„Spiritul științific” și „spiritul filosofic” în viziunea lui Ion Petrovici

Constantin Stoenescu

Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

“Scientific spirit” and “philosophical spirit” in Ion Petrovici’s view

Abstract: The Romanian philosopher Ion Petrovici deals in his last study sent for pub­lication during his life with the comparative analysis of “the philosophical spir­it”, “the scien­tific spirit”, and “the theological spirit”. Censorship removed considera­tions on “the theo­log­ical spirit”. Petrovici characterizes “the philosophical spirit” by the overall perspective it seeks and by its role in relation to scientific research. It also dis­tinguishes between “philo­sophical spirit” and philosophical doctrine. Finally, the simi­larities and differences between “the scientific spirit” and “the philosophical spirit” are analysed.

Keywords: Ion Petrovici; “philosophical spirit”; “scientific spirit”; philosophical doctrine; “speculative thinking”; method of science.

O sinteză filosofică

Ultimul studiu filosofic publicat de Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în com­parație cu spiritul științific”[1], are toate caracteristicile unei sinteze filosofice în care autorul, aflat la capătul unui drum, oferă o privire cuprinzătoare asupra statutului filo­sofiei în relație cu știința într-un mod în care își utilizează nu doar competențele în domeniu, ci și experiența personală a practicării filosofiei. Încă de la o primă lectură apare impresia puternică a unui demers intelectual bazat pe înțelepciunea dobândită de-a lungul unei cariere, astfel încât erudiția ia forma unor foarte nume­roase trimiteri im­plicite la idei și concepte filoso­fice care sunt familiare celui care are suficient exercițiu filosofic.

Voi încerca în acest studiu să propun o lectură prin care să fie scoase la iveală pre­supoziții și concepte categoriale care sunt doar „scufundate” și susțin argumen­tația și discursul autorului. În acest sens, cred că acest ultim text filosofic trimis spre publi­care de Ion Petrovici poate fi considerat, în cele din urmă, o pledoarie pentru rostul cul­tural al filosofiei într-o lume în care recursul la aceasta tindea să fie făcut într-un mod unilateral, dintr-o perspectivă ideologizantă. Cu atât mai re­confortantă este această măr­tu­risire a unei credințe filosofice, cu cât considerațiile autorului deschid inevitabil spre un plura­lism filosofic derivat din schema concep­tuală și cadrul interpretativ puse la lucru. Per­spectiva comparativă asupra filosofiei și științei este una de consolidare și de justificare a rolului studiului filosofiei în condițiile în care științele își asumă opera­tiv rezolvarea di­verselor probleme. Ce nu pot face însă ele este să configureze o viziu­ne de ansamblu la care numai filosofic putem avea acces. De aici și nevoia unei com­parații între spiritul filosofic și cel științific pentru a înțelege, atât prin oglindire reci­procă, cât și prin răsfrân­gere, natu­ra diferită, dar complementară, a filosofiei și a științei.

Ion Petrovici propune spre dezbatere o temă asupra căreia se discutase în ul­timele decenii, mai cu seamă după configurarea robustă a unor proiecte de cercetare în filosofia științei, inclusiv așa-numitele epistemologii de ramură, dedicate unor științe particulare. Se depășiseră deja delimitările radicale de tip neopozitivist pro­puse de Cercul de la Viena în etapa sa de afirmare glorioasă a intervalului interbe­lic și se cău­tau căile punerii în echi­libru printr-un acord fin al filosofiei și științei. În cele din urmă, teza dominantă devenise aceea a unei inevitabilități filosofice a științei, problemă expu­să convingător de Bachelard în cercetările sale despre ceea ce el numea „noul spirit științific”:

Știința creează într-adevăr filosofie. Filo­soful trebuie deci să-și mlă­dieze limbajul pen­tru a traduce gândirea contemporană în suplețea și mobilitatea ei.[2]

Regăsim în textul lui Petrovici chiar acest proiect al unei elucidări filosofice care ține seama de relația filosofiei cu știința în cadrul maximal al discuției despre „spiritul filo­sofic” și „spiritul științific”.

Spiritul filosofic și perspectiva de ansamblu

Spiritul filosofic este definit de Petrovici drept

„un mod de a vedea, este o direc­tivă de înțelegere, o orientare a gândirii, având ca scop permanent o privire de ansam­blu asu­pra întregii existențe.”[3]

Această perspectivă de ansamblu presupune detașarea de proble­ma sau de faptul studiate și privirea lor nu în izolare, limitativ, ci în context, prin luarea în con­siderare nu doar a vecinătăților ideatice sau a relațiilor factuale, dar și a concepției ge­ne­rale asupra lumii și a totalității faptelor. Dar, înțe­leasă drept cuprinde­re, această per­spec­tivă de ansamblu nu are doar o dimensiune orizontală, ci, în măsura în care ieșirea din izolare presupunere urcușul la un nivel metateoretic, și o verticală a profunzimii: „Pri­vi­rea de sus în adânc atrage totodată și o privire dincolo de lumea vizi­bilă.”[4] Altfel spus, per­­spectiva de ansamblu se con­stituie într-un orizont metafizic, explorabil cu mij­loacele spe­­cifice ale reflecției filosofice, ceea ce duce în mod sigur la îndepărtarea de simțul co­mun.

