DOI: 10.59277/SIFR.202521.02

Influențe și originalitate în manuscrisele filosofice ale lui Simion Bărnuțiu. Remarci despre terminologie

Ionuț Isac

Institutul de Istorie „George Barițiu”, Academia Română, Filiala Cluj-Napoca

---

Abstract: While teaching philosophy in Blaj (1839–1845) and then in Iași (1855–1864), Simion Bărnuțiu focused his lectures on ontology (metaphysics), logic, the theory of knowledge, and legal science. All of these subjects bear the obvious influence of I. Kant (1724–1804) and W. T. Krug (1770–1842), the latter of whom was considered an authority on philo­sophi­cal education throughout Europe. For scholarly purposes, Bărnuțiu mainly used Krug’s Handbuch der Philosophie und der Philosophischen Literatur, a very popular book of its kind.

Contrary to popular belief, Bărnuțiu’s philosophical papers are not merely faithful transla­tions of Krug’s work, lacking originality. However, the influence of Krug’s ideas was more in spirit than in letter: philosophical transcendental synthetism entails political liberalism with an openness to criticism and anti-dogmatism. Thus, Bărnuțiu found a way to use Krug’s ideas to support his own views on social and political issues in Transylvania. In this way, the Romanian professor recognised and emphasised the connections permitted by Krug’s philosophy between metaphysics, epistemology, ontology, ethics and pedagogy. He often adapted Krug’s original text to support his arguments and provide examples concern­ing the problems of Transylvanian society at the end of the Middle Ages and the beginning of the modern era. The references to Bărnuțiu’s terminology in the text of the study are accompanied at the end by a glossary of terms used by Bărnuțiu, compiled by Prof. Eugen S. Cucerzan. These terms appear in the philosophical manuscripts of the illustrious intellectual, being indicative of the effort undertaken by him in order to compile a specialized local vocabulary.

Keywords: Simion Bărnuțiu; Wilhelm Traugott Krug; philosophical manu­scripts; vocabulary; influences.

---

Studierea manuscriselor filosofice bărnuțiene ridică atât problema terminologiei specifice utilizate, cât și pe aceea a surselor de inspirație și a originalității, care alcă­tu­iesc substanța lor valorică. Privind lucrurile din unghiul momentului istoric al începu­tu­rilor filosofiei românești moderne, pentru orice intelectual cu preocupări umaniste era de importanță primordială traducerea tratatelor celebre ale timpului, de largă răs­pân­dire europeană, precum și (în măsura posibilităților) comentariul personal, respectiv crearea unei terminologii filosofice autohtone. Din aceste motive considerăm că lu­cră­rile lui Simion Bărnuțiu merită toată atenția comunității academice de astăzi.

Unul dintre distinșii cercetători și cunoscători ai scrierilor bărnuțiene – profe­so­rul George Em. Marica – scria că:

S. Bărnuțiu e cunoscut în istoria noastră cu deosebire prin discursul pe care l-a rostit în ziua de 2/14 mai 1848 în catedrala de la Blaj. E fără îndoială opera sa capitală, care i-a asigurat un loc de primul rang nu numai în viața politică, ci și în literatura și cultura poporului român, depășind cu mult celelalte scrieri ale lui.^[1]

În discursul respectiv, intelectualul ardelean a lansat câteva afirmații rămase cele­bre prin adevărul și justețea lor, dintre care amintim doar două, ambele cu caracter normativ:

– libertatea nu poate fi decât națională, iar libertatea fără naționalitate nu se poate concepe/înțelege la niciun popor;

– libertatea oricărui popor este bunul lui cel mai înalt, așa cum naționalitatea este libertatea lui de ultimă instanță.

Trebuie observat însă că, paradoxal, în paralel cu prețuirea excepțională acordată lui Bărnuțiu pentru magistralul discurs din catedrala Blajului, s-a creat prin aceasta un obstacol sau un „ecran” redutabil în calea receptării operei sale de ansamblu; dovadă că în timpul vieții lui nu au fost publicate (sub semnătură proprie) decât câteva articole. Altfel spus, prin „ancorarea” personalității gânditorului din Bocșa Sălajului în acel discurs excepțional, i s-a făcut atât un serviciu, cât și un deserviciu: pe de o parte, el a rămas în conștiința posterității ca autorul acelei excepționale opere rostite, unică în felul ei; pe de altă parte, odată cu această atribuire s-a făcut abstracție de întreaga operă care i-a urmat. Cu infime excepții, manuscrisele sale aveau să rămână necunoscute specia­liștilor și publicului larg pentru mai bine de un secol și jumătate.

