizat și/sau participat la colocvii care i-au fost consacrate, l-a citat frecvent în operele lui, iar numele acestuia a apărut alături de propriul său nume în diverse publica­ții ale Noii Acropole, tipărite în multiple limbi. Îl considera nu doar un savant, ci și un mista­gog, avertizând chiar asupra riscului ca opera lui să fie recuperată de „contra-tradiție”. Culianu citește cărțile lui Schwarz, pe care le și recenzează ocazional[39], ac­ceptă invitații de a co­labora la publicațiile lui[40] și de a participa la colocvii. Volumul în­grijit de acesta, Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré, a fost publicat în aprilie 1987 la editura Noii Acropole, într-o serie intitulată eliadian „Homo religious – Cahiers d’études pour la redecouverte du sacré”. El mai cuprindea convorbirile realizate de Schwarz cu Gilbert Durand, Edgar Morin și Paul Barbăneagră, alături de texte ale lui Culianu și Cicerone Poghirc, plus cinci alocu­țiuni ținute la Sorbona, în cadrul colocviu­lui organizat de Centre Roumain de Recherches la 31 mai 1986 (cu ocazia parastasului de 40 de zile oficiat la Biserica română din Paris), îngrijite și prefațate de Mihaela Bacou.

În anii următori, Schwarz co-organizează și/sau participă la două colocvii dedica­te lui Georges Dumézil și Mircea Eliade. Primul dintre ele, „Mythe et histoire dans la pensée de Dumézil et Eliade”, s-a ținut la Musée Guimet din Lyon, în zilele de 28 și 29 noiembrie 1987, și a fost organizat de Institut d’Etudes Indo-Europeenes (înființat în 1981 la Universitatea Lyon 3 de către Jean Haudry, Jean-Paul Allard și Jean Varenne) împreună cu asociația La Nouvelle Acropole – France. Sub președinția onorifică a lui Maurice Niveau, rector al Académie de Lyon, au participat, în ordinea intervențiilor: Jean Varenne, Jean Haudry, Jean-Paul Allard, Cicerone Poghirc, Fernand Schwarz, Michel Michel și Paul Barbăneagră, ultimul cu filmul despre Eliade pe care-l regiza­se.[41] S-ar părea că, printre cei care au fost de față – și care puteau lua parte la mesele rotunde de la finalul celor trei jumătăți de zi –, se afla și Culianu, dar acest lucru va trebui confirmat de cercetarea viitoare.[42]

Cel de-al doilea a fost colocviul internațional intitulat simplu „Éliade – Dumézil”, care s-a ținut în Luxemburg, între 28 și 30 aprilie 1988, sub egida a două insti­tuții academice din proximitatea mediilor catolice: Centre Alexandre Wiltheim (Luxemburg) și Centre d’Histoire des Religions (Louvain). Despre Eliade au vorbit Julien Ries, în secțiunea introductivă, și Fernand Schwarz, André Motte, Irène Mélikoff și Jules-Gérard Simon, în secțiunea dedicată lui.

După acest din urmă colocviu, Schwarz o întâlnește pe Christinel la Paris. Din câte se pare, prima întâlnire s-a petrecut la 19 mai, cu ocazia unui alt eveniment omagi­al: instalarea plăcii memoriale pe casa din piața Charles Dullin, la care profesorul Michel Meslin (1926–2010) a rostit o scurtă cuvântare.[43] Schwarz și-a procurat textul acesteia pentru a-l include într-o nouă ediție a volumului Eliade. A doua întâlnire a avut loc la 3 iunie. Lui Christinel îi plăcuse „caietul” îngrijit de el și a aranjat publicarea unei traduceri în SUA, sub îngrijirea profesorului David Tracy (n. 1939). Din scrisoarea pe care Schwarz i-o trimite la 8 iunie se înțelege că această versiune engleză – care nu a mai fost tipărită – era și ea îmbogățită cu texte noi.[44]

Volumul comunicărilor prezentate la colocviul din Luxemburg a fost publicat în același an ca număr special al revistei lunare Courrier de l’éducation nationale, perio­dic oficial al Ministerului Educației luxemburghez. Comunicările colocviului din Lyon nu s-au tipărit în volum, ci au fost înregistrate și „publicate” sub formă de casete indi­viduale, care puteau fi deja cumpărate o săptămână mai târziu.

