DOI: 10.59277/SIFR.202521.10

---

Cuprins

Titus Lates, Prospectul unui lexicon pentru propedeutica filosofică. Notă introductivă

Ioan Meșotă,  Expunerea câtorva fenomene sufletești cu privire la expresiunile psicologice în limba românească

---

Titus Lates

Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române

După evenimentele din 1848, reprezentanții parohiilor din Brașov-Cetate, bise­rica Sf. Adormire a Maicii Domnului, și din Brașov-Șchei, biserica Sf. Nicolae, la îndemnul protopopului Brașovului Ioan Popasu, au decis înființarea unui Gimnaziu românesc la Brașov, pe baza proiectului de organizare a gimnaziilor și școlilor reale din Austria publicat de Ministerul de Culte și Instrucțiune Austriac (Entwurf der Organisa­tion der Gymnasien und Realschulen in Oesterreich. Vom Ministerium des Cultus und Unterrichts, Wien, 1849).^[1] Angajându-se la subscripții pentru asigurarea mijloacelor de subzistență pentru școală și profesori timp de 10 ani, au înaintat o petiție la guvern în 26 septembrie 1850, iar la 1 octombrie s-a deschis gimnaziul cu clasa I, adăugându-se progresiv în următorii ani celelalte clase.^[2] În primii ani (1850–1862) a funcționat ca gim­na­ziu inferior, cu patru clase, reușind prin strădania primului director, Gavril Mun­tea­nu, și cu sprijinul episcopului Andrei Șaguna, conducătorul diecezei greco-orientale române a Ardealului, să-și păstreze caracterul de școală medie confesională, cu limba de predare româna, în ciuda presiunilor guvernului absolutist din anii 1853–1860 de a intro­duce germana ca limbă de predare.

La 13 octombrie 1860 a fost făcut cunoscut un act emanat de la Majestatea Sa Îm­pă­ratul și Regele Franz Josef I prin care se iniția completarea gimnaziului din Brașov la 8 clase, urmând a i se acorda și un ajutor din partea statului. Actul (care pre­ve­dea măsuri similare și pentru gimnaziul sârb din Neusatz/Novi Sad) a premers pro­mul­gării Diplomei împărăteștidin 20 octombrie 1860 (Oktoberdiplom), prin care s-a pus capăt guvernării (neo)absolutiste. S-au restituit o serie de drepturi țărilor de sub coroa­na habsburgică, recunoscându-se și dreptul confesiunilor de a se îngriji de instruc­ția credincioșilor, iar Marele Principat al Transilvaniei a redevenit autonom în cadrul imperiului. În noile împrejurări, episcopul Andrei Șaguna a reușit emanciparea gimna­ziului de sub influența directă a statului și transformarea lui într-o școală cu adevărat confe­sională. Între timp s-a făcut o cerere de sprijin financiar a gimnaziului și din partea Principatelor Unite Române, în baza unor vechi hrisoave de pe vremea domnilor Moldovei Aron Vodă (1594) și Gheorghe Șerban (1656), ctitori ai bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului. Cererea a fost adresată de protopopul Ioan Popasu principelui Alexandru Ioan Cuza la 25 decembrie 1859 și a fost rezolvată favorabil atât de minis­terul cultelor și instrucțiunii publice din Moldova (28 iulie 1860), cât și de cel din Țara Românească (15 mai 1861). Cu acest sprijin, Eforia școlară a hotărât în vara anului 1862 să deschidă clasa a V-a gimnazială și, astfel, din anul școlar 1862/3 s-a început completarea ciclului superior la Gimnaziul românesc din Brașov.^[3] Noua clasă gimna­zială s-a inaugurat sub conducerea lui Ioan Meșotă, un fost elev al gimnaziului care a obținut un doctorat în filosofie la Bonn, angajat ca profesor cu un an înainte.

Ioan Meșotă s-a născut în Dârstele Brașovului în anul 1837. Tatăl său, George (Gheorghe) Meșotă, curatorul bisericii din comună, l-a dat mai întâi la școala din Dârste, apoi la cea din Turcheș, iar de aici l-a dus la Brașov, unde a urmat cursurile pri­mare la școala română din Șchei și la cea catolică din cetate. După terminarea studiilor ele­mentare, în 1850 a fost înscris la Gimnaziul romano-catolic maghiar din Brașov (în septembrie), dar după numai două luni a trecut ca elev la Gimnaziul româ­nesc din Brașov, nou înființat (în noiembrie). Aici a urmat primele patru clase din ciclul inferior (câte avea gimnaziul la acea vreme), fiind coleg de clasă, în primul an, cu Titu Maio­rescu^[4], și și-a continuat studiile la Gimnaziul superior luteran săsesc (înființat de Johan­nes Honterus în 1541), în perioada 1854–1858. Remarcat de protopopul Bra­șo­vului Ioan Popasu, a plecat în toamna anului 1858 la Viena, unde a urmat timp de doi ani cursuri filosofice, pe care le-a continuat la Bonn, luându-și doctoratul în filosofie în anul 1861.

După întoarcerea de la studii a fost numit profesor la Gimnaziul românesc din Brașov, îndeplinind din 1870, până la sfârșitul vieții (1878) și funcția de director al șco­lilor medii din Brașov (după moartea primului director, Gavril Munteanu).^[5]

În anul școlar 1864/5, la Gimnaziul de la Brașov a început să se predea Prope­de­utica filosofică, care a fost introdusă în planul de învățământ pentru clasa a VII-a, con­form Proiectului de organizare (Entwurf) din 1849, care prevedea împărțirea materiei în doi ani de studiu: Logica, în clasa a VII-a, și Psihologia empirică, în clasa a VIII-a. Ca țintă pentru această pregătire erau stabilite (după programă): „întregirea cunoștin­țelor experimentale despre lumea din afară prin cunoașterea empirică a vieții sufletești; cunoașterea sistematică a formelor generale de cugetare, ca încheiere a învățământului de până acum și ca pregătire a instrucțiunii ulterioare științifice”^[6].