La o analiză atentă, aceste manuscrise filosofice se relevă a fi tot atâtea docte și semnificative abordări ale unor numeroase probleme istorice și culturale, de importanță și valoare perenă. Ele dezvăluie o minte mereu alertă în identificarea referințelor isto­ri­ce la capitolele sistematice, dar și invers, în sesizarea elementelor de sistem pe parcur­sul succesiunii teoriilor. Peste tot și întotdeauna, în cuprinsul lor, istoriografia și istorio­lo­gia filosofică se află în strânsă conexiune cu filosofia sistematică, iar aceasta din urmă cu filosofia socială, cu viziunea sociologică și politică în perspectivă europeană și universală. Astfel, atât ideal-normativ, cât și conceptual-descriptiv, rațiunea este văzută drept expresia libertății (și reciproc), iar filosofia este chemată a contribui esențial la emanciparea omului, la transformarea radicală a condiției sale, atât de ființă cugetă­toare cât și de ființă activă. Cercetarea manuscriselor sale inedite – inclusiv din unghiul terminologiei – relevă reflecții interesante, expuse și în cursurile publicate postum (Pedagogia și Psihologia empirică), de exemplu: „poterea cea mai nobile a omului e rațiunea și facultatea de a-și determina voința cu libertate, ceea ce e strâns unit cu rațiunea”. Astfel, studiosul istoriei filosofiei trebuie să ajungă la înțelegerea determina­țiilor esențiale ale ființei umane, prin analiza evoluției spațio-temporale a infinitelor fațete ale spiritului omenesc.

În acest sens, analiza manuscrisului românesc nr. 5439 (Istoria filosofiei)^[2] ne face să constatăm că Simion Bărnuțiu rămâne un reper important al receptării filo­so­fiei grecești antice în istoria gândirii românești. Maniera în care Bărnuțiu inter­pre­tează mersul gândirii Antichității (cu deosebire al celei greco-romane) reflectă presupozițiile sale de istoriologie a filosofiei, concepția sa generală metodologică și metafilosofică. Manuscrisul amintit abundă în amănunte despre o mulțime de gân­di­tori (unii impor­tanți, alții secundari); întotdeauna, însă, abordarea este, pe cât posibil, dusă până la capăt, Bărnuțiu realizând, după cum s-a și remarcat, cea mai completă expunere de până atunci a filosofiei antice și medievale (firul cronologic al expunerii sale se oprește la Albertus Magnus).

Acest curs de Istoria filosofiei se deschide cu considerații de inspirație kantiană și krugiană referitoare la conceptul, materia, forma, metodologia și perio­di­za­rea istoriei filosofiei. Cât privește cercetarea istoriei filosofiei, se inventariază, sub influență kan­ti­a­nă, metodele dogmatică, sceptică și critică, cu opțiunea pentru cea din urmă, care va fi întrebuințată pe tot parcursul lucrării. Concluzia prelimi­nară la care va ajunge Bărnu­țiu coincide cu aceea validată de exegeza ulterioară a istoriei filosofiei universale: începuturile propriu-zise ale filosofiei europene se află la greci, la momentul primelor căutări ale unui principiu rațional în multitudinea manifestărilor realului.

Cu toate că a fost influențat atât de Kant (prin Critica rațiunii pure), cât și de Krug (cu Istoria filosofiei Antichității, mai ales a grecilor și romanilor), gânditorul român adoptă numeroase soluții personale în lucrările sale filosofice, a căror „[…] idee călăuzitoare este tocmai legătura existentă între filosofie și societate, iar aceasta reprezintă o deosebire față de Istoria filosofiei a lui Krug, fapt în care constă origina­li­tatea lui Bărnuțiu”, așa cum afirmă M.-T. Racovițan.^[3] Datorită specificului istoriei ger­mane, relația filosofie–limbă și filosofie–societate nu a preocupat semnificativ mari­le spirite ale clasicismului din țara respectivă. Ea devine însă în viziunea lui Bărnuțiu un element de importanță capitală, în virtutea modului său de înțelegere a ideilor de neam, limbă și libertate națională. Astfel, legătura dintre filosofie și societate apare ca fiind însăși condiția existenței istoriei filosofiei: filosofia devine posibilă mai întâi ca istorie a filosofării, adică a activității omului de autodezvoltare interioară, prin care se practică „facerea” filosofiei în mod spontan, prin viu grai. Aici se inserează și o problemă aparent secundară, însă foarte importantă pentru întreaga tematică în discuție, aflată în centrul conștiinței culturale a generației pașoptiste. Este chestiunea învățămân­tului filosofic în limba română, ca aspect specific al istoriei moderne a Transilvaniei. Astfel,