S-a vorbit puțin despre acest din urmă colocviu, iar, datorită rarității casetelor, lu­crările lui se cunosc și mai puțin. El a fost chiar pomenit într-un context cât se poate de negativ. În scandalul în care atât Institut d’Etudes Indo-Europeenes, cât și La Nouvelle Acropole au fost acuzate de a fi expresia unor ideologii de extremă dreaptă, precum și de a susține revizionismul, negaționismul și rasismul, colocviul din 1987 s-a găsit men­ționat printre activitățile lor. Acuzațiile, campaniile, presiunile s-au întins de-a lungul mai multor ani. În cele din urmă, în 1998, institutul a trebuit să iasă de sub egida Uni­versității. Fernand Schwarz a susținut că nu știa nimic despre orientarea politică a oa­menilor și instituțiilor cu care se asociase și a făcut uz de identitatea sa evreiască, obți­nând chiar – în 1996 – un atestat al atașamentului față de iudaism în anii de școală.[45]

Legăturile personale ale lui Culianu cu Schwarz ne duc în zona raporturilor po­tențial explozive dintre știință, politică și esoterism, în a căror sferă a fost prins și Eliade prin discuțiile purtate după moartea lui. Din nefericire, la fel ca în cazul maes­trului său, nici relațiile lui Culianu cu mediile esoteriste nu au fost discutate în temeiul surselor primare care s-au păstrat, ceea ce a dus la speculații și scenarii fanteziste. Alte indicii ale acestor relații se găsesc în arhiva lui de la biblioteca Universității din Chicago (care – trebuie amintit – reprezintă doar un mic complement al arhivei prelua­te de familie și păstrate la Iași).[46] E nevoie de o cercetare completă a izvoarelor pentru a lămuri această chestiune și a lăsa imaginațiilor înfierbântate terenul literaturii.

În legătură cu aceste medii, trebuie remarcat că diversele „lumi” frecventate de Culianu sunt adesea… mutual contradictorii, cum ar fi spus Eliade. De aceea, e foarte probabil să nu greșim presupunând că frecventarea lor se petrecea fără ca una dintre ele să știe întotdeauna de legăturile pe care le întreținea cu acelea aflate în poziție de in­com­patibilitate sau chiar antagonism față de ea. Lucrul acesta poate fi văzut în ceea ce au scris, după moartea lui, numeroși reprezentanți ai acestor lumi. Atitudinile lor se situează în diferite registre ale surprizei și mirării, producând reacții tot atât de diferite. Ele merg de la încercări de a înțelege complexitatea vieții și personalității lui Culianu, mini­ma­lizând cealaltă parte și „justificând” frecventarea ei prin circumstanțialități și oportu­nisme, până la revizuiri ale poziției față de el, pe o gamă întinsă între simpla dezaprobare umană și auto-îndreptățitoarea (self-righteously) condamnare ideologico-politică.

Câteodată aceste lumi intrau totuși în coliziune pe terenul lui Culianu. Mai ales în jurul lui Eliade și Dumézil. În primăvara anului 1987, îl invitase pe Bruce Lincoln să contribuie la prima apariție a unei noi publicații seriale, căreia îi spune Acta Indo-Europea. Dacă a apărut, trebuie să se fi întâmplat sub un alt nume. Din răspunsul lui Lincoln se înțelege că era legată de moștenirea intelectuală duméziliană. Dacă nu e vorba de vreun proiect nematerializat conceput de însuși Culianu – probabil împreună cu Cicerone Poghirc și alții –, ar putea să fie colecția Études indo-européennes, inaugu­rată în acel an de Jean Varenne la editura Belles Lettres din Paris.[47] Lincoln declină invitația, invocând angajamentele politice ale lui Dumézil. Culianu îi răspunde urmă­toarele: „Unfortunately, your arguments concerning Dumézil’s political commitments failed to convince me: you can have friends with different political convictions (I do) and you can talk dispassionately about a political system. Where is the ‘fault’, then? Of course Dumézil was influenced by contemporary ideologies, but who is not? No matter how different our opinions on this issue are, I feel that I can respect you further as a friend.”[48]