Acest mod de a gândi specificul bidimensional al unei cercetări filosofi­ce, înțe­leasă drept cuprindere a totalității și aprofundare la un nivel ultim, categori­al, era atât în epocă, precum și în cultura română o temă recursivă. Lucian Blaga discutase deja des­pre speci­ficul problemei filosofice în termenii distincției dintre „aria” și „zarea interioa­ră”:

aria unei probleme filosofice o constituie totdeauna, fie explicit, fie implicit, totul exis­tenței (lumea), iar zarea interioară a unei proble­me filosofice rămâne totdeauna într-un mare grad indeterminată.[5]

De exemplu, pentru a-l lua ca exemplu pe Thales și problema sa a principiului, „aria” este echi­valentă cu „totul” („lumea”), iar „zarea inte­rioară” este ideea abstractă de substan­ță, acel substrat universal al tuturor lucrurilor. Pe cât de cuprinzătoare este „aria”, pe atât de vagă și aproape indeterminată este ideea de substanță ca „zare interi­oa­ră”. Dimpotrivă, „o problemă științifică are totdeauna o arie circumscrisă și o zare interioară complex determinată.”[6] De exemplu, dacă vom consi­dera problema știin­țifică a sune­tu­lui, atunci fenomenele fizice ale sunetului vor repre­zenta o „arie” precis circumscrisă, iar ide­ea mecanicității, înțeleasă ca principiu expli­cativ mate­matizabil, se constituie în „zare interioară” complex determinată.

Așadar, spiritul filosofic este asociat cu o privire de ansamblu asupra între­gului, di­fe­rită de o cercetare minuțioasă a părților acestuia. Dacă o cercetare minu­țioasă izo­lează obiectul pentru a-l putea analiza în cele mai mici detalii structurale sau funcți­onale, privi­rea de ansamblu inserează obiectul în întreg, sesizează relații între părți, dependențe și reciprocități. Petrovici menționează opinia lui Claude Bernard potrivit căruia fiecare domeniu de cercetare specializată trebuie să fie ferti­lizat și animat de ideea întregului vast căru­ia îi aparține, sarcină pe care și-o poate asuma numai filosofia. Deși respinge explicit filosofia de sistem și consideră că închiderea într-un sistem dogmatic este un risc nu doar pentru filosofia speculativă, ci și pentru noua filosofie științifică, Bernard consideră că înain­tarea dinspre cu­noscut spre necunoscut se poate face cel mai eficient numai sub o coor­donare filo­sofică dată de „acel spirit filosofic care, fără să fie nicăieri, este pretutin­deni și care, fără să aparțină nici unui sistem, tre­buie să domnească nu numai în toate știin­­țele, dar și în toate cunoștințele omenești.”[7] Distincția dintre totalitate și părți se su­pra­pune distincției dintre filosofie și știință, iar într-un model dinamic al dezvol­tării cu­noaș­terii putem să înțelegem astfel de ce filoso­fia, ca perspectivă de ansam­blu, își poate asuma inițierea cercetării anterior științei în diverse domenii particu­lare:

Adevăratul spirit filosofic este acela ale cărui năzuințe înalte fecundează științele, îm­pingându-le către căutarea adevărurilor ce se găsesc în acel moment în afara domeniului său, dar care nu trebuie desființate pe motiv că sunt analizate de spirite filosofice mai puternice și mai subtile.[8]

Petrovici derivă de aici un principiu normativ al contextualității cercetării, po­tri­vit căruia semnificația unui dome­niu de cercetare se dezvăluie complet doar dacă o pri­vim din perspectiva ansamblului și în modalitate interdisciplinară. Tocmai această per­spec­tivă totalizatoare poate genera sugestii privind direcțiile de înaintare dintr-un anu­mit domeniu, proiecte de explo­rare care ar părea lipsite de evidență unei minți care s-ar exersa limitat la propriul său dome­niu.

Înțeleasă ca relație dintre parte și întreg, dualitatea dintre totalitate și ele­mentele sa­le este privită dintr-o perspectivă dialectică hegeliană, prin care partea și întregul se po­tențează reciproc și asigură înaintarea în cunoaștere. De aceea, absen­ța spiritului filo­so­fic care asigură perspectiva de ansamblu ar reduce posibilitățile spiritului științi­fic, limi­tat la un domeniu particular, să sesizeze corelații care trec dincolo de domeniul propriu-zis al cercetării.

Concepțiile filosofice de ansamblu, fie doar prin presupozițiile sau antici­pările pe care le configurează creator, influențează și inspiră cercetarea științifică. Filosofii greci credeau că „atâta timp cât nu cunoști ansamblul, nu poți cunoaște bine amănunte­le”; „necunoscând întregul, nu cunoști cu adevărat nici părțile”.[9] Exemplul ales de Petro­vici, cazul lui Democrit și al teoriei atomiste, este cel mai des invocat atunci când filo­sofii discută pe această temă. Dacă Democrit nu a făcut nimic altceva decât să con­struiască un principiu filosofic, cu validitate universală, știința, înțeleasă ca cercetare particulară, a perfecționat și a dus mai departe „ideea unor puncte infinite mici care prin compunere dau naștere unui corp finit”.[10] Alt exemplu ar fi concepția lui Schelling despre existența umană ca activitate creativă liberă, concepție care a dus la teoria evo­luțio­nismului în natură în lucrările lui Lamarck, prin ideea, controversată încă, a eredi­tății caracterelor dobândite, și Darwin, cu ideea sa explicativă complexă bazată pe con­cep­tele de selecție și adaptare funcțio­nală.