Ceea ce aduce Bărnuțiu în plus față de Krug, datorită condițiilor locale și mai ales epocii în care activează – pe linia unui alt gânditor german de foarte mare răsunet, Herder – e accentul pe care-l pune pe importanța limbii naționale, pe dreptul la ea, socotită ca unul din bunurile spirituale, de bază. Limba, zice el, e averea cea mai scumpă a omului nestricat și a poporului necorupt. Omenirea nu poate corespunde rostului său fără cultură, iar aceasta e întemeiată pe limbă. E leitmotivul pe care-l vom întâlni și în discursul de la Blaj.^[4]

Dar, fiindcă nu orice idee sau „părere” filosofică emisă spontan este și una viabi­lă (se știe că de-a lungul timpului s-au emis și opinii eronate ori chiar enormități), isto­ria filosofiei – ca demers superior celui de alcătuire a unei simple colecții de opinii și con­vingeri – se constituie prin raportarea la idealul raționalist pe care Bărnuțiu îl are în vedere atunci când spune că „în istoria filosofiei pot avea loc numai acele păreri care-l merită pentru originalitatea, complesul intern și influența lor pre care au avut-o asupra filosofării contemporanilor și a posterității”^[5]. Or, filosofia nu este o construcție arbitrară a spiritului uman, fiindcă ea tinde spre adevăr; chiar mai mult, este obligată să o facă, prin efor­turile creatorilor ei, în măsura în care aceștia își asumă o asemenea normă deonto­logică a gândirii. Corespunzător, istoricul filosofiei va selecta din totalita­tea re­gis­trului ideatic al gânditorilor filosofiei universale doar acele nuclee teoretice care se disting prin atributele exemplarității, ale modelului apt să îndrume gândirea spre adevăr.

Autorul Istoriei filosofiei reia distincția aristotelică și kantiană dintre materia (su­ma cunoștințelor) și forma istoriei filosofiei (spiritul sintezei acestora), urmând sche­ma tradițională: definiție, însemnătate, concept, scop – punct de plecare – metode – divi­ziune – izvoare, întâlnită în majoritatea lucrărilor de specialitate din Germania secolelor XVIII-XIX. Bărnuțiu s-a servit de două modele de istoriologie filosofică: acela al lui Diogenes Laërtios, din lucrarea Despre viețile și doctrinele filosofilor, respectiv de cel german modern.

În consens cu direcția de interpretare consacrată până astăzi, Bărnuțiu consi­de­ră începutul filosofiei odată cu Thales – veritabilul moment al trecerii de la mythos la logos: „Așadară începutul istoriei filosofiei proprie se află la greci, și anume în acea epocă când au început ei a căuta principiele adevărului în rațiune, fără dependență de la poesie s[au] politică s[au] păreri religionarie. Aceasta s-au întâmplat începând de la Talete”.^[6] Alte popoare antice (asiatice, orientale) nu au ajuns la acest nivel, din cauza dominației persistente a reprezentărilor mitico-magice și religioase în mentalul indivi­dual și colectiv, promovate de regimurile politice despotice, tiranice, care nu favorizau gândirea liberă. Remarcăm la Bărnu­țiu cunoașterea impecabilă a faptului istoric și a textului original, utilizând metoda comparativă (deosebit de utilă în cadrul analizei șco­lilor filosofice din Antichitatea clasică greacă).

Preocupat să creeze un limbaj filosofic românesc într-o etapă istorică de pionie­rat, fiind influențat de sintetismul krugian ca soluție la extremele realism-idealism, Bărnuțiu reliefează în cursul său caracterul istoric și rațional al istoriei filosofiei printr-o pledoarie autentică din punct de vedere metodologic, gnoseolo­gic, eticșipedagogic. Ne întrebăm, totuși, cum s-ar putea explica înclinația lui Băr­nu­țiu – care a urmat în­de­lun­gate studii ecle­ziastice – pentru raționalismul Anti­chi­tății clasice grecești, pre-creș­ti­ne, „etnice”, cum o numește el (adică păgâne), pe care tinde să o privilegieze în discur­sul său istorico-filo­so­fic? Pot fi invocate multiple motive ale acestei opțiuni: marea influență a raționalis­mului (Wolff, Baumeister), dar și a celebrei triade a filosofiei clasice germane: Kant – Fichte – Hegel (aceștia fiind cu toții mari admiratori ai grecilor), studiile făcute de Bărnuțiu în străinătate (de pildă, doctoratul în drept obținut la Pavia), precum și aderența sa la curentul francmasonic. Dar aria problemei nu poate fi redusă la influențele exte­rioare, fiindcă atunci s-ar neglija tocmai esențialul: conți­nu­tul personalității activ-refle­xive a învățatului ardelean. Aici trebuie căutat mai degrabă sâmburele înclinației sale spre raționalismul cu rădăcini laice, care oferea temeiul nece­sar anti-dogmatismului, cultivării limbii naționale și a emancipării sociale, atât la nivel politic, cât și cultural.