În toamna aceluiași an, la câteva luni după congresul de la Sorbona dedicat lui Eliade, îi scria aceste lucruri unui coleg italian, Giovanni Casadio: „Come sempre, caro Amico, le persone neutre hanno tutti i torti: così i romeni del Convegno sorbonardo [sic!] m’accusano di avere accusato Eliade d’essere di destra; anche vari eliadologi mi rimproverano di non averlo difeso abbastanza; l’altro partito – Lanternari e Co. – mi rimproverano d’averlo difeso (altre volte)! Feci due emissioni per la BBC e le accuse diventarono sempre più spiacevoli da parte romena. Ma aspettiamo per ora che Lanternari pubblichi i suoi materiali, ch’io analizzai già nelle dette emissioni!”[49] Așa cum știm, respectivele materiale nu au mai fost publicate, dar confruntarea cu Lanter­nari, din primăvara acelui an, e cauza – mai mult sau mai puțin directă – a proiectatului volum „in defense of Eliade”.[50]

4. Celelalte două piese ale adăugirilor la corespondența lui Culianu cu Mircea și Christinel Eliade aparțin epocii de după moartea maestrului. Prima este o înțelegere scrisă, din 9 iunie 1986, privind manuscrisele eliadiene pe care Culianu urma să le ia la Groningen.[51] Dat fiind că despre ea am scris deja în unul dintre articolele următoare – căruia îi aparține tematic –, mă limitez aici la câteva considerații generale.

Lista pe care o conține face un interesant contrapunct cu lista manuscriselor din adolescență, ale căror copii Ricketts le primise de la Handoca și pe care i-o trimisese cu doar trei săptămâni mai devreme.[52] În convorbirea de la Chicago, din 18 mai, Culianu îi spusese că va lua în Olanda toate scrierile nepublicate ale lui Eliade, al căror inventar îl va lăsa atât la biblioteca Universității, cât și la Christinel.[53] Același lucru i-l comuni­case decanului de la Divinity School, Franklin I. Gamwell, și îl repetă într-o scrisoare din 20 mai.[54] La acea dată făcuse deja o înțelegere cu Daniel Meyer, bibliotecar și arhi­vist la Special Collections Research Centre al bibliotecii Universității, în privința resti­tuirii materialelor după ce vor fi publicate. La 21 mai cel puțin dosarul cu notele lui Eliade pentru ultimul volum al Istoriei credințelor și ideilor religioase se afla în pose­sia lui Culianu.[55] În aceeași lună s-a ocupat de editarea principalelor fragmente răma­se.[56] Din corespondența purtată cu Daniel Meyer, în luna septembrie, rezultă că an­samblul materialelor se afla încă în curs de editare.

De această dată, nu avem de-a face cu un text scris la două mâini. E posibil ca un avocat (cel al lui Christinel sau cel al lui Culianu) să fi contribuit prin furnizarea unui model, dar redactarea trebuie să-i aparțină lui Culianu însuși. Catagrafia manuscriselor nu o putea întocmi decât el. Iar paragraful final, referindu-se la editarea lor ca o „onoa­re” și o „muncă făcută din dragoste” pentru Eliade, îl indică fără nicio urmă de îndoia­lă.

Ultima piesă documentară, o dedicație pentru Christinel pe volumul său de debut literar, La collezione di smeraldi (1989), ar părea să nu prezinte, în sine, prea mult inte­res hermeneutic.[57] Ceea ce atrage mai întâi atenția este imaginea unui Culianu pe de­plin instalat la Chicago, aparținând deja locului. El este cel care-i urează bun-venit lui Christinel, întoarsă din sejurul parizian.