În cele din urmă, Petrovici propune chiar un model al dezvoltării cunoaște­rii ome­nești bazat pe rolul concepției de ansamblu oferită de reflecția filosofică. Dacă la începu­turile cunoașterii ipotezele speculative de tip filosofic erau chiar conținuturi ale cunoaște­rii lumii, ulterior, pe măsura progresului în cercetare și a diversificării acesteia, viziunea asupra ansamblului a rămas doar cu rolul de a in­spira cercetarea locală, dar fără ca între filosofie și știință să se producă vreo ruptu­ră, dimpotrivă, având loc chiar o consolidare explicativă. Petrovici descrie astfel această continuitate a rolului spiritului filosofic în dezvoltarea cunoașterii ome­nești:

Adevărurile limitate ale științelor deri­vau din cele mai generale ale filosofi­ei, iar verifi­carea celor dintâi se făcea prin insera­rea armonioasă în țesătura ansam­blului. (…) Aceas­ta este lărgirea de orizont pe care o aduce spiritul filosofic.[11]

Punctul de vedere susținut de Petrovici este împărtășit și de oameni de ști­ință cu preocupări filosofice. Un exemplu semnificativ este studiul lui Max Planck, „Despre sensul și limitele științei exacte”, o lectură aproape de neocolit la acea vreme de către cei care încercau să explice relația dintre știință și filosofie. Planck sublinia că deși dezvoltarea științei duce la precizarea în detaliu a imaginii asupra lumii, rămâne „o prăpastie de netrecut între lumea reală fenomenologic și cea reală metafizic”.[12] Prin urmare, imaginea asupra lumii poare fi completată filosofic, cu condiția ca reflecția liberă să se desfășoare în cadrele admise științific. Și chiar dacă o asemenea imagine asupra lumii devine din ce în ce mai puțin intuitivă, adec­varea ei la lumea reală meta­fi­zic stă în aceea că aceasta din urmă „nu este punctul de plecare, ci țelul care strălucește într-o depărtare inaccesibilă și care indică orienta­rea întregii munci științifice.”[13]

Spiritul filosofic ca virtute epistemică

Dar spiritul filosofic nu presupune doar capacitatea de a privi comprehensiv an­samblul lumii într-un sens metafizic, ci și o dublă raportare din perspectiva părți­lor întregului, și anume o ieșire din izolare și o punere în context. Această mișcare a spiri­tului filosofic ține de natura sa, de faptul că îi este constitutivă năzuința spre un ideal. Din acest punct de vedere, spiritul filosofic are caracteristicile unei com­petențe cogniti­ve sau ale unei virtuți epistemice pe care cei ce o au o instrumenta­lizează în procesul cunoașterii. În acest sens, accentuează Petrovici,

spiritul filoso­fic este un elan, ca atare el nu încetează niciodată la cel care-l posedă. Spi­ritul fi­lo­­sofic se mișcă necontenit, nu are limite, tinde mereu către un ideal. Inde­pen­dent de faptul dacă acest ideal poate fi atins sau nu, el rămâne ca o țintă permanentă spre ca­re se năzuiește.[14]

Este de remarcat faptul că Petrovici discută despre spiritul filosofic în terme­nii unei virtuți epistemice, anticipând dezvoltări ulterioare din epistemologie. Să presupu­nem că obținerea unei perspective de ansamblu asupra lumii presupune o anumită abili­tate de a ajunge la aceasta, ca în cazul unui arcaș care lovește ținta mult mai precis decât altul. Ca urmare, ținând seama de abilitatea filosofului de a configura o imagine asupra totalității, ne așteptăm de la el să ne ofere imaginea de care avem nevoie pentru a dobândi perspectiva asupra totalității. Acest ideal nor­mativ are un corelat subiectiv în forma unor predispoziții personale pe care le pu­tem considera drept virtuți epistemice sau intelectuale. Aceste facultăți cognitive îl fac pe filosof să ajungă la o perspectivă de ansamblu și îi permit să își analizeze pas cu pas propriul demers pentru a evidenția motivele care l-au ghidat cu succes. De asemenea, spiritul filosofic acționează corectiv și ține ocupată agenda cercetării, identificând noile probleme. Același Claude Bernard remarcă această virtute a filo­sofiei:

Filosofia, care năzuiește în permanență către înăl­țimi, îndreaptă știința spre cauza sau spre originea lucrurilor. Ea îi arată că în afara sa există probleme care frământă ome­nirea și pe care încă nu le-a rezolvat.[15]

Dar un asemenea demers scoate la iveală și alte înzestrări subiective, aseme­nea unor trăsături de caracter, care sunt o consecință a spiritului filosofic. Pentru că are o perspectivă de ansamblu, filosoful sesizează multiplicitatea punctelor de ve­dere, dar și dinamica diverselor sisteme, transformările lor și relațiile reciproce de influență. Drept urmare, putem sesiza o tensiune proprie spiritului filosofic între căutarea unui sistem com­prehensiv și etern și relativismul inerent oricărei perspecti­ve. Astfel, putem explica de ce spiritul filosofic, chiar dacă presupune asumarea necondiționată a idealului cu­prin­­derii totalității, este dublat de un sentiment firesc de toleranță. După Petrovici, „aceasta provine din conștiința valorii relative a con­cepțiilor filosofice și din observația că de mul­te ori un sistem filosofic derivă dintr-altul diferit, apărând ca o completare sau chiar ca o rectificare față de celălalt.”[16] Domeniul filosofiei se caracterizează prin plu­ra­lism, chiar în sensul că teorii diferi­te pot fi acceptate simultan fără a fi eliminabile prin ac­ceptarea per­sonală a uneia dintre ele. Chestiunea nu este una de adevăr, ci una de alege­re.