Din anul următor, 1865/6, Ioan Meșotă, a predat propedeutica filosofică după ma­nua­lele herbartiene ale lui Gustav Adolf Lindner: Lehrbuch der formalen Logik (Graz, 1861) și Lehrbuch der empirischen Psychologie nach genetischer Methode (Cilli, 1858). ^[7]

După primul an în care a predat psihologia empirică, a publicat „Espunerea catorva fenomene sufletesci cu privire la espresiunile psicologice în limb’a rumanésca” în A septea programa a gimnasiului plenariu românescu de religiunea gr. orientale pe an. scol. 1865/6, redactată („redigéta”) de G. J. Munteanu (Brasiovu, Tipografi și pro­ve­diu­tori Römer & Kammer, 1866), text pe care îl reproducem aicicu intenția de a-l aduce în atenție, considerând-l remarcabil, dar puțin cunoscut. Textul original este puternic marcat de forme latinizante care, în vederea prezentei restituiri, au fost tran­scri­se fonetic. Abia din anul 1874, Ioan Meșotă, ca director, a introdus în școlile pe care le patrona ortografia fonetică, situându-se de partea lui Titu Maiorescu în disputa privind scrierea în limba română.

Nefiind o restituire filologică, ci filosofică, prezenta editare urmează normele generale ale actualizării ortografice – cu respectarea particularităților stilistice ale textului original și conservarea patinei timpului.

Pentru facilitarea înțelegerii unor termeni, am întocmit un glosar orientativ, fără pretenția că este complet sau definitiv.

Glosar

amăsurat adj. – pe măsura, potrivit, conform

ascrie vb. – a (se) atribui,

casiuna = cășuna vb. – a cauza, a produce, a provoca

delătura vb. – a se înlătura, a se da la o parte

denega vb. – a nega, a respinge

durator, –ie adj. – persistent, -ă, de durată

fini, –esc, se finesc, vb. – a termina, termină, se termină

gran (Granum) s. n. – unitate de măsură în Roma Antică, folosită în farmacie = 47, 04 mg

înrâurință s. f.– influență

linte s. f. – lentilă, lintea ochiului = cristalin

maestros adj. – măiestrit, meșteșugit

manc, –ă adj. – deficitar, -ă, cu lipsuri

marșa vb. – a se mișca, a se lăsa antrenat, a accepta

neg s. m. – papilă

neimpartiver adj. – indivizibil

neprecurmat adj. – continuu, fără întrerupere

nisui vb. – a năzui, a dori, a se strădui

păși vb. – a trece

partidă, –e s. f. – aspect, -e

pertracta vb. – a trata

pieliță s. f. – membrană, pielița tobei = timpan

practisare s. f.– folosire

preda vb. – a (se) transmite

predomnitor, –oare adj. – predominant, -ă

provedea vb. – a (ne) înzestra

pusațiune (pusetiune) s. f. – poziție, împrejurare

radie s. f. – rază

râurință s. f. – influență

revocare s. f. – evocare

rudit, –ă adj. – asemănătore, -oare, înrudit, -ă

scăzământ s. n. – pierdere, lipsă

semtiver/nesemtiver adj. – perceptibil/imperceptibil, real/nereal

simțământ s. n. – sentiment

statori vb. – a statornici

țărmuri vb. – a (se) limita, a (se) mărgini

Pentru traducerea fragmentului din Faust de Goethe, pe lângă numeroasele va­ri­ante care pot fi consultate (Ion Gorun, I. U. Șoricu, Iosif Nădejde, Lucian Blaga, Ștefan Aug. Doinaș și Mihail Nemeș), propun și eu una [cu două intercalări explicative]:

Când conceptele lipsesc,

[Deci dispare înțelesul]

Apar cuvintele, la țanc.

Le poți la harță folosi,

Ca să îți faci „sistema”,

Ori orbește să le crezi,

Făr’ să le poți fura ceva.

[Căci sunt goale; nu-i așa?]

Fragmentul circumscrie zona de interes a textului prezentat, dar și a volu­mu­lui de față: înțelesul cuvintelor. Trebuie decelată aici, cât mai bine, pe lângă ironia lui Mefis­to­fel, grava problemă filosofică despre valoarea conceptelor și peri­colul desubstan­ția­lizării lor, precum și rolul educației în dezvoltarea rațiunii, aspecte subliniate și de Ioan Meșotă.

Textul original al lui Ioan Meșotă (A septea programa a gimnasiului plenariu româ­nescu de religiunea gr. orientale pe an. scol. 1865/6) poate fi accesat pe site-ul Bibliotecii Digitale a BCU Cluj: https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/142516

Pentru a facilita o eventuală confruntare cu acesta, am indicat, pe textul prezent, paginația originală.

---

Note

^[1] Andreiŭ Bârseanu, Istoria șcólelor centrale române gr. or. din Brașov, Brașov, Tipo­gra­fia Ciurcu & Comp., 1902, p. 237.

^[2] Ibidem, pp. 47–57. Virgil Onițiu, „Notite din istoria scólelor nóstre medii”, A XXXII Pro­gramă a gimnasiului mare public roman de religiunea gr orientală din Brașov pe anul sco­lar 1895–96, Brasov, Tipografia A. Muresianu, 1896, p. 53.

^[3] Andreiŭ Bârseanu, Istoria șcólelor centrale române gr. or. din Brașov, ed. cit., pp. 140–153.

^[4] Titu Maiorescu era găzduit, la acea vreme, împreună cu sora lui Emilia, în casa unchiu­lui său Ioan Popasu (fratele mamei sale). În anul școlar următor, Maiorescu a fost trimis la Cole­giul „Teresianum” din Viena.

^[5] Ioanŭ Popea, „Ioanŭ Meșotă. Cuvêntu ținutŭ în 25 Septemvre v 1888 la sĕrbătórea S-tei Sofii”, A XXV programă a gimnaziului mare publicŭ romanu de religiunea ort. rasariteana din Bra­șovu, Brașovŭ, Tipografia A. Mureșianu, 1889, pp. 5–6. Pentru alte amănunte biobi­blio­gra­fice, vezi: Valentin Bodea, Viorel Răducanu, Dr. Ioan Meșotă (1837–1878): preliminarii bio­gra­fice, Brașov, Editura Orator, 2003.

^[6] Andreiŭ Bârseanu, Istoria șcólelor centrale române gr. or. din Brașov, ed. cit., p. 318.

^[7] În primul an, 1864/5, logica a fost predată după manualul lui Joseph Beck, Grundriß der Empiri­schen Psychologie und Logik (Ibidem, p. 324), același după care a predat propede­u­tica filosofică Simion Bărnuțiu la Iași.