Mai interesant este însă faptul că povestirile din volum sunt numite aici „câteva mici smaragde”. Formula se dovedește a fi mai mult decât o simplă extrapolare ludică pornind de la titlul cărții. Așa cum susține naratorul în prefață (fragment reluat pe ulti­ma copertă), cele unsprezece povestiri[58] – scrise în anul 1986 – nu erau entități dispara­te, ci, dimpotrivă, fragmente ale unuia și aceluiași puzzle. Cu câteva zile mai devreme, pe un exemplar dedicat colegului său Anthony C. Yu (1938–2015), Culianu scria că însuși volumul este un „mic smarald” dintr-o colecție mai amplă.[59]

Smaraldul devine, așadar, măsură a lucrurilor la toate nivelurile: subiect al poves­tirilor, povestirile însele, întregul volum. Seria poate continua: autorul, lumea lui, auto­rul lumii lui și așa mai departe, la infinit, căci autorul lumii lui se poate dovedi a fi un personaj dintr-o povestire. Dar cartea nu oferă decât sugestia că logodnica lui Culianu este Zeița Smaraldelor. Am vrea să știm ce a scris pe volumul oferit ei. La collezione di smeraldi de-abia ieșise de sub tipar. Exemplarele pe care le cunoaștem sunt printre primele pe care Culianu le dăruiește apropiaților lui. Cel dintâi trebuie să-i fi fost desti­nat logodnicei. În morfodinamica culianiană, prima dedicație e și prototip al tuturor celorlalte, care devin permutări – semantic degresive – ale ei.

În contextul prezentei discuții, o pistă hermeneutică ar putea oferi și una dintre temele povestirilor, care este, deopotrivă, un topos recurent al existenței lui Culianu: contiguitatea între esoteric / ocult și politic / istoric. Poate, într-o zi, când însușirile „smaraldine” ale autorului vor fi mai bine cunoscute, vom înțelege și această formă – personală, originală, pesemne alternativă, chiar dacă nu necesarmente conștientă – de a fi „verde”.

Abrevieri

AM         Archival Monographs, Special Collections Research Center, University of Chicago Library

IPCP        Ioan Petru Culianu Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library

MEP        Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library

MLRP     Mac Linscott Ricketts Papers, Colegiul Noua Europă. Institut de Studii Avansate, București

Note

[1] „Inima înțeleptului și statuia lui. Contribuții la istoria cultului lui Eliade”, Revista de filosofie (București), LIX, nr. 5, 2012, pp. 667–676; versiune italiană: „Il cuore del saggio e la sua statua. Quando Culianu omaggiava Eliade”, în Ioan Petru Culianu. Argonauta della quarta dimensione, a cura di Horia Corneliu Cicortaș, Roberta Moretti e Andrea Scarabelli, Milano, Bietti, 2021, pp. 56–59 [Antares, nr. 18].

[2] „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – completări docu­mentare”, Studii de istorie a filosofiei românești (București), VIII, 2012, pp. 303–361, 373; „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa”, idem, IX, 2013, pp. 319–378, 393; „«Ca o flacără în­tu­ne­cată». Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – noi completări documentare”, ibidem, X, 2014, pp. 235–313. În ordine logică, cel din anul 2013 urmează după cel din anul 2014. El a apărut și într-o ver­si­une engleză puțin abreviată: „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, and Felix culpa. With the I. P. Culianu – M. L. Ricketts Correspondence”, în Mircea Eliade between the History of Religion and the Fall into History, edited by Mihaela Gligor, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012, pp. 67–178.

[3] Mulțumiri lui Mac Linscott Ricketts, Terezei Culianu-Petrescu și, respectiv, lui Sorin Alexandrescu pentru permisiunea de a publica aceste materiale. Observațiile și comentariile mele se întem­eiază în primul rând pe sursele primare la care am avut acces. Nu am revăzut literatura secun­dară, care, din câte pot să-mi dau seama, nici nu ar fi adus contribuții la chestiunile punctuale discu­tate aici.

[4] Vezi nota editorială la ediția scrisorilor; „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa”, op. cit., pp. 340–374 (340).