Desigur, diversele domenii ale filosofiei au un statut diferit în privința modu­lui în care spiritul filosofic înaintează constructiv. În logică, principiile ultime se funda­men­tea­ză prin ele însele, fără a depinde de altceva extern logicii, așa cum ar fi episte­mologia. Dar epistemologia completează logica și înaintează ipotetic prin teorii ale înte­meierii și expli­ca­ții ale conceptului de cunoaștere și cu privire la sur­sele cunoașterii, lu­ând în consi­de­rare, în mod diferențiat, dependența sau prioritatea logică a temeiurilor și, respectiv, suc­ce­siunea de fapt sau faptele antecedente. Dar chiar dacă epistemologia îna­intează în acest proiect de evidențiere a relației dintre elementele subiective și obiec­ti­ve ale cu­noaș­terii, ea nu diminuează nicidecum năzuința metafizică a filosofiei con­tem­po­ra­ne. Chiar noile teorii din fizică sunt o dovadă a nevoii unei perspective filoso­fice integratoare.[17]

Spirit filosofic și doctrină filosofică

Spiritul filosofic presupune vectorial idealul viziunii de ansamblu și se mani­festă ca elan speculativ, dar se realizează concret în modalitatea doctrinelor filoso­fice (sau a concepțiilor filosofice). O doctrină filosofică

încearcă să explice origi­nea și desfășura­rea existenței în aspectele ei generale și în eta­pele ei progresive; o doctrină filosofică este o sinteză a cunoștințelor vremii referi­toare la diversele ei sectoare, făcută cu scopul verificării lor armonioase și al înlănțuirii lor pozitive, pornind de la fundamentul presu­pus al existenței până la suprafața faptelor. Doctri­na filosofică reprezintă întruparea spiritului filosofic nelimitat într-o formă parti­cu­lară, vremelnică.[18]

Astfel, în timp ce spiritul filosofic este universal, adică același în toate min­țile ca­re gândesc filosofic, doctrinele filosofice sunt multiple, diferite și individuale, fiind pro­dusul gândirii unui filosof. Petrovici este tentat să vadă relația dintre spiri­tul filo­so­fic și instanțele sale doctrinare dintr-o perspectivă istorică și dialectică de tip hege­lian, după bine-cunoscutul model din Prelegeri de istoria filosofiei, astfelîncât istoria filoso­fiei devine modul autentic de a face filosofie.[19] În acest sens, după Hegel, istoria filoso­fiei nu este numai istoria doctrinelor filosofice, ci și isto­ria spiritului care își depă­șește limi­tele, se lărgește și adâncește. Doctrinele sunt momente de repaus, sunt trecă­toare și au istoricitate, pe când spiritul filosofic tre­buie să fie dinamic și liber, este permanent și se eternalizează în sistemul filosofic absolut. Spiritul filosofic sesizează pro­ble­mele, le configurează și le aduce în prim planul conștiinței, pe când mintea filosofică le rezolvă prin construcții doctrinare.[20]

Din perspectiva acestei distincții dintre spiritul filosofic și doctrina filoso­fică, vom admite că putem avea un spirit filosofic puternic fără o doctrină sistemati­că sau originală, așa cum ar fi cazul filosofiei franceze a secolului al XVII-lea, de exemplu, Voltaire și chiar Rousseau, deși acesta din urmă a avut mai multă origina­litate. Din gân­direa luministă a derivat mișcarea revoluționară concretizată în Re­voluția Franceză, eveniment istoric care a avut înălțime filosofică și „a dărâmat multe prejudecăți și în­gustimi de vederi și a lărgit limitele popoarelor până la noți­unea universală de umanita­te”.[21] Revoluția Franceză este un rezultat al manifestării spiritului filosofic și reprezintă o rezolvare practică a unor idealuri care ținteau totalitatea, fiind pentru întâia oară când întreaga umanitate este regândită în terme­nii libertății. Tot ce a urmat după aceea, cu epoca războaielor lui Napoleon, poate fi înțeles din perspectiva valorii libertății persoa­nei și a eliberării popoarelor dintr-o limitare istorică specifică unei ordini sociale.