---

Ioan Meșotă

[22] Dezvoltarea unei limbi merge mână în mână cu dezvoltarea națiunii, care o vorbește; cu cât aceasta se cultivă mai tare, cu atât și limba i se mai înavuțește, căci cu cât se înmulțesc cunoștințele unui individ sau a unei națiuni, cu atâta se înmulțesc și vorbele, cu care se însemnează lucrurile cunoscute. Pentru un lucru de nou cunoscut, pentru o noțiune, trebuie să se formeze și o vorbă nouă. Vorbele sunt veșmintele natu­rale ale cugetării, limba este expresiunea naționa­lității. Un popor, la care studiul filo­sofic a ajuns un grad înalt de dezvoltare va poseda o limbă cu totul deosebită de a unui popor, care cunoaște numai trebuințele sensuale.

Privind la popoarele culte ale Europei vedem, că fiecare din acestea are mai mare mulțime de vorbe în acel ram de știință și cultură, care l-a dezvoltat mai tare, așa spre exemplu în privința filosofiei este recunoscut, că aceasta a aflat cultivarea și dezvol­tarea cea mai serioasă la poporul german; de aceea și aflăm la acesta o abundență de vorbe pe acest teren cu cele mai fine distincțiuni și nuanțe, care în altă limbă numai cu greu se pot reproduce.

Cu deosebire observăm în limba germană întrebuințarea cea deasă de vorbe abstracte nu numai în știință, ci și în limba poporului, ceea ce îngreunează unui străin învățarea ei, pe când popoarele romanice se servesc mai mult de vorbe concrete.

Poporul român posedă firește vorbe pentru însemnarea numai a acelor lucruri, care le cunoaște și acestea sunt partea cea mai mare de pe câmpul experien­ței. Aci însă posedă atâtea, câte are de lipsă, de aceia învățații noștri însemnând lucrurile, de care are cunoștință poporul nostru, nu ar avea trebuință să alerge la vorbe luate din alte limbi străine, ci a le scoate numai din tezaurul națiunii noastre. – Dar cum stăm cu vorbele, cu care avem să însemnăm noțiuni abstracte, cugete, care nu se referă nemijlocit la un ce concret, cu expresiunile științifice? – Am zis, că vorba se formează numai cu forma­rea noțiunii, prin urmare fiecare ram de știință trebuie să-și formeze limba sa proprie. La români știința filosofiei s-a cultivat mai puțin, decât oricare alta, de aceea și limba filosofică, ca știință va fi mai puțin dezvoltată, expresiunile mai puțin fixate și întrebu­in­țarea [23] lor mai nesigură. Aci vorbim de filosofie ca știință sistematică, căci o filo­sofie în sens extins posedă și poporul român ca oricare altul, și pentru aceasta are și vorbele corespunzătoare. Străduința învățaților va fi, ca să transpună limba română din filosofia poporului în filosofia ca știință, să o rectifice, să o statoriască, iar unde aceea nu va ajunge să o înavuțiască, însă numai amăsurat spiritului ei și modului de cugetare a românului.

Românii ocupându-se cu studiul științific al filosofiei nu mai poate face tabula rasa cel puțin nu tot din progresul ce l-a făcut această știință la popoarele culte atât vechi cât și moderne. Prin urmare el primește noțiuni gata, care are numai de a le cer­ceta, dacă sunt corecte și apoi a le îmbrăca în veșminte românești cores­pun­zătoare. Iar corespunzătoare este o vorba noțiunii, care o însemnează, atunci, când, sau cuprinde în sine toate semnele caracteristice, prin care se deosebește o noțiune de alta, sau este un semn de convențiune primit de către națiunea întreagă. Aflarea semnelor convenționale pentru însemnarea noțiunilor este triumful inteligenței omenești – Dacă nu ne vom năzui a fixa însemnătatea vorbelor pe orice teren, dar cu deosebire în filosofie, ne vom deprinde numai la vorbe goale, la fraze fără sens, și știința în loc de a cultiva poporul numai îl va întuneca mai tare, căci atunci am împlinit provocațiunea malițioasă a lui Mefistofel, exprimată de Goethe :

Denn eben wo Begriffe fehlen,

Da stellt ein Wort zur rechten Zeit sich ein,

Mit Worten lässt sich trefflich streiten,

Mit Worten ein System bereiten,

An Worte lässt sich trefflich glauben,

Von einem Wort lässt sich kein Jota rauben.

Ocaziunea cea mai de aproape de a ne dezvolta și corecta limba și în filosofie ni se dă pe calea școlii în gimnaziu sau colegiu, unde, după ce școlarii și-au câștigat un tezaur de cunoștințe pe câmpul religiunii, filologiei, științelor naturale, matematicii și istoriei, în cei din urmă doi ani (după sistema școlilor germane) se inițiază și în studiul filosofic sau mai bine zicând se pregătesc pentru ascultarea acestei științe (Propedeutica filosofică) la universitate.

În gimnaziile de 8 clase organizate după sistema germană este prescris studiul pregătitor în filosofie în cele două clase din urmă. Studiul acesta după organizațiunea mai nouă [24] a gimnaziilor (v. Organisationsentwurf der öster­reichischen Gymna­sien) cuprinde din filosofie numai Logica formală și Psicologia empirică, va să zică numai acele discipline, care se pot mai ușor acomoda spiritului dezvoltat până acum în școlari și cunoștințelor lor. Căci Logica formală se leagă în câtva de gramatică și ară­tând formele și legile, după care are să urmeze cugetarea, ca aceasta să fie corectă își are de material pentru practisarea acelora noțiunile, ce și le-a câștigat școlarii pe diferi­tele câmpuri ale științelor; iar Psicologia empirică, ca învățătura despre suflet se apro­pie mai tare de științele naturale, prin urmare își află în școlari o pregătire în privința metodei de pertractare în Fizică, deoarece aceasta, se ocupă cu descrierea și explicarea fenomenelor în natură, iar Psicologia empirică cu descrierea și explicarea fenomenelor din sufletul omului. Psicologia rațională, ca parte a Metafizicei și ca o disciplină, care se ocupă cu explicarea ființei sufletului nu intră în cursul filosofic gimnazial. Această restrângere a studiului filosofic în gimnaziu li se pare unora necorespunzătoare, deoa­rece școlarii ieșind de aici și pășind la auditoriul universității nu sunt deprinși la cuge­tare abstractă pe terenul oricărei specialități de știință. De aceea pretind, ca pe lângă Logică și Psicologie să se trateze în gimnaziu și ceva din Metafizică, Morală etc. cel puțin punctele generale. Trebuința aceasta cred, că nu o va denega ușor nimenea, dar este altă întrebare, dacă se poate pune în lucrare sau nu. Noi această întrebare cu privire la un gimnaziu român cu deosebire o lăsăm la o parte. În Articolul acesta vom să tra­tăm numai din Psicologia empirică unele partide cu privire la expresiunile psicologice, care ar trebui fixate și statorite în limba română.