[5] Publicată în studiul nostru, „Interviurile lui Mircea Eliade. Contribuții documentare, I. Mac Linscott Ricketts (1981–1986)”, Revista de istorie și teorie literară (București), XIV (LVI), nr. 1–4, 2020, pp. 31–84 (83–84).

[6] Addendum I.1.

[7] Treizeci și opt dintre ele, datând din anii 1935–1938, se păstrează în MEP 29.11. Probabil, aceasta e selecția făcută de Culianu. Vezi și mărturia lui Matei Călinescu, „Culianu: Eliade: Culianu”, în Sorin Antohi (ed.), Religion, fiction, and history. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, vol. I, București, Nemira, 2001, pp. 225–257 (245); republicată în S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera, Iași, Polirom, 2003, pp. 234–259 (249–250).

[8] Interviu difuzat împreună cu lectura unui fragment din cartea lui. Audiocaseta originală, care mi-a fost comunicată de Ricketts (în anul 2011), poartă următoarea etichetă a postului de radio: „9 Sept. 1988, Romanian / Ricketts, USIA [=United States Information Agency], Voice of America”. O transcriere se păstrează în MEP 139.2, „Interview with prof. Mac Linscott Ricketts”, Voice of Ame­rica, 17 ff. dactilo. Pe prima filă Dorin Tudoran a adăugat „transmis 15.09.88, VOA”.

[9] I. P. Culianu, 26 februarie 1989; Addendum I.3.

[10] I. P. Culianu, 7 iunie 1989 (nr. 39); „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa”, op. cit., p. 366.

[11] Addendum III.1.

[12] Deși relațiile lor epistolare au fost bogate, în MLRP se găsesc doar cinci scrisori ale lui Kitagawa, răspândite în diferite dosare. Ținând cont de alte cazuri cunoscute, e posibil ca Ricketts să-i fi trimis dosarul soției lui – Evelyn Mae Kitagawa (1920–2007) – cândva în anii 2000, sau altcuiva, în ultimii ani ai vieții lui. În Joseph M. Kitagawa Papers de la biblioteca Universității din Chicago se găsește foarte puțină corespondență, datând de la mijlocul anilor ’80.

[13] Addendum III.2.

[14] Vezi, în special, Leonardo Tarán, „Amicus Plato sed magis amica veritas. From Plato and Aristotle to Cervantes”, în idem, Collected Papers (1962–1999), Leiden – Boston – Köln, Brill, 2001, pp. 1–46.

[15] Joseph M. Kitagawa, „Some Reflections on M. Eliade’s Vision of the History of Religions”, 20 ff. dactilo; Addendum V.

[16] Loc. cit., ff. 3, 11, 12, 13, 16, 18.

[17] Vezi scrisorile lui către Ricketts din 26 februarie 1989 (nr. 38b) și 4 decembrie 1990 (nr. 40[b]), pu­bli­cate în Addendum I.3 și, respectiv, în „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa”, op. cit., p. 367.

[18] Vezi scrisoarea lui din 9 noiembrie 1978 în anexa articolului lui Gianpaolo Romanato, „Ricordo di un amico: loan Petru Culianu”, în Sorin Antohi (ed.), Religion, fiction, and history. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, op. cit., pp. 74–152 (118); versiune în limba română în S. Antohi (ed.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera, op. cit., pp. 101–161 (134). Faptul este confirmat și de Matei Călinescu, op. cit., p. 235 și, respectiv, p. 242. Vezi și „Mircea Eliade necunoscutul”, în I. P. Culianu, Mircea Eliade, București, Nemira, 1995, p. 263; ed. a IV-a, Iași, Polirom, 2022, p. 299.

[19] Scrisoare din 26 aprilie 1988, citată în S. Antohi, „Culianu și Eliade. Vestigiile unei inițieri”, în I. P. Culianu, Mircea Eliade, op. cit., pp. 295–316 (306), respectiv, pp. 365–384 (379).

[20] I. P. Culianu, „Mircea Eliade, Journal I, II, III, IV; Autobiography, vol. 1, 2; Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots, 1907–1945”, The Journal of Religion (Chicago), 72, nr. 1, January 1992, pp. 157–161 (160).