Speculația filosofică, adică cercetarea filosofică însăși, întotdeauna într-o for­mă speculativă, așa cum omogenizează Petrovici varietatea filosofică, lăsând de o parte spiri­tul critic, mediază între spiritul filosofic și doctrina filosofică. Așadar, prin natura lui, spiritul filosofic este eminamente speculativ. Mai mult, spiritul filosofic are o natu­ră dua­lă prin aceea că procesul speculativ al gândirii este însoțit de trăiri specifice pro­funde care îi dau filosofului o sensibilitate insolită, unică. Petrovici reamintește doctri­na lui Epicur, cel după care speculația filosofică este însoțită de plăcere, astfel încât sensul vieții și feri­cirea sunt realizate filosofic ca spiritualitate. Cazul filosofului se caracterizează prin uni­citate, celelalte activități omenești aducând satisfacția la capătul lor, inclusiv în știință, când te vei bucura abia după ce crezi că ai descoperit un adevăr, așa cum va fi făcut Ar­himede atunci când a strigat „Evrika!” . Tocmai această dualitate dintre rațiune și sensibi­litate pe care o manifestă spiritul filosofic explică perenitatea filosofiei. După Petrovici, fuziunea pascaliană a minții și inimii este intrinsecă spiritului filosofic:

Asta ar dovedi un lucru: că există o tendință naturală a spiritului nostru de a îmbrățișa an­sam­blul realității (dovadă că, originar, problema existenței totale a premers celei a cunoaș­terii amă­nuntelor). Amănuntele sunt adesea un obstacol care împiedică ela­nul cercetării, deși explicarea lumii vizibile (cu amănunte inclusiv) rămâne scopul ultim al speculației.[22]

Cel mai bun exemplu privind influența speculației filosofice este chiar situ­ația originară a desprinderii științei de filosofie. Astfel, remarcă Petrovici, deși Euclid și Arhimede au separat știința de speculația filosofică, ei „au continuat să sufere influența spiritului filosofic, cel puțin în ceea ce privește metoda de cerceta­re.”[23] Prin construcția axiomatică a geometriei, Euclid a realizat, într-un domeniu restrâns, visul filosofic „de a înlănțui cu stringență cunoștințele referitoare la ansam­blul existenței, pornind de la prin­cipiile cele mai înalte și ajungând până la feno­menele sensibile.”[24] Acest co­men­tariu al lui Petrovici, dincolo de acoladele sale retorice, aduce în atenție chiar relația dintre două moduri de a face geometrie, fie ca o construcție abstractă, teoretică, în care con­ceptele sunt deduse în sistem unele din altele, fie prin considerarea lumii sensibile, caz în care trecem în orizontul geometriei fizice. Spiritul filosofic este constitutiv, în re­gis­tre specifice, fiecăruia dintre aceste domenii.

Mai mult decât atât, se poate vorbi și despre „un spirit filosofic special al fiecă­rui filosof în parte”[25], deosebit de doctrina lui. Vorbim despre spirit platonici­an, kanti­an, hegelian etc., ca intermediar între „spiritul filosofic general” și doctri­nă. Acest in­ter­me­diar adaugă maniera, stilul, metoda, direcția specifică unui filo­sof. În acest sens, putem vorbi despre un „spirit platonician” care depășește opera și duce la extin­deri sau aplica­ții ale platonismului în diverse domenii, ori despre o viziune platoniciană care duce spre o anumită înțelegere a diverselor do­menii.

Istoria filosofiei poate fi un ghid în înțelegerea acestor aspecte, în sensul că vom sesiza diferența dintre ceea ce se schimbă prin trecerea de la o doctrină la alta și cursul unic, neschimbat, al gândirii. Astfel ne putem explica de ce sisteme vechi rămân vala­bile chiar dacă sunt perimate din perspectiva cunoștințelor actuale. Sis­temul plato­nician ca atare nu rezistă din perspectiva confruntării cu stadiul actual al cunoașterii, dar pla­tonismul ca perspectivă filosofică rămâne actual și este actuali­zat prin diversele versi­uni ale neoplatonismului. Prin urmare, în orice mare sistem sunt prezente idei cu carac­ter permanent. Or, ideile permanente sunt tocmai cele speculative, care nu devin peri­mate prin evoluția științei.[26]

Desigur, admite Petrovici[27], sistemele filosofice pot fi studiate genetic, în rela­ție cu condițiile sociale ale vremii, ori din perspectiva eficacității lor practice și a influ­ențelor exercitate, ceea ce ar putea sugera o istoricitate în sensul depășirii și abandonu­lui unui sistem vechi în favoarea unuia nou, corespunzător noilor condiții și stării cu­noașterii. Această eficacitate nu constă într-o eternalizare a sistemului, așa cum gândea Hegel des­pre sistemul său, ci în sugerarea unor sisteme noi, în acord cu progresul cu­noașterii, ceea ce duce la o apropiere treptată de adevărul abso­lut.[28] Sistemele filosofice sunt asemenea unor construcții arhitectonice. Ele se șu­brezesc cu trecerea timpului, dar filosofii împru­mută elemente de la ele pentru a realiza noile edificii ale gândirii. Altfel spus, facem filosofie cu istoria filosofiei. Spre deosebire de constructorul care este limitat în opțiunile sale de materialitatea elementelor, în filosofie, întrucât lucrăm cu elemente ideale, siste­mele filosofice nu sunt distruse și înlocuite, ci se mențin refăcute și consolidate.

Diferențe între spiritul filosofic și spiritul științific

După introducerea conceptelor de „spirit filosofic”, „spirit științific”, „doc­trină fi­lo­sofică”, Petrovici dezvoltă o analiză comparativă asupra căreia îmi propun să discut în continuare. Filosoful român enumeră o serie de asemănări și deosebiri între „spiritul științific” și „spiritul filosofic”.