Din Psicologia empirică

Atât în limba poporului cât și în știință se distinge în om două părți deosebite una de alta, se deosebește: trupul (σώμα) și sufletul (ψμχή). Sub trup se înțelege partea aceea materială în persoana omului, care cuprinde un spațiu, o extensiune și după care omul se ține de lumea materială sau sensuală, iar sufletul este aceea ființă (a-fi, ens) sau substanță (în sensul lui Spinoza) statornică în om, în care se manifestează schimbă­cioa­sele disposițiuni, care nu cuprind nici un spațiu, ci pretind numai un timp. Trupul și su­fle­tul [25] în om stau în legătură strânsă unul cu altul. Aci îndată trebuie să facem deo­se­bire între spirit și suflet.

Spirit în știință se numește o ființă nematerială nespațioasă, și în acest înțeles se întrebuințiază și în limba poporului în cele mai multe cazuri numai că poporul are vor­ba străină duh; de aceea zicem „Dzeu este duh” și nu „suflet”, zicem „duhuri necurate”; tot asemenea zicem „omul acesta e de duh”. Suflet (animus, Seele) numim atât în ști­ință, cât și în uzul de toate zilele spiritul încât acesta e legat de organismul trupului, căci zicem: „și-a dat răsuflarea cea din urmă”. Tot asemenea trebuie să facem deosebire și între trup și corp deși cuvântul din urmă nu îl avem în popor. Sub cel dintâi înțelegem o materie, în care este sau a fost suflare, iar sub cel din din urmă o materie inertă. – Psi­co­logia e o vorbă grecească și însemnează „învățătura despre suflet” și este uzitată mai la toate popoarele, care are noțiunea lui ca termen tehnic, de aceea îl putem întrebuința și noi fără a aduce vreun scăzământ limbii noastre, precum o cred poate aceasta ma­ghia­rii, care au maghiarizat toți termenii tehnici științifici.

Chemarea Psicologiei empirice este: de a descrie și explica după analogia fizicii fenomenele sufletului, prin care se manifestează existența acestuia ca ființă spirituală fără spațiu.

Precum naturaliștii spre a explica fenomenele naturii presupun niște puteri (vires naturae, Naturkräfte) care nu sunt altceva, decât cauzele necunoscute a unui fenomen și a căror număr, cu cât se cunosc mai bine fenomenele, cu atât se reduc mai tare; așa se ascriu per analogiam și sufletului anumite puteri, care le putem numi facultăți ale su­fle­tului (Seelenvermögen), cum este memoria, fantasia, puterea sau simțul de a cu­noaște lucrurile dinafară și dinlăuntru etc. Dar acestea, ca și puterile naturii, nu sunt decât nume prin care se însemnează cauzele fenomenelor, care nu le putem cunoaște din experiență și dispar îndată ce suntem în stare a reduce diferitele fenomene ale sufle­tului la legi stator­nice ale ființei sufletești, căci cum s-ar putea ca în sufletul, care este simplu și neimpar­tiver, să se deosebească un loc anumit pentru memorie, altul pentru fantasie, și altul pen­tru sentiment etc.? sau cum s-ar putea sufletul împărți în puterea de a cunoaște, de a simți și de a pofti (Erkentniss-, Gefühls– und Belehrungsvermügen). Toate disposițiunile sufle­tești se bazează pe legi amintite și se nasc [26] treptat unele din altele, începând de la cele mai complicate. Cele mai primitive disposițiuni se cau­zează în suflet prin înrâurința obi­ectelor din afară, despre care acelea capătă o impre­siune, o representațiune (Vorstellung). Suma representațiunilor aflătoare în suflet se nu­meș­te cunoștința acestuia (Bewustsein). Aflându-se în suflet mai multe representațiuni, ce se referesc la unul și același obiect sau la diferite obiecte, acestea lucră una asupra alteia, se întrețes fiindcă nu au în suflet locuri separate, unde să se așeze izolate una de alta, și aceasta produce o disposițiune sufleteas­că, deosebită de acea a unei singuratece representațiuni, o disposițiune, care o numim simțământ (fr. sentiment, Gefühl) cum e spre exemplu bucuria, întristarea etc. Sufletul în starea aceasta ca ființă simțitoare se numește anima (Gemüth). – Aci vorba „anima” se întrebuințiază în înțeles figurat, căci în sens strâns însemnează partea aceea a organis­mului trupesc, care formează centrul circulațiunii sângelui. Disposițiunea subiectivă a sufletului casiunată prin râurința reci­procă a representațiunilor sau rămâne în stadiul aces­ta, sau se schimbă prin aceea că su­fle­tul năzuiește a ieși din ea. În cazul din urmă sufletul se aduce într-o disposițiune nouă, care se numește poftire sau năzuință (Begehren oder Streben). Un exemplu va lă­muri deosebitele disposițiuni mai bine: în un râu văd un om, care stă să se înnece, prin acest obiect sufletul meu capătă o impresiune, o representa­țiune; mai fiind în mine și alte representațiuni, acestea se înfluențiază una pe alta și se naște în suflet un simțământ spre exemplu de compătimire, de durere sau și de bucurie (persoană indiferentă, amic, sau inamic); din această disposițiune poate voiește sufletul să iasă și asfel se naște în mine pofta sau năzuința de a-l mântui. Prin urmare toate disposiți­unile sufletești se pot reduce la 3 categorii: 1) disposițiuni obiective sau representațiuni, 2) disposițiuni subi­ec­tive sau simțăminte și 3) disposițiuni subiectiv-obiective sau poftiri. Chemarea Psico­lo­giei este ca să subsumeze ori ce fenomen sufletesc sub una din catego­riile aces­tea si să-l explice după legile urmate de fiecare din acestea. Strâns luat aceste forme de acti­vi­tate sufletească nu sunt nicidecum coordinate, căci representațiunea pre­merge simță­mân­tului și poftirii.