[21] Ibidem, p. 158.

[22] Ibidem, pp. 159, 160.

[23] Ibidem, p. 161.

[24] M. L. Ricketts, 11 decembrie 1990; Addendum I.7.

[25] I. P. Culianu, 4 decembrie 1990 (nr. 40[b]); loc. cit. Pentru că erau pline de inexactități și de interpretări exagerate, răuvoitoare, după cum aflăm din mărturia lui Matei Călinescu, op. cit., p. 246 și, respectiv, p. 250. Judecățile lui Ricketts și Culianu sunt destul de moderate în raport cu cele ale altora care au cunoscut-o. De exemplu, un savant din România care venise pentru o conferință la Paris o caracteriza astfel după ce-i examinase teza de doctorat: „tipa e de o rară mediocritate și de o atât de mare subcultură”. Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Mircea Eliade, ed. de Dora Mezdrea, București, Mica Valahie, 2008, p. 234 (raport de la sfârșitul lunii iulie 1984).

[26] „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa”, op, cit., pp. 325–331 și, mai ales, „Interviurile lui Mircea Eliade. Contribuții documentare, I”, op. cit., pp. 44–52.

[27] M. L. Ricketts, 5 decembrie 1989; Addendum I.5.

[28] I. P. Culianu, Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, ed. de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Iași, Polirom, 2004, pp. 278–279; ed. a II-a, 2013, pp. 290–291.

[29] Addendum II.1.

[30] Vezi prezentarea semnată de redactorul-șef al revistei Noii Acropole franceze, Brigitte Ludwig, „L’Homme et la Cité”, Nouvelle Acropole (Paris), nr. 89, mai–juin 1986, pp. xv–xvii.

[31] „La Nouvelle Acropole a pu faire renaître sous son contrôle une association ancienne, l’Ecole d’anthropologie de Paris, créée en 1883 et mise en sommeil depuis la Libération. Il s’agit d’une association qui a eu un certain prestige à la fin du 19ème siècle en recrutant des scientifiques de renom, avant de connaître une dérive extrémiste pendant la seconde guerre mondiale. Récupérée par la Nouvelle Acropole, elle est actuellement une « filiale » de la secte qui propose par ce biais des stages à des étudiants étrangers.” Rapport fait au nom de la commission d’enquête sur la situation finan­cière, patrimoniale et fiscale des sectes, ainsi que sur leurs activités économiques et leurs relations avec les milieux économiques et financiers. Président, M. Jacques Guyard, Rapporteur, M. Jean-Pierre Brard, Députés. Enregistré à la Présidence de l’Assemblée Nationale le 10 juin 1999, p. 50; https://www.assemblee-nationale.fr/dossiers /sectes/r1687.pdf.

[32] MEP 136.7, 16 ff. dactilo. Conținutul textului corespunde comunicării descrise în secțiunea „Au croisement de deux anthropologies” a articolului lui Brigitte Ludwig, op. cit., pp. xv–xvi (cu o fotografie a lui Culianu la masa vorbitorilor, alături de Fernand Schwarz și Edgar Morin). Vezi și ale sale „voeux” finale, p. xvii.

[33] I. P. Culianu, „Avers și revers în istorie. Câteva reflecții cvasi-epistemologice”, [traducere de Dan Petrescu], Revista de istorie și teorie literară (București), XXXIV, nr. 2–3, aprilie–septembrie 1986, pp. 127–136; republicat în idem, Jocurile minții. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, ed. de Mona Antohi și Sorin Antohi, Iași, Polirom, 2002, pp. 147–168; ed. a II-a, 2019, pp. 157–178.

[34] Addendum IV.1–2.

[35] Termenul „Tradiționism” – mai degrabă decât „Tradiționalism”, care are (și) alte sensuri – e folosit aici pentru a desemna curentul „perenialist” reprezentat de gânditori precum René Guénon, Julius Evola ș.a.