O asemănare esențială este că în ambele domenii se lucrează cu mijloacele natu­rale ale inteligenței noastre , iar nu cu metoda revelației supranaturale ca în religie.[29] În știință se urmărește întotdeauna verificarea teoriei cu faptele, în sensul că în știință „faptele trebuie chiar să confirme teoria”, pe când în filosofie rămâne valabil principul ca „doctrina sau concepția filosofică să nu contrazică fap­tele”.[30] Desigur, unele doc­tri­ne filosofice sunt paradoxale și contraintuitive, dar în acest caz construcțiile argumen­tative evită să intre în contradicție cu evidențele factuale, căutând un strat profund sau ascuns care să justifice caracterul înșelător a ceea ce este evident nemijlocit.

Un corolar al acestei diferențe de principiul dintre filosofie și știință ține de gra­dul de certitudine asociat celor două dacă luăm în considerare faptele. Petrovici consi­deră că „la știință confirmarea teoriei prin fapte dă teoriei o certitudine pe care doctrina filosofică nu o poate atinge.”[31] Aceasta nu exclude înlocuirea teoriei vechi cu altele mai bune dacă apar fapte care contrazic vechea teorie. În filosofie trecerea de la un sistem la altul sau de la o doctrină la alta nu este reglementată de fapte, ci de coerența internă a sistemului.

Una dintre deosebirile fundamentale dintre știință și filosofie, menționată încă mai sus, în discuția despre „spirtul filosofic” ca perspectivă de ansamblu,este aceea că în timp ce în știință obiectul este definit și limitat la categorii de fenome­ne, în filosofie el este indefinit, extins la totalitatea existenței. De aici, revenind la tema certitudinii și a adevărului, rezultă că adevărurile filosofice nu pot avea preci­zia și siguranța celor știin­țifice, dar se referă la un domeniu mai vast, la totalitatea existenței, revendicând un statut metafizic, ceea ce diferențiază adevărurile filoso­fiei, pretins absolute, de adevărul științific, supus controlului faptelor.

Atât știința, cât și filosofia lucrează cu conceptul de adevăr[32], dar o fac în mod di­fe­rit, bazându-se pe criterii diferite ale adevărului. Aceasta nu înseamnă că perspectiva filo­sofică a ansamblului nu poate aduce avantaje decisive în înaintarea științifică spre adevăr:

A avea spirit filosofic înseamnă la un om de știință a completa acordul dintre fapte și idei cu al ideilor între ele, într-o viziune de ansamblu.[33]

Mai mult decât atât, știința însăși se bazează pe presupoziții filosofice care sunt absolutizate dogmatic, așa cum ar fi credința în realitatea ultimă a unor corpuri exteri­oare substanți­ale și individuale. Filosofia poate merge însă și mai departe pentru a ajunge la substra­tul ascuns al lucrurilor. Petrovici anticipează stra­tegii de cercetare admi­se în cercetarea științifică actuală, așa cum ar fi, de exemplu, așa-numita teorie a „para­metrilor as­cunși”.[34] Chiar dacă filosofia și-a temperat credința în posibilitatea unui adevăr absolut și filosofii nu mai cred că este posibi­lă dezvăluirea totală a tainelor naturii și ajunge­rea la adevărul absolut, totuși, „min­tea noastră ne împinge neîncetat către o cunoștință filosofică care se află deasupra celei științifice, și aceasta nu numai în larg, dar și în adânc, spre ultimul funda­ment”[35].

Căutarea unității ansamblului este o directivă a spiritului filosofic. Petrovici vor­bește despre o unitate obiectivă în natură, independentă de cunoașterea noastră, chiar dacă mintea sesizează doar o multiplicitate fenomenală.[36] Spiritul nostru este parte a naturii și poate fi în corespondență cu natura exterioară, ceea ce ar explica succesul diverselor construcții intelectuale, așa cum ar fi aplicabilitatea matemati­cii. Spiritul nostru, ca oglindă a naturii, este doar o versiune umană a adevărului absolut, care de­pinde de propriile limite omenești. De exemplu, ideea de infinit o concepem, dar nu ne‑o putem reprezenta, tot așa cum nu ne putem reprezenta uni­tatea absolută.

Tentația reducerii și unificării, pe de o parte, și perspectiva de ansamblu, pe de al­ta, duc în direcții contradictorii care creează o anumită perplexitate filosofică:

Există o tendință oarecum contradictorie între dorința de reducere riguroasă la unitate, care e o exigență a spiritului filosofic, și privirea largă a tuturor sectoarelor existente, adică lărgirea orizontului pe care filosofia vrea să-l dobândească în plus față de știință. De cele mai multe ori, în filosofie, reducerea la un principiu unic se leagă și de o îngus­tare, care, implicit neglijează o mulțime de alte fațete ale exis­tenței.[37]

Această diferență în conceptualizarea adevărului face ca progresul în știință să fie gândit diferit de cel filosofic. În timp ce știința se înnoiește fără încetare, filosofia revi­ne în permanență la problemele despre existență și sensul vieții. Aceasta nu în­seamnă că filosofia nu poate anticipa și probleme ale științei sau că filosoful nu poate avea și preocupări științifice. O simplă examinare a istoriei filo­sofiei scoate la iveală numeroa­se cazuri de oameni de știință care au făcut filosofie. Exemplul ales de Petro­vici este cel al lui Pascal. Distincția sa dintre „logica minții” și „logica inimii”, reflecții­le sale despre condiția umană sau despre existența umană și infinitate, inclusiv unele tendințe sceptice sau de depreciere a rațiunii, sunt toate rezultatul unei atitudini filoso­fice și expresia unei reflecții de tip filosofic. În acest context putem folosi euristic și explicativ diferența dintre spiritul științific și cel filosofic în formulări semnificative care se con­stituie drept evaluări ale performan­ței științifice. Bunăoară, menționează Petrovici, se poate spune despre un cercetător că este un bun om de știință, dar nu are spirit filosofic, „înțelegându-se prin aceasta că el nu are orizont în cercetările lui, pentru ca să poată vedea întreg ansamblul preocupărilor sale.”[38]