Nu numai în Psicologia, ca știință, dar și în viață se distinge obiectivitate și subiectivitate în fenomenele sufletești – spirit (duh) și anima, sau cap si anima; – la băr- [27] batul de știință se manifestează mai mult spiritul, la poet mai mult anima. Dar precum sufletul nu se poate împărți în părți, așa nu poate exista nici despărțire de spirit și anima; căci disposițiunile, care le numim ale animei se desvoltează numai din ale spiritului, și cu cât acestea sunt mai mărginite, cu atâta sunt mai întunecate și mai instinctive disposițiunile animei, cum e cu misticismul și instinctul fin al unor femei. Omul de spirit știe de ce are sufletul său cutare simțământ și nu altul.

După ce dară am văzut sub care trei categorii se subsumează toate activitățile su­fle­tești, să privim unele din acestea firește numai cu privire la expresiunile românești pen­tru o Psicologie românească. Din câmpul cel extins al fenomenelor sufletești vom con­sidera de astă dată numai cele mai simple și primitive, adică representațiunile.

1. Representațiunile (Vorstellungen)

Representațiune în sens strâns, după etimologia sa, însemnează: reînfățișarea icoanei unui obiect, care nu mai e de față, prin ajutorul memoriei, prin urmare este opusă privirii sau observațiunii (Wahrnehmung) unui obiect sensual, ce îl avem înain­tea ochilor. În Psicologie însă se întrebuințiază vorba representațiune în sens întins și însemnează în genere: Starea aceea, în care se aduce sufletul printr-un obiect oarecare și care stare se schimbă după cum se schimbă și obiectul, care influențiază asupra su­fletului. Representațiunea își are totdeauna de bază un obiect, pe care sufletul are să-l priceapă (percipere, erfassen) așa cum este fără vreun amestec străin. Obiectul, ce și-l representează sufletul poate fi aevea, sau numai posibil, sau chiar imposibil spre exem­plu un câine, un cerber etc. Tot asemenea poate fi obiectul semtiver sau nesimtiver, pre­zent sau absent. Representațiunea nu e nicidecum identică cu obiectul său, ci dacă s‑ar putea face o asemănare între representațiune și obiect ar fi aceea între icoana și obi­ectul acestei icoane, dar și această asemănare este mancă; atâta numai putem zice, că două representațiuni sufletești se deosebesc una de alta, precum se deosebesc între sine obiectele, la care se referesc aceste representațiuni, precum se deosebește tem­pe­ra­tura de 10 grade de cea de 20 de grade, așa, se deosebesc și representațiunile sau dispo­si­țiu­nile, în care se aduce sufletul prin aceste 2 temperaturi.

[28] Representațiunile sunt sau sensuale și nesensuale, sau noțiuni (notio, con­ceptus, Begriff) sensuale și nesensuale. Representațiuni și noțiuni sensuale se nasc în suflet, când acesta observează sau contemplează (wahrnehmen, anschauen) un obiect, care se află înaintea noastră, fie acesta simplu sau compus; iar representațiuni și noțiuni nesensuale, când reproducem representațiunile sau noțiunile sensuale sau neschimbate cu ajutorul memoriei sau a fantasiei: spre exemplu întipărirea ce o face asupra sufletu­lui nostru o persoană prezentă o numim representațiune sensuală, iar revocarea în me­morie a acestei persoane absente, representațiunea nesensuală; privind o mulțime de ar­bori, care ne sunt înaintea ochilor, ne formăm noțiunea sensuală arbore, iar prin re­pro­ducerea acestora noțiunea nesensuală. Formarea representațiunilor sensuale se ascrie facultății simțurilor, iar a noțiunilor facultății minții. Dar representațiunile minții se nasc numai din representațiunile simțurilor. „Nihil est in intelectu, quod non prius fue­rit in sensu.”

2. Observațiune (Perceptio, Wahrnehmung)

A observa sau a băga în seamă un lucru, sau un obiect, va să zică a nu fi indife­rent a nu trece cu vederea ceva. Așa observăm sau băgăm în seamă un lucru, o per­soană, sau o vorbă, dacă aceasta se află înaintea noastră într-o pusețiune oarecare, atin­ge unul din cele cinci organe ale simțurilor, se conduce până la periferia unui nerv sen­sitiv sau sensual, și deci prin afectarea nervului până la centrul nervilor, adică până la creieri, și în fine de la creieri se predă sufletului atent, spre exemplu o vorbă rostită de cineva în apropierea noastră pune aerul atmosferic în mișcare, casiunează vibrațiuni, care se transplantează în toate direcți­unile. O radia de atari vibrațiuni străbate până la scoica urechii noastre, se conduce prin canalul auzului până la pielița tobei, pe care încă o mișcă, și aceasta împăr­tășește vibrațiunea ciocanului, care este crescut cu coada de pielița tobei, iar celălalt capăt atinge nacovala. De la aceasta trece vibrațiunea prin scara de lângă nacovală și printr-o ferestruică în labirintul în care se află capetele nervilor. Aceștia se afectează și conduc vibrațiunile până la creieri, care le fac cunoscute sufletu­lui, dacă acesta e atent, și astfel băgăm în seamă o vorbă.

Observatiuni dară se numesc în Psicologie acele repre- [29] sentațiuni sensuale, care se nasc prin aceea, că nervii sensitivi se afectează de obiecte sensuale și prin aceasta se iritează sufletul.

Fiindcă nervii sunt sau proprii sensitivi (Empfindungsnerven), sau nervi ai simțu­rilor (Sinnesnerven), de aceea trebuie să distingem și representațiunile sensuale în sen­sitive și ale simțurilor. Aci confuziunea în întrebuințarea vorbei simțire este mare. Noi zicem: „simțim”, când atingând tăișul sabiei ne tăiam la mână; când punând mâna pe un obiect simțim, dacă e moale sau aspru; zicem: simțim că ne aflăm bine sau rău când avem cunoștința despre starea trupului nostru, peste tot și în fine, când sufletul nostru se cuprinde de o bucurie sau întristare zicem: „că simțim bucuria sau întristarea”. Prin urmare mai multe disposițiuni diferite le însemnăm cu aceeași vorbă. Trebuie însă să facem deosebire precum între deosebitele disposițiuni sufletești, așa și între expresiuni­le, prin care se însemnează acestea.