[36] Antoine Faivre, „Les courants ésotériques et le rapport. Les exemples de Nouvelle Acropole et de la Rose-Croix d’Or (Lectorium Rosicrucianum)”, în Pour en finir avec les sectes. Le débat sur le rapport de la commission parlementaire, sous la direction de Massimo Introvigne et J. Gordon Melton, 3e édition, Paris, Dervy, 1996, pp. 233–254 (236–246, secțiunea „Nouvelle Acropole en France”); Massimo Introvigne, „Defectors, Ordinary Leave-Takers and Apostates. A Quantitative Study of Former Members of New Acropolis in France”, Nova Religio (Chappaqua, NY), III, nr. 1, October 1999, pp. 83–99.

[37] Dintre ele, vezi F. Schwarz, „Mircea Eliade, le visionnaire du «tout-autre»”, Lyon Matin (Lyon), nr. 1877, 26 avril 1986; „Mircea Eliade, le visionnaire de la tout autre dimension”, Nouvelle Acropole (Paris), nr. 89, mai–juin 1986, pp. vi (nesemnat); „Hommage a Mircea Eliade”, ibidem, nr. 90, juillet–aout 1986, p. 6; „La pensée d’Eliade, une itinéraire à travers les structures du sacré”, în Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré, dossier conçu et présenté par Fernand Schwarz, Paris, Editions N.A.D.P., avril 1987, pp. 5–8; republicat în Centre Alexandre Wiltheim, Luxembourg / Centre d’Histoire des Religions, Louvain, Actes du colloque international «Éliade – Dumézil» (Luxembourg, avril 1988), edités par Charles Marie Ternes, Luxembourg, Courrier de l’éducation nationale, 1988, pp. 101–108.

[38] F. Schwarz (ed.), Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré, op. cit., 60 pp.; publicat și în versiune portugheză, Mircea Eliade. O reencontro com o sagrado, tradução de José Maria Caselas, revisión de Eduardo Amarante, Lisboa, Edições Nova Acrópole, 1993, 142 pp. E foarte probabil ca acest volum – oferit în întâmpinarea comemorării unui an de la moartea lui – să fi fost mai întâi gândit ca un număr dedicat lui Eliade al revistei Nouvelle Acropole (nr. 91, septembre–octobre 1986), așa cum se anunță în nr. 90, p. 6.

[39] I. P. Culianu, „Fernand Schwarz, Géographie sacrée de l’Egypte ancienne, Paris, Nouvelles Editions Oswald, 1979; Les traditions de l’Amérique ancienne, Paris, Dangles, 1982”, ARIES (Paris), nr. 5, décembre 1986, p. 87. O scurtă recenzie binevoitoare, în care consideră operele lui Schwarz bune cărți de popularizare sau, respectiv, de introducere în subiect, demonstrând calitățile didactice ale autorului.

[40] I. P. Culianu, „Mircea Eliade et le long combat contre le racisme”, Nouvelle Acropole (Paris), nr. 81, janvier–février 1985, pp. 3–4; „Mircea Eliade et l’idéal de l’homme universel”, în F. Schwarz (ed.), Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré, op. cit., pp. 9–16; „Mahaparanirvana” [sic !], traduit de l’anglais par Jeannine Magaud, ibidem, pp. 44–48. Toate au apărut însă și în alte locuri, ceea ce ar putea sugera că I. P. Culianu nu le dorea „îngropate” în publicațiile Noii Acropole sau asociate exclusiv cu ele.

[41] Pliant cu programul colocviului; MLRP 21 (xerocopie). În textul introductiv, care vorbește despre un „nou spirit antropologic” lansat de cei doi savanți, se vede contribuția sau influența lui F. Schwarz.

[42] Într-o veche fișă mi-am notat numele lui Edgar Morin, Gilbert Durand, Marie-Madeleine Davy, Michel Meslin și I. P. Culianu, alături de cele ale vorbitorilor, dar fără indicarea sursei (probabil o dare de seamă apărută în una dintre publicațiile periodice ale exilului). Nu am putut s-o identific acum și nici să găsesc o confirmare în alte surse.