Tot perspectiva de ansamblu face diferența dintre critica filosofică și critica știin­țifică. Dacă știința își poate atinge scopurile fără critica bazelor, fără a ajunge la necon­diționatul absolut, filosofia nu relativizează, ci, dimpotrivă, caută mijloace pentru a absolutiza. Dar fiecare știință trimite la filosofie și, în acest sens, trimite, într-o formă sau alta, spre absolut, spre profunzimi. Petrovici sesizează această tendință filosofică în cercetarea științifică sub forma preocupării pentru teorii unifi­cate atât la nivelul unei științe, așa cum este cazul fizicii, cât și prin sesizarea core­lațiilor dintre științe, un de­mers care rămâne o sarcină de tip filosofic. Această țesă­tură complexă în care demersu­rile inductive și cele deductive se completează reci­proc prin ridicarea de la fapte parti­culare la principii universale, apoi prin coborâ­rea deductivă de la principii la fapte este cea mai bună dovadă că spiritul filosofic este constitutiv științei contemporane:

O cunoștință științifică, oricât ar fi de veri­ficată prin concordanța ei cu faptele, rămâne cu un substrat obscur mai departe, și de aici necesitatea de a i se completa concluziile cu o viziune a întregului spirit filosofic.[39]

De fapt, nici pozitiviștii „nu neagă prezența con­tinuă a spiritului filoso­fic socotit ca o tendință spre fundamente”.[40]

Dar este o eroare să extindem cunoștințele dintr-un sector asupra celorlalte, pen­tru că n-am ține seama de diversitatea fenomenelor și nici de limitările fiecărui dome­niu de cercetare. Petrovici menționează vechea parabolă budistă a elefantului care este pipăit în locuri diferite de cinci orbi, fiecare crezând că a atins alt lucru. Așa cum prin cunoaștere senzorială nu putem ajunge la o perspectivă de ansamblu, tot așa cu­noașterea limitată a unui domeniu nu poate înlocui cunoașterea întregului.

Petrovici menționează distincția pozitivistă făcută de Auguste Comte între cerce­tarea modului în care se produc fenomenele, acel „cum?” la care poate răs­punde știința, și fundamentul lor profund, acel „de ce?” la care răspunsul ni-l oferă filosofia:

Științele, cu toate imensele avantaje pe care le procură omenirii, au totuși limite nesatis­făcătoare pentru exigențele spiritului omenesc:

1) pentru faptul că se mărginesc la un sector limitat al existenței;

2) pentru că se limitează și în adânc, mărginindu-se să să stabilească legi de suc­cesiune și de simultaneitate fără a coborî în străfundul existenței și a epuiza explicația ultimă a lucrurilor. Filosofia își ia asupră-și acest oficiu, urmărind o icoa­nă de ansamblu derivabilă dintr-un singur principiu. Ea se ocupă de le pourquoi.[41]

Acceptând distincția pozitivistă, Petrovici adaugă și că neajunsul filosofiei apare atunci când răspunsul la întrebarea „de ce?” este dat în contextul punerii totalității în de­pendență de un scop final. De exemplu, Fichte pleacă de la „Eul absolut”, derivă finalist creația existenței prin deducția principalelor ei înfățișări, dar nu explică nicide­cum acel „cum?” al științei, modul concret în care se creează diferitele etape ale exis­tenței.

Or, fizica modernă, începând cu Galilei, a răspuns la întrebările de tipul „cum?” tocmai pentru că a renunțat la presupozițiile finaliste și a rămas la un nivel explicativ fe­nomenal, de suprafață, ceea ce i-a permis să dezvolte o teorie explica­tivă de succes. Desi­gur, aceasta nu înseamnă că filosofiei nu-i rămâne spațiul teore­tic tradițional de exer­sare în care spiritul filosofic se manifestă prin sondarea pro­funzimilor inaccesibile știin­ței.

Petrovici ajunge astfel la concluzia că spiritul filosofic și cel științific, deși atât de diferite, trebuie să coexiste, și însuși parteneriatul lor le potențează reciproc și le asigu­ră perenitatea. Paradoxal, deși filosofia caută unitatea și fundamentele ultime, avem mai multe filosofii, pe când știința, preocupată de diversitatea fenome­nală, este una singură. De aceea facem filosofie cu istoria filosofiei, pe când în știință tot ceea ce este valabil este încorporat în teoria cea mai recentă.