În limba germană se întrebuințiază vorbele: Empfindung, Sinnes­wahrneh­mung, Vitalempfindung si Gefühl, deși chiar și în Psicologiile germane nu se ține strâns dis­tincțiunea între aceste noțiuni. În limba românească am putea exprima vorba Empfin­dung prin: simțire, Sinneswahrnehmung prin representațiune a sim­țului, Vitalempfin­dung cu simțire vitală și Gefühl prin simțământ.

Să vedem ce însemnează fiecare din acestea.

3. Simțire (Empfindung)

Peste tot trupul nostru sunt împărțiți nervi de simțire, deosebiți de nervii care se finesc în organele simțurilor adică în ochi, urechi, limbă, nas și negii de pipăit, și aceia se pot afecta în oricare parte a lor, și astfel să casiuneze în suflet o repre­sen­ta­țiune des­pre starea unei părți a trupului sau a trupului întreg.

Prin urmare obiectul unei simțiri este totdeauna starea trupului nostru casiu­nată prin procesul organismului trupesc sau printr-un obiect din afară. Așa simțim strânge­rea unei mâini, înțepatul unei săbii, suflarea vântului etc. Însă prin simțire nu ne repre­sentăm obiectul dinafară, ci numai starea trupului nostru, și numai dacă se îndreptează și vreunul din organele simțurilor asupra acestui obiect, căpătăm și o representațiune despre el. Vorbele, prin care se în- [30] semnează diferitele feluri de simțiri încă sunt nesigure și nesuficiente, așa zicem spre exemplu simțim o înțepătură, o mușcătură, gâ­di­litură, mâncătură, rozătură, arzătură etc. și de multe ori un bolnav nu e în stare a de­scrie medicului chiar simțirile trupești.

4. Simțire vitală (Vitalempfindung)

În tot momentul sufletul nostru are o simțire despre starea trupului. Toate orga­nele trupului se împărtășesc la procesul vital, care se petrece neprecurmat. Schimbările, care se întâmplă în organismul trupesc se aduc ca simțiri la cunoștința sufletului prin nervii de simțire, care conduc până la organe. Așa simțim, dacă suntem sătui sau flă­mânzi, dacă sângele circulează regulat sau neregulat etc., precum și o temperatură anumită a trupului în fiecare moment. Viind deodată la cunoștința sufletului simțiri din mai multe părți ale trupului, fiindcă fiecare vrea să cuprindă un loc în suflet, se împie­dică una pe alta, cuprinsul lor singular se întunecă și astfel sufletul capătă o simțire totală despre procesul regulat sau neregulat al întregului organism trupesc.

Această simțire totală a vieții noastre organice se numește simțire vitală și este sau plăcută sau neplăcută, după cum ne aflăm bine sau rău. Simțirea vitală este baro­metrul procesului vital în om.

5. Representațiunea simțurilor (Sinnesvorstellung)

Omul are cinci simțuri (Sinne): văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul. Acestea sunt niște organe foarte maestroase ale trupului și servesc de a conduce impresiunile obiectelor din afară până la nervii simțurilor, care se extind până în aceste organe. Toa­te organele simțurilor afară de pipăit se află în cap. Stând un obiect sensual înaintea noastră într-o pusațiune anumită, impresionează prin mijlocirea organelor acestora nervii simțurilor, și acestea conduc impresiunea până la suflet, și atunci zicem: că aces­ta se afectează sau capătă o representațiune a simțurilor. Fiecare organ al simțurilor, ca să primească o impresiune de la un obiect din afară, cere ca acesta să stea în o anumită pusețiune față cu el; adică ochiul pretinde, ca obiectul să fie în lumină, urechea ca aces­ta să casiuneze vibrațiuni, nasul și limba ca să se descompună, și pipăitul ca obiectul să constea din o materie, care să reziste trupului nostru. Fiecare organ răspunde [31] nu­mai la acea impresiune, pentru care este făcut. Prin urmare avem în suflet representați­uni casiunate: prin mijlocirea pipăitului, gustului, mirosului, auzului și văzului.

a) O representațiune capătă sufletul prin pipăit așa, că negii de pipăit, care se află împraștiați peste toată suprafața trupului, dar mai numeroși în vârful degetelor și în care se finesc nervii primesc de la un corp material ce-l atingem, impresiunea despre rezis­tența, ce o impune acela trupului nostru, care vrea să-l respingă din locul său. Prin ur­mare numai materii, care rezistă trupului nostru se pot representa sufletului prin pipăit, iar acelea a căror părți se dezbină ușor, cum sunt gazurile, nu se pot pipăi. Impresiunea o împărtășesc nervii sufletului de la negi.

b) Prin mijlocirea gustului se naște în suflet o representațiune, când un obiect din afară descompunându-se prin scuipat în organele de gustat, care sunt cerul gurii și cu deosebire limba (mai cu seamă rădăcina limbii, de acea cunoscătorii de vin, când îl gustă îl gâlgâesc) afectează nervii gustului, care conduc această afecțiune până la suflet. De acea numai materii, care se pot descompune prin scuipat se pot gusta.

c) Representațiunile mirosului se nasc analog representațiunilor de gust astfel, că din un corp material se descompun părți gazoase, care străbat până la nasul nostru, se atrag de fluiditatea nasului, afectează nervii mirosului, care se finesc în pielița mucoa­să, și care o conduc la suflet, și astfel acesta capătă o representațiune plăcută sau neplă­cută de miros. Pe când la gust obiectul trebuie adus la gură, la miros aceasta nu e de lipsă; deoa­rece materia, fiind tare impartiveră, prin evaporare se extind părți din ea în spații depărtate. Astfel un gran de mosius umple din nou o casă cu miros, chiar să se aerisească aceasta pe toată ziua, fără a pierde ceva din greutatea sa; rozmarinul de pe țărmuri și in­sule își lățește mirosul său pe mare în depărtare de la 20–30 de mile împre­jur.

d) Cum se formează representațiunile auzului am văzut mai sus.

e) Organul văzului și mijlocitorul representațiunilor de văzut este un aparat maes­tros, ochiul, care constă din mărul ochiului, care încă e format din mai multe piei, din fluidități, și din lintea ochiului, care se mișcă spre toate direcțiunile și în dosul acesteia se află nervii [32] văzului extinși în așa numita retină (retia). Un corp lucitor produce vibrațiuni în eterul dinprejur și vibrațiunile ca raze de lumină se transplantă în toate direcțiunile în spațiu. Atingând vreo atare rază ochiul nostru produce vederea. Iar cor­purile fără lumină proprie le vedem așa, că razele de lumină, ce cad pe ele din un corp lucitor, se reflectează neregulat. Razele de lumină străbat prin pupilă în ochi, se refrâng prin lintea cristalină și apoi în un ochi sănătos se concentrează toate într-un punct al retinei, de aci se împărtășesc nervilor văzului și aceștia le conduc ca impresiune prin creieri la suflet.

