10.00 | DESCHIDEREA LUCRĂRILOR
10.05–10.20 | Constantin Stoenescu | Universitatea din București, Facultatea de Filosofie | Lexiconul psihologiei științifice în Cursul de psihologie al lui C. Rădulescu-Motru
În lucrările sale târzii, așa cum ar fi „The Road since Structure”, Thomas Kuhn își revizuiește concepția sa asupra dezvoltării cunoașterii științifice descrise ca succesiune a unor etape de „știință normală” și de „cercetare extraordinară” care duc la înlocuirea unei paradigme cu alta și propune o abordare lingvistică a progresului cunoașterii științifice bazată pe conceptele de rețea conceptuală și lexicon. Consider că această propunere a lui Kuhn poate fi folosită ca un instrument euristic pentru înțelegerea procesului dezvoltării diverselor științe, inclusiv a psihologiei. În acest sens „Cursul de psihologie” din anul 1923 al lui C. Rădulescu-Motru este un caz exemplar în această privință, marcând intervalul trecerii de la psihologia speculativă, bazată pe concepte aristotelice de tip substanțialist, la o psihologie empirică întemeiată pe cercetări experimentale, program inițiat de Brentano și John St. Mill. Acest curs încununează astfel o perioadă în care filosoful român este preocupat să construiască un lexicon științific și să consolideze rețeaua conceptuală specifică psihologiei, demers care îl situează în condiție de sincronicitate cu comunitatea filosofică și științifică.
Cuvinte-cheie: C. Rădulescu-Motru, psihologie speculativă, psihologie științifică, psihologie empirică, psihologie experimentală.
10.25–10.40 | Mona Mamulea | Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române | C. Rădulescu-Motru, de la funcțiile conștiinței la conștiință ca funcție
Crearea psihologiei științifice în secolul al 19-lea a însemnat, printre altele, sacrificarea conceptelor filosofice de suflet și de conștiință, ale căror conținuturi nu puteau fi studiate pe cale experimentală. În comunicarea de astăzi, voi urmări modificările pe care le-a suferit de-a lungul timpului conceptul de conștiință la C. Rădulescu-Motru, începând cu teza sa de licență (Realitatea empirică și condițiile cunoștinței, 1889), unde conștiința este definită asociaționist, și sfârșind cu Cursul de psihologie din 1923, în care prevalează înțelegerea funcționalistă.
Cuvinte-cheie: definiții ale conștiinței; condițiile „materiale” și condițiile „ideale” ale conștiinței (Rădulescu-Motru); epifenomenalism; determinism; energetism; identitate minte–corp.
10.45–11.00 | Ionuț-Constantin Isac| Institutul de Istorie „George Barițiu”, Academia Română, Filiala Cluj-Napoca | O moștenire a lui Edmund Husserl: fenomenologia non-simbolică
Posteritatea lui Husserl a regândit problematica fenomenologică în direcții și cu consecințe abia schițate de autorul ei. Orientați spre reforma internă a fenomenologiei husserliene genuine, în sensul renunțării fondării acesteia ca știință riguroasă, cercetători precum E. Strauss, M. Merleau-Ponty, H. Maldiney, J. Garelli ori M. Richir au evidențiat orizontul de realitate al unei noi „lumi” („pre-judicative” sau „arhaice”), o lume anterioară instituirii judecăților, adică a simbolicului (în sens husserlian și lacanian). Începutul l-a făcut Erwin Strauss, în lucrarea Despre sensul sensurilor. Contribuții la studiul fundamentelor psihologiei (1935), unde propune proiectul unei psihologii fenomenologice, respectiv distincția între fenomenologia simbolică și fenomenologia non-simbolică. Această din urmă tendință de cercetare va fi consacrată odată cu lucrările gânditorului M. Richir, care marchează o „cotitură” majoră a fenomenologiei contemporane. Lucrarea de față face o incursiune în coordonatele acestui nou curent de gândire, în care formele sau esențele – considerate acum la un nivel pre-reflexiv sau pre-ontologic al lumii – își dezvăluie un grad sporit de libertate față de esențele predicative clasice (din tradiția venerabilă, ilustrată de la Platon la Hegel). Regândind criticismul lui Kant în mod specific, fenomenologia non-simbolică trece pe primul plan inconștientul fenomenologic, care relevă o spontaneitate creatoare excepțională (din care fac parte creațiile artistice). Activitatea creatoare (inventivă) se afirmă astfel ca mod de manifestare a receptivității față de ceea ce este nou, inedit, pe plan artistic (și nu numai), context în care relevăm contribuțiile de profil notabile ale unor tineri cercetători români. Concluzia noastră este că, în ce privește problematicul punct de întâlnire dintre simbolic și fenomenologic, teoretizările anterioare lasă neclarificate aspecte importante, pe care le inventariem critic la finalul intervenției noastre.
Cuvinte-cheie: conștiință, identitate, fenomenologie non-simbolică, pre-reflexivitate, activitate creatoare.
10. 05–11.20| Eugeniu Nistor | Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române| C. Rădulescu-Motru și exegeza operei sale filosofice în perioada regimului totalitar românesc
Opera filosofică a lui C. Rădulescu-Motru era socotită, în principalele lucrări consacrate evoluţiei gândirii româneşti apărute în primele patru decenii ale secolului XX, ca un moment de vârf şi de frumoasă împlinire autohtonă, autorul acesteia fiind nu doar apreciat şi lăudat, dar şi (nu de puţine ori) adulat. Între interpretările cumpănite, oneste şi obiective ale acestei etape se remarcă cele ale lui Marin Ştefănescu (din Filosofia românească, 1922) şi N. Bagdasar (din Istoria filosofiei româneşti, 1940). Însă macazul noii ordini culturale postbelice schimbă cu totul liniile interpretative statornicite în filosofia românească, doctrinarii regimului totalitar considerând gândirea lui C. Rădulescu-Motru (şi a altor gânditori interbelici) ca având o orientare negativă, situată în orizontul misticismului, al fideismului şi idealismului – toate „locuri” mascate de unele aspecte înşelătoare de scientism. Aşa se face că toate lucrările de sinteză consacrate filosofiei româneşti în deceniile 5-8, inclusiv cele despre opera lui C. Rădulescu-Motru, au rămas încremenite în acest tipic interpretativ, începând cu cea a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (Curente şi tendinţe în filozofia românească, 1945), cu manualele de liceu şi cursurile universitare, continuând cu Istoria gândirii sociale şi filozofice în România (coordonator C. I. Gulian, 1954) şi Curente şi orientări în istoria filozofiei româneşti (coordonator N. Gogoneaţă, 1967). Primele semne pozitive în exegeza operei lui C. Rădulescu-Motru apar în dicţionarele filosofice editate după anul 1965, mai precis în cele apărute în 1969, 1973 şi 1978, în care acestuia i se recunoaşte meritul de a încerca să concilieze „între personalismul energetic şi materialismul dialectic şi istoric”, apreciere subliniată apoi cu deosebită osârdie în Istoria filozofiei româneşti (vol. II, coordonatori D. Ghişe şi N. Gogoneaţă, 1980). Doar ridicarea negurii ideologice totalitare şi deschiderea culturală, fără niciun fel de oprelişti şi îngrădiri, din 1990, dă posibilitatea apariţiei în revistele şi în cărţile de specialitate a unor comentarii obiective, echilibrate, de justă situare a operei şi personalităţii lui C. Rădulescu-Motru în istoria gândirii româneşti.
Cuvinte-cheie: C. Rădulescu-Motru, personalismul energetic, istoria filosofiei româneşti, misticism, idealism metafizic.
11. 25–11.40| Marian George Panait | Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române| Utilizări ale termenului ‘iubire’ în știință, filosofie și teologie
Comunicarea pe care o susțin a fost inspirată de prezentările colegilor noștri din Departamentul de Psihologie, în particular, de acele cercetări de teren în care erau expuse date cantitative privind diversele dimensiuni ale iubirii.
Încep printr-o încercare de a delimita ceea ce reprezintă psihologia ca știință; din acest context elimin psihanaliza, pe care o consider mai speculativă, mai apropiată de filosofie prin metodă și demers. Arăt că psihologia ca știință este interesată de aspectele măsurabile ale vieții psihice, în cazul acesta, de ceea ce este măsurabil în iubire. Argumentez că în cercetările ei psihologia este interesată să măsoare dimensiuni ale iubirii cum sunt: încrederea, comunicarea, sprijinul, contactul fizic etc.; consider că psihologia ca știință reușește să ofere o descriere a ceea ce este iubirea în diferite comunități. De asemenea, arăt că aceste rezultate pot fi conjugate cu o cercetare calitativă efectuată de psihologi asupra cazurilor individuale. Principalul merit pe care îl au demersurile psihologiei este acela că ele furnizează despre iubire susțineri care sunt controlabile, transmisibile și verificabile.
Apoi, întreprind o cercetare asupra utilizării termenilor eros, agape, philia – care stau pentru iubire –, așa cum apar ei la Platon și Aristotel, dar și cum sunt ei interpretați de filosofi români (de exemplu, în comentariul pe care îl face Noica la Lysis). Evidențiez funcția de unificator universal a erosului și pe aceea de mediu al relațiilor individuale cu o componentă trupească pe care o are agape; dar atenția mea se îndreaptă, în special, către philia, care reprezintă nu doar prietenia între indivizi, ci acea virtute despre care Aristotel socotește că este condiția necesară pentru existența cetății. Iubirea în înțelesul ei filosofic este o virtute care ține lucrurile laolaltă, care facilitează nu doar comuniunea dintre indivizi sau unitatea cetății, ci chiar ordinea universului (Empedocle).
În fine, îmi îndrept atenția către importanța iubirii ca virtute teologică în creștinism și către conjugarea de succes a celor patru virtuți cardinale (înțelepciune, curaj, temperanță, dreptate) cu cele trei virtuți teologice (iubire, credință, speranță). Arăt că porunca iubirii este fundamentală pentru dezvoltarea civilizației și culturii occidentale (de exemplu, Alexandru Mironescu).
Concluzia pe care o trag din analiza făcută este mai degrabă o deschidere și un îndemn la a realiza că avem libertatea de a acționa luând în seama variatele utilizări ale termenului iubire, dar în același timp avem responsabilitatea de a fi coerenți în alegerile noastre.
Cuvinte-cheie: iubire; psihologie; filosofie; teologie.
11.45–12.00| Sorin-Avram Vîrtop | Universitatea „Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu | C. Rădulescu-Motru: Repere formative – Jean-Martin Charcot și Wilhelm Wundt
Comunicarea mea are ca obiect formarea profesională a lui C. Rădulescu-Motru în străinătate, în domeniul psihologiei. În primul rând, voi încerca să conturez contextul activității științifice a medicului Jean-Martin Charcot, precum și modul de diseminare prin lecturi publice a realizărilor sale din domeniul medical, așa cum este acesta surprins și în lucrarea pictorului Pierre Aristide André Brouillet, O prelegere clinică la Salpêtrière (1887) – o replică, am putea spune, a Lecției de anatomie a doctorului Nicolaes Tulp, de Rembrandt (1632), dar pentru secolul al XIX-lea. În al doilea rând, voi prezenta informații referitoare la contextul științific al laboratorului fondat de Wilhelm Wundt la Leipzig și la activitățile desfășurate în acesta în perioada studiilor lui Rădulescu-Motru. Totodată, consider că este important să cunoaștem date cu privire la receptarea operei lui Wilhelm Wundt după 1920. Atitudinea față de aceasta a fost dramatic influențată de evenimentele care au urmat anului 1920; abia recent opera lui Wundt a atras atenția unor specialiști și instituții, pentru a i se acorda o nouă semnificație, liberă de ideile și preconcepțiile care au marcat-o.
Cuvinte-cheie: psihologie științifică și experimentală; Clinica Salpêtrière; Laboratorul lui Wundt din Leipzig; psihologie, filosofie și știință.
12.05–12.20| Titus Lates | Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române | Empirismul psihologic și metodele de cercetare în logică
În lucrările sale de psihologie, logică și teoria cunoașterii, Constantin Rădulescu-Motru a constatat o depreciere a logicii formale tradiționale, care nu a mai reușit să facă niciun pas înainte (după observația lui Kant din Critica rațiunii pure), intrând în contradicție cu noul spirit științific. Dar apreciază că empirismul psihologic a dus la cercetări care au dat la iveală noi cunoștințe despre funcțiile de cunoaștere ale omului. După cum spune Rădulescu-Motru, aceste cunoștințe au schimbat în mod radical înțelesul despre originea rațiunii în problema logicii, ceea ce a dus la necesitatea ca logica să își revizuiască baza psihologică, înlocuind speculațiile metafizice împrumutate de la Aristotel cu date noi verificabile experimental. Mai precis, cunoștințele oferite de psihologia genetică (născută ca urmare a rezultatelor din psihologia experimentală) au reușit să înlesnească trecerea de la simțuri la rațiune și a făcut ca logicianul să nu se mai afle înaintea abisului care separa simțurile de rațiune, putând să înlocuiască formalismul logic cu noua metodologie a științelor. Astfel, spiritul științific redevine în acord cu direcția noii logici, care se regăsește în strânsă legătură cu psihologia și teoria cunoașterii. Logica e definită de Rădulescu-Motru ca „știința specială care se mărginește la cercetarea certitudinii datelor științei”, iar teoria cunoașterii poate fi privită ca o parte suplimentară a logicii, în care se discută „dacă mintea noastră este sau nu în stare să cunoască realitatea acestor date, sau dacă între această realitate și știință este, sau nu, o adecvare exactă”. Legătura dintre psihologie și noua logică se referă la faptul că cele două au în comun același obiect – operațiunile care se petrec în mintea omenească –, dar privite din puncte de vedere diferite. C. Rădulescu-Motru chiar se ocupă, în mod special, de un capitol al logicii în care cunoștințele de psihologie sunt indispensabile: cel al originii și al evoluției argumentării științifice. În noua concepție, tradiționala diviziune a logicii în formală sau elementară și metodologie (acreditată la noi în mod exemplar prin manualul lui Titu Maiorescu) se modifică, în lecțiile sale de logică, Rădulescu-Motru propunând diviziunea: logica genetică, metodologia și teoria cunoștinței.
Cuvinte cheie: logică; psihologie; rațiune; simțuri; teoria cunoașterii.
12.25–12.40 | Henrieta-Anișoara Șerban | Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române | Filosofie și psihologie în Personalismul energetic
Personalismul energetic, lucrarea lui C. Rădulescu-Motru din 1927, își propune o știință obiectivă a personalității pentru realizarea căreia este necesară o abordare filosofică, inclusiv o reflectare filosofică asupra științei, iar reflectarea implică, din perspectiva acestui filosof, conștiința unei personalități. Cu aceasta, legătura dintre filosofie și psihologie reprezintă în opera Personalismul energetic o reflecție asupra personalității filosofului, a locului și rolului acesteia în constituirea unei conștiințe filosofice care va da relevanța sistemului filosofic, precum și asupra personalității omului, a locului și rolului acesteia în marea ordine a lucrurilor, adică din perspectiva unui logos, în sensul conceptual cel mai larg. Personalitatea filosofului „iese” dintr-un anumit mediu, implicând rolul determinant al mediului pentru conștiința și creația filosofică particulară. C. Rădulescu-Motru argumentează această idee, care ne transmite astăzi precauții deosebite, prin corelația dintre idealismul lui Platon și atmosfera culturii eline, Descartes și spiritul „inventiv” francez, Kant și rigida atmosferă luterană germană. Sistemele filosofice valorifică afirmări ale conștiinței de sine, stimulată de chinuri și aspirații transmise și prelucrate de generații; echivalată cu o conștiință filosofică atunci când este „clară”, în mod definitoriu, o conștiință de sine. „Sufletul poporului” va genera o energie specifică și o sistematizare filosofică tipic națională. Acest deziderat nu se poate împlini fără o cunoaștere de sine a sufletului românesc, care implică și filosofia, și psihologia, dar și un tip incipient de filosofie a minții și folk psychology. Aceasta este definită ca psihologie așa-zis naivă, a simțului comun, care descrie o competență cotidiană, mod cotidian de înțelegere sau raționalizare a acțiunilor intenționate în termeni de reflectare asupra mentalului, o teorie despre persoanele umane, o filosofie a poziționării intenționale, sau o psihologie a atitudinii propoziționale, sau, o psihologie a încredințării și dorinței, despre care scriu și filosofi contemporani precum Patricia Churchland, Daniel Dennett sau Radu Bogdan. Aceasta este o direcție comparativă interesantă pentru investigații viitoare.
Cuvinte-cheie: Personalismul energetic; C. Rădulescu-Motru; personalitate; conștiință filosofică a neamului; mediu național.
12.45–13.00 | Bogdan Danciu | Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române | Viziunea lui C. Rădulescu-Motru asupra importantei experimentului pentru psihologia științifică
În cele ce urmează, voi expune opiniile lui C. Rădulescu-Motru cu privire la rolul experimentului în psihologia științifică. Voi detalia, totodată, contextul în care s-a desfășurat activitatea în laboratorul de psihologie experimentală înființat de Rădulescu-Motru în cadrul Universității din București, trecând în revistă aparatura disponibilă în acea perioadă.
Cuvinte-cheie: Psihologie experimentală; laborator de psihologie; experiment științific.
13.05–13.20| Mihai Popa | Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române | Semnificația tradițională a ființei: relația dintre gândire și suflet
Încă de la începuturile gândirii filosofice, Ființa a fost identificată cu gândirea și chiar s-a considerat că cea de-a doua, ca nous, este dominantă (Anaxagoras). Platon punea egalitate între Divinitate și gândire, în vreme ce Aristotel, mai nuanțat, considera că gândirea omului, care aparține minții, poate fi localizată în suflet (en te psyche), în partea sa gânditoare (he noetike), iar această linie – pierdută oarecum în perioada postalexandrină, însă mereu prezentă și conturată prin descendență plotiniană – va fi confirmată de către Descartes (cogito, ergo sum). Coordonatele acestei profunde legături, mai cu seamă, cea dintre gândire și suflet, în perspectivă categorială, au fost analizate de către Alexandru Surdu în Teoria Ființei, al IV-lea volum al Filosofiei pentadice. Ne propunem să punctăm câteva locuri sau idei semnificative, așa cum sunt prezente în gândirea unor filosofi de marcă.
Cuvinte-cheie: suflet; gândire; ființă; intelect; rațiune.
13.25–14.30 | DISCUȚII