Concluzie. Înțeleptul Petrovici

Acest ultim studiu scris de Petrovici la sfârșitul vieții sale surprinde în raport cu opera anterioară prin caracterul eseistic al scriiturii, ca și cum intențiile formale de tip academic, privind organizarea erudită a expunerii și analiza în detaliu a pro­blemelor, ar fi absente. Este evident că Petrovici adoptă aici strategia unui înțelept care are ceva de măr­turisit cu privire la experiențele sale intelectuale. Descoperim astfel un gânditor care este conectat la ceea ce se întâmplă în știința contemporană și își propune să re­flec­teze asupra acesteia. De aceea, considerațiile sale despre „spi­ritul filosofic” și „spi­ritul științific” ar putea fi văzute și ca o mărturisire de credință filosofică, făcută cu subtilitate, într-o epocă în care constrângerile ideologice erau destul de puternice. Iar cea mai bună dovadă este chiar aceea că textul a fost publi­cat doar parțial, eliminându-se fragmentele în care com­parația căpăta o triplă di­mensiune prin includerea „spiritului teologic”. Citit acum, textul lui Petrovici, entuziasmează tocmai prin neconformitatea lui în raport cu o ideologie care dovedea apetență pentru tema relației dintre știință și filosofie.

Referințe bibliografice

Bachelard, Gaston, „Noul spirit științific”, în Dialectica spiritului științific modern, vol. al II-lea, traducere de Vasile Tonoiu, București, Editura Ști­ințifică și Enciclopedică, 1986.

Bernard, Claude, Introducere în studiul medicinii experimentale, traducere de G. Brătescu, București, Editura Științifică, 1958.

Blaga, Lucian, Despre conștiința filosofică, Craiova, Editura Facla, 1974.

Hegel, G. W. F., Prelegeri de istorie a filosofiei, volumul I, traducere de D. D. Roșca, Bucu­rești, Editura Academiei Române, 1963.

Petrovici, Ion, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, în Ope­re filosofice, ediție îngriji­tă de Gh. Vlăduțescu, Alexandru Boboc, Florin Frunză, Sabin Totu, București, Editura Acade­miei Române, 2006, pp. 331–340.

Planck, Max, „Sensul și limitele științei exacte”, în Dialectica marxistă și științele moderne, Bucu­rești, Editura Politică, 1959, pp. 102–122.

Note

[1] Studiul „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific” a fost publicat de Ion Petrovici în numărul al cincilea din anul 1972 al Revistei de Filosofie. Trebuie menționat faptul că Petrovici compara spiritul științific nu doar cu cel filosofic, ci și cu cel teologic. Din motive explicabile prin contextul ideo­lo­gic, redacția a eliminat acea parte a studiului în care autorul se ocupa de spiritul teo­logic. Voi face trimiterile la acest studiu după ediția Opere filosofice, apărută la Editura Academiei Române în anul 2006.

[2] Gaston Bachelard, „Noul spirit științific”, p. 161.

[3] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 331.

[4] Ibidem, p. 331.

[5] Lucian Blaga, Despre conștiința filosofică, pp. 67–68.

[6] Ibidem, p. 68.

[7] Claude Bernard, Introducere în studiul medicinii experimentale, p. 318.

[8] Ibidem, p. 321.

[9] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 332.

[10] Ibidem, p. 332.

[11] Ibidem.

[12] Max Planck, „Sensul și limitele științei exacte”, p. 115.

[13] Ibidem, p. 117.

[14] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 331.

[15] Claude Bernard, Introducere în studiul medicinii experimentale, p. 322.

[16] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 332.

[17] Petrovici se ocupă de analiza acestor aspecte în studiul său „Teoria cunoașterii și logica”, an­tologat în volumul Opere filosofice, pp. 313–330.

[18] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 333.

[19] Hegel însuși afirmase în Prelegeri de istorie a filosofiei: „În fapt, dacă conceptul de filosofie trebuie să fie stabilit nu arbitrar, ci științific, tratarea istoriei filosofiei devine însăși știința filosofiei.” (G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, p. 11.)

[20] „În concluzie, se mai poate spune că spiritul filosofic zvârle chestiuni și probleme, iar doc­trinele rezolvă.” (Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 333.)

[21] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 333.

[22] Ibidem, p. 334.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Vezi Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 335.

[27] Ibidem, p. 335.

[28] „Eficacitatea unui sistem nu constă în a deveni o formulă eternă și permanentă (aparent, acesta ar fi scopul suprem al speculației), ci să genereze alte și noi sisteme înnoite, solicitate de pro­gresul conti­nuu al cunoștințelor.” (Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 335.)

[29] Vezi Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 336. Din păcate, așa cum am precizat în nota 1 de mai sus, redacția Revistei de filosofie a eliminat din studiul lui Petrovici fragmentele în care se referea la „spiritul teologic”.

[30] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 336.

[31] Ibidem, p. 336.

[32] „Știința și filosofia urmăresc deopotrivă stabilirea adevărului și înlăturarea erorii”. (Ion Pe­trovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 337)

[33] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 337.

[34] Fără a actualiza excesiv, mă gândesc la teorema lui Bell și la teoria lui Bohm despre așa nu­mitele „variabile ascunse” în mecanica cuantică. De fapt, ideea că sub orice nivel fenomenal al cerce­tării se ascunde un strat profund nedezvăluit încă a fost întotdeauna o intuiție filosofică productivă.

[35] Ion Petrovici, „Spiritul filosofic în comparație cu spiritul științific”, p. 337.

[36] Ibidem, p. 339.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, p. 331.

[39] Ibidem, p. 337.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, p. 338.

[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XVIII: Știință și metafizică. Ion Petrovici, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2022, pp. 67–78]

Descarcă