6. Simțământ (Gefühl)

Acest fenomen sufletesc după modul dezvoltării sale nu se ține nicidecum de ca­tegoria disposițiunilor psichice, de care am vorbit pân-aci, deoarece purcede dintr-un proces mai complicat al sufletului, îl înșirăm însă aci pentru expresiunea „simțământ”, prin care se însemnează pentru ca să-l putem deosebi de „simțire” și de „simțuri”. Un sim­țământ nu e altceva decât cunoștința sufletului nostru despre sprijinirea sau împie­dicarea representațiunilor care se află în noi. Disposițiunile noastre sufletești se schim­bă ne-ncetat, fiindcă representațiunile care le capătă sufletul despre obiecte sunt în curgere continuă. O representațiune nouă respinge pe cea veche din conștiința sufletu­lui spre exemplu representațiunea unei scene întristătoare se întunecă prin representați­unea unei societăți voioase. Dacă repre­sen­tațiunea cea nouă, care dă peste una veche în suflet, este în privința cuprinsului rudită cu aceasta, atunci o sprijinește, iar daca e străi­nă o impie­decă; represen­tațiunea casiunată în suflet prin privirea unei înmormântări se întărește și sprijinește prin o representațiune nouă iscată din privirea unei alte îngropă­ciuni, din con­tra se împiedică prin o representațiune nouă a unei petreceri voioase. Prin urmare în suflet se află totdeauna un șir de representațiuni, care vor să rămână deasu­pra; dacă acuma vine o representatiune nouă opusă acestora, atunci aceasta le împiedi­că, le apasă, și disposițiu­nea în care se aduce sufletul prin acest proces, se numește simțământ neplăcut; din con­tră, dacă representațiunea cea nouă opusă se delătură prin altele rudite cu cele de mai înnainte, atunci acestea se sprijinesc și noi avem un simță­mânt plăcut. Un exemplu va lămuri aceasta mai bine: [33] am avut un amic, care acu­ma se află mort înaintea noastră, sufletul nostru prin ajutorul memoriei se ocupă de re­pre­sentațiuni, care se referesc la amicul nostru până era viu (întâmplări comune, dis­curse, petreceri etc.) și care vor să devi­nă predomnitoare, însă representațiunea cea nouă despre amicul mort e opusă acelora și le împiedică; cunoștința sufletului despre lupta aceasta între representațiunile vechi și nouă este dară simțământul de întristare. Dacă din întâmplare amicul nostru ar învia, repre­senta­țiunea de moarte s-ar delătura și representațiunile de viață împiedicate până acu­ma și-ar căpăta un ajutor și simțământul de întristare s-ar preface în simțământ de bucurie. – Așa dar simțământul se deosebește de simțire prin aceea, că aceasta este o disposițiune primitivă a sufletului și aduce la cu­noș­tință o stare trupească, pe când aceea este complicată și se reduce la starea sufle­tului.

Nu toate schimbările de representațiuni produc simțăminte, ci numai când spriji­nirea sau împiedicarea representațiunilor e puternică și duratorie vorbim de simțăminte. Precum este simțire vitală, așa putem să zicem, că este și simțământ vital, aceea este simțirea totală despre trup, aceasta simțământul total despre starea sufletului. – Să ne întoarcem iar la representațiuni și încă la cele sensuale, care sunt cum am văzut sau simțiri și se referesc la trupul nostru însuși, sau representațiuni de simțuri, care își au de cuprins obiecte din afară.

7. Intuițiune (Anschauung)

Adeseori vorbim în știință de cunoștința intuitivă; să vedem însă ce este aceasta și pe ce cale se câștigă în sufletul nostru. Copilul, îndată ce vede lumina lumii, capătă în sufletul său impresiuni sau ca simțiri din deosebitele părți ale trupului său, sau ca representațiuni de lumină și de simț. Însă aceste impresiuni rămân deocamdată fără legătură, una se delătură de alta, fără ca copilul să știe a se orienta în lumea din afară. El cu ochii deschiși capătă o impresiune de lumină de la un obiect spre care este din întâmplare îndreptat. Ba adeseori nici nu sunt amândoi ochii îndreptați spre unul și același obiect, căci aceasta trebuie să o învețe cu încetul. Copilul vede, dar nu privește. Cu încetul încep a căpăta tărie unele impresiuni în conștiința copilului, sau pentru că sunt mai puternice, sau pentru că se repetesc [34] mai de multe ori, sau pentru că sunt în contrast cu celelalte; copilul începe a deveni atent. Dacă un copil, când vede un căr­bune aprins, îl atinge și cu vârful degetului, atunci representațiunea văzului se împreu­nă în el cu simțirea, fiindcă sunt contemporane, și astfel când va vedea un obiect sen­sual, va cerca ca să-l și pipăie spre a-l cunoaște.

De la unul și același obiect capătă sufletul impresiuni pe canalul deosebitelor simțuri spre exemplu de la o bucată de zahăr sufletul capătă representațiune de culoare albă prin ochi, de dulceață prin gustat, de asprime prin pipăit etc. Fiecare simț ne spune pe calea sa ce este obiectul, sau care sunt semnele din afară ale unui obiect. Singurate­cile impresiuni venite în suflet pe diferite organe se împreună în conștiința noastră într‑o singură representațiune, și starea sufletului nostru față cu obiectul, de la care vin im­presiunile o numim intuițiune, și rezultatul acesta cunoștința intuitivă. Cu cât căpă­tăm de la un obiect sensual impresiuni prin mai multe organe de simțuri, cu atâta cu­noș­tința intuitivă este mai perfectă. Așa dar când zicem: privește bine acest lucru, înțe­legem în sens extins, ca să năzuim a căpăta impresiuni de la acela pe diferite canaluri ale simțuri­lor, și învățătura intuitivă va sa zică: a face pe cineva a cunoaște un lucru prin mijloci­rea simțurilor.