Spiritul raționalist-antiteologic bărnuțian s-a manifestat, mai întâi, ca expresie a nemulțumirii și dezamăgirii produse de Blajul ecleziastic al vremii, unde studiosul din Bocșa Sălajului și-a desfășurat activitatea didactică în calitate de profesor de filosofie. Marile sale ambiții pe acest teren erau exprimate prin sintagma unei duble „eliberări” a filosofiei: pe de o parte, de limba latină, prin începerea predării acestei discipline în limba română; pe de altă parte, de teologie, inaugurând o viziune laică, desprinsă de autoritatea religioasă. Pe plan teoretico-filosofic, aceasta semnifica promovarea rațio­na­lis­mului laic (nesupus tutelei bisericești), aflat în strânse relații cu știința, dezvoltarea și progresul – însemnele veacului al XIX-lea în lumea civilizată. După cum arăta Bărnuțiu și în scrierile sale, așa-numitul „spirit călugăresc” reprezenta la momentul respectiv cel mai mare pericol pentru aceste deziderate, întrucât nu le permitea libera ma­ni­festare, întârziind astfel momentul depășirii epocii medievale. Aflat sub influența opusurilor krugiene, care veneau în întâmpinarea stării de spirit și a așteptărilor unei întregi generații de intelectuali transilvăneni, Bărnuțiu avea în vedere separarea filoso­fiei de teologie, anacronică față de viața intelectuală modernă.

Convingerile de ordin cultural-filosofic, juridic, sociologic și politic exprimate de Bărnuțiu prin presupoziția axiologică a superiorității gândirii Antichității clasice gre­cești, din perspectiva rațiunii și raționalismului (care își găsește apogeul în paradigma plato­nico-aristotelică), ne permit și o aproximativă situare a sa în ansamblul gândi­to­rilor români de la mijlocul secolului al XIX-lea. Se consideră că textul manuscrisului Istoria filosofiei infirmă punctele de vedere ale lui G. Bogdan-Duică și T. Maiorescu, conform cărora, cu excepția lucrării Dreptul public al românilor, Bărnuțiu nu ar fi rea­lizat nimic ori­ginal față de sursele exegetice anterioare. Dimpotrivă, filosoful blă­jean depășește atât cronologic, cât și metodologic lucrarea lui Krug din 1815, Ge­schich­te der Philosophie alter Zeit, vornehmlich unter Griechen und Römern [Istoria filosofiei Antichității, mai ales a grecilor și romanilor]. Chiar dacă nu a creat un sistem filosofic original (fapt pentru care nu erau întrunite condițiile sociale necesare și favorabile), gân­ditorul român are nu­me­roase contribuții originale în aplicarea ideilor lui Kant și Krug la cugetarea româ­nească din timpul său. Judecata foarte aspră și formală a lui Maiorescu, vizând excesele latinizante (reale) ale școlii ardelene de gândire uma­nistă, nu poate atinge fondul contri­bu­țiilor științifico-filosofice ale lui Bărnuțiu și con­ge­nerilor săi. Chiar fără un sistem filosofic original, savantul ardelean gândește, totuși, sistematic.

Argumentele sistematice detaliate ale opțiunilor sale istorico-filosofice sunt de gă­sit în alte lucrări ale lui Bărnuțiu, cum ar fi, de pildă, cursul de Metafizică. Acolo, cri­ti­ca conceptului ființei supreme (a lui Dumnezeu) este detaliată prin prisma celor 5 ar­gu­mente principale apărute și reluate în istoria filosofiei, în special în perioada medievală:

– argumentul ontologic, care deduce existența divinității din conceptul de „ființă perfectă”;

– argumentul cosmologic, ce afirmă o rațiune completă și suficientă a exis­ten­țe­lor contingente (divinitatea);

– argumentul teleologic, prin care existența lui Dumnezeu este dedusă din fina­li­tatea naturii;

– argumentul istoric – rod al consensului popoarelor și al „sorții” genului uman;

– argumentul supranatural, bazat pe ideea revelației unei ființe supreme.

Bărnuțiu nu merge însă, radical, până la capătul consecințelor acestei critici – și anume respingerea tezei existenței divinității –, întrucât, afirmă el (corect din punct de vedere logic), falsitatea argumentelor demonstrative nu implică falsitatea tezei de demonstrat, însă prelungește această critică logico-filosofică pe terenul creștinismului ca doctrină religioasă, ca și pe acela al instituțiilor religioase.^[7] El dă dovezi elocvente de erudiție deosebit de amplă, cunoaște toate sursele bibliografice moderne majore ale istoriei filosofiei antice și medievale (Bayle, Schleiermacher, Ast, Krug, Bekker, Didot ș.a.), chiar și pe comentatorii secundari.

Aceeași ambianță intelectuală străbate și manuscrisele bărnuțiene dedicate filosofiei sistematice, aflate la Biblioteca Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române