[43] Dintr-o emisiune radiofonică (probabil la Europa Liberă) aflăm numele câtorva dintre cei care au mai fost de față. Români: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Barbăneagră, Sorin Alexandrescu, Ioana Andreescu, Matei Lăzărescu. Francezi: Michel Meslin, Claude-Henri Rocquet, Jean-Luc Pidoux-Payot, Claude Gallimard, Yannick Guillou, Blaise Gauthier. „Inaugurarea unei plăci memoriale la domiciliul parizian al lui M. Eliade”, înregistrare din 24 mai 1988, 3 ff. dactilo, MEP 174.9.

[44] Addendum IV.3.

[45] Sursele care au permis această scurtă sinteză a faptelor sunt reprezentate de publicații ale organizațiilor anti-cult, documente oficiale și articole în presa vremii, într-un număr prea mare pentru a le putea cita. Vezi, pe lângă raportul citat supra, n. 31, și următorul raport: Enquête parlementaire visant à élaborer une politique en vue de lutter contre les pratiques illégales des sectes et le danger qu’elles représentent pour la société et pour les personnes, particulièrement les mineurs d’âge. Rapport fait au nom de la Comission d’enquete par MM. Duquesne et Willems le 28 avril 1997; http://www.ex-premie.org/papers-fr/rapport_belge.htm

[46] De exemplu, programul conferințelor lui Philippe Lavastine, „Religions et vérité”, din perioada octombrie 1975 – martie 1976 (IPCP 20.1), scrisoarea lui Basarab Nicolescu din 7 septem­brie 1983 (IPCP 1.27), scrisoarea lui Antoine Faivre din 23 ianuarie 1985 (IPCP 6.12), scrisoarea lui Doru Todericiu – alias Pierre Carnac – din 15 martie 1985 (IPCP 1.43) ș.a.

[47] Profesorul Lincoln – căruia îi mulțumesc pentru comunicare – înclină spre prima posibilitate. Corespondența sa cu I. P. Culianu se află în Bruce Lincoln Papers la Special Collections Research Centre al bibliotecii Universității din Chicago, colecție care nu a fost încă deschisă publicului.

[48] Scrisoare din 30 aprilie 1987, de la Chicago, 1 f. dactilo (copie), IPCP 1.20. Răspuns la scrisoarea lui Bruce Lincoln din 22 aprilie. Revista e pomenită ca Acta-I-E.

[49] Scrisoare din 26 octombrie 1987, de la Groningen, 1 f. mss. Mulțumiri profesorului Casadio pentru împărtășirea corespondenței sale cu Culianu (în anul 2004).

[50] „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa”, op. cit., pp. 320–322, 323, 354, 356, 372–374.

[51] Addendum II.2.

[52] Addendum I.2. Anexa scrisorii lui M.L. Ricketts din 21 mai 1986 (nr. 7); „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa”, op. cit., pp. 345–346.

[53] Addendum I.1.

[54] Copie trimisă lui M. L. Ricketts. „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa”, op. cit., p. 369; „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, and Felix culpa”, op. cit., pp. 165–166.

[55] Scrisoare către Henry Pernet din 21 mai 1986; ibidem, p. 370 și, respectiv, p. 168.

[56] Scrisoare către Lawrence Sullivan din 19 februarie 1991; „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – completări documentare”, op. cit., p. 360.

[57] Addendum II.3.

[58] „Il rotolo diafano”, „Il Signore del Suono”, „Miss Emeralds”, „Il corridore tibetano”, „Il gioco dello smeraldo”, „La cospirazione delle anime degli indiani”, „L’ultima apparizione di Alice H.”, „L’intervento degli zorabi in Giormania”, „La trappola per topi del Dottor Mayow”, „Tozgrec”, „L’enigma del disco di smeraldo”. Au fost publicate în română în volumul Pergamentul diafan, traducere de Dan Petrescu, București, Nemira, 1992 și au avut mai multe ediții ulterioare.

[59] „For Tony & Priscilla, this tiny emerald from a large collection, in deepest respect & admiration, from Ioan. 3/19/89”. Mulțumiri profesorului Yu.

Addenda la „Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și felix culpa. Supplementa”

[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XVIII: Știință și metafizică. Ion Petrovici, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2022, pp. 161–199]