8. Representațiune totală (Gesammtvorstellung)

Tot, ce se ivește deodată în cunoștința sufletului, se contopește într-o singură dis­posițiune sufletească, este o lege de mare importanță în Psicologie, dovedită nu numai pe calea experienției, dar dedusă a priori din principul acela, că sufletul este unul și simplu. Prin urmare representatiuni, ce se ivesc deodată în cunoștința sufletului, se contopesc într-o singură representațiune, spre exemplu copilul, care vede pentru prima dată un car cu fân mișcat de 2 boi, capătă deodată repre­sentațiuni despre boi, car și fân, și, fiindcă acestea sunt contemporane, se contopesc într-una și copilul ține aceste 3 obi­ecte diferite de unul și același. Prin o astfel de contopire a representațiunilor con­tem­porane se naște aceea, ce numim o represen­tațiune totală despre un lucru. Contopi­rea repre­sentațiunilor contemporane e cu atât mai strânsă și mai perfectă, cu cât acestea vin mai adeseori îm­preunate, și cu cât este mai puțin contrast în cuprinsul lor. De aceea formează părțile unei intuițiuni o representațiune totală [35] mai strâns legată, pentru că între părțile aceleia nu există contrast, pentru că atunci ar exista contrast și între semne­le din afară ale obiectului, prin urmare obiectul însuși n-ar fi posibil spre exemplu re­pre­sentațiunile singu­ratece, ce se referesc la obiectul sare: representațiunea despre cu­loa­rea albă, despre forma hexae­drică, despre propriul ei gust, despre asprimea ei se con­topesc într-o representațiune tota­lă a sării.

***

Acestea sunt representațiunile sensuale ale omului despre trupul său și despre obiectele sensuale din afară, câștigate prin mijlocirea organelor simțurilor, acestea sunt fenomene sufletești, ce le are omul comun cu animalele. – Amăsurat desvoltării activi­tății sufletului ar urma acuma explicarea legilor psicologice despre reproducțiunea re­pre­sentațiunilor, despre memorie, aducere aminte, fantasie etc., însă aci ne oprim, pen­tru că n-am voit a da un prospect complet al fenomenelor sufletești, ci, precum am zis la început, am expus numai câteva și încă cele mai simple, cu scopul de a da însă al­to­ra, care se cred competenți, de a se ocupa cu scrierea unei Psicologii empirice ro­mâ­nești, sau de a dezbate expresiunile psico­logice, care suntem siliți a le întrebuința în aceasta. Iar mai competenți ar fi acei profesori de la o facultate filosofică românească, care se ocupă expres și serios cu studiul filosofic. Aceștia ar putea să trateze filosofia ca știință și în limba românească, iar un profesor de la gimnaziu ar avea apoi să compună un manual de Psicologie empirică sau de Logică, amăsurat cerințelor pedagogice și desvoltării spirituale a unui gimnazist. Aceasta însă, cât ne e cunoscut, nu s-a făcut de nici un filosof de specialitate. Manuale de filosofie scrise românește sunt cunoscute numai acelea ale erudiților literați A. Tr. Laurianu și T. Cipariu, una după francește și alta după germanește, însă ambele aceste manuale cuprind pe scurt toate disciplinele filosofice. Un gimnazist, și cu deosebire de la gimnaziile, unde se propune numai Psi­cologia si Logica pe larg nu se pot sau prea puțin folosi de acestea. De aceea atât profe­sorul cât și discipolii săi sunt siliți a întrebuința manuale străine, cum se întrebuințiază în gimnaziul românesc din Brașov manualul german pentru Logica formală și Psicolo­gia empirică de G. A. Lindner. Cu câtă greutate este împreunată aceasta, o știe numai acela, care are de a propune un atare [36] studiu. – Peste tot cu cărțile scolastice, cu deosebire pentru gimnaziu, ne aflăm încă rău. Pentru cele mai multe ramuri de știință dăm în mâna școlarului manuale străine, la care acesta are a se lupta cu două greutăți adică cu greutatea de a pricepe obiectul și cu aceea de a cunoaște limba străină, în care e scris acela. Pe lângă acestea se mai află ici și colea și câte un manual românesc, însă și acesta tradus și încă de multe ori așa de rău, încât profesorul nu știe, ce să aleagă: cartea tradusă sau originalul? Dacă în celelalte ramuri de știință e grea întrebuințarea unui manual scris în limbă straină, cu cât mai vârtos în discipline filosofice, în care școlarul trebuie să învețe cu noțiuni nouă și vorbe nouă, sau cel puțin să marșeze și să țărmurească în înțelesul vorbelor. – Dar pentru ce profesorii de la Gimnaziu nu prelucră sau traduc bine manualele de școală necesare? La aceasta auzim răspunzându-se cu aceea, că și cei ce ar fi în stare a face aceasta, se rețin de frica, că, vor rămâne cu cărțile necheltuite și vor fi siliți, ca cu salariul lor, care abia le ajunge spre susținere, să copere spesele tiparului, pentru că în Austria sunt numai trei gimnazii cu limba propunătoare românească, și nici în acestea nu e uniformitate în tratarea obiectelor, iar publicul din afară puțin se interesează de o carte de școală, căci vedem, că și cărțile nescolastice românești sunt prea puțin cetite.

Deci aci în Austria acest scăzământ s-ar putea delătura, dacă vreuna din „asocia­țiunile noastre pentru cultură” pe lângă ceilalți pași, care îi fac pentru înaintarea popo­rului, s-ar îngriji și pentru tipărirea celor mai bune manuale de școală, iar directorii gim­naziilor românești s-ar înțelege între sine pentru intro­ducerea acestora în școală.

Închei cu acea vie speranță, că ne vom provedea de către cei competenți cât mai curând cu cărți scolastice bune și între altele și cu o Psicologie empirică, care nu numai să o poată întrebuința cu folos școlarii, dar să o cetească și studieze și celălalt public cetitoriu. Căci ce este mai interesant și mai folositor, decât de a-și cunoaște cineva pro­cesul sufletului său. „Cunoaște-te pe tine însuți.”

---

[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XXI: Perspective conceptual-lexicale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2025, pp. 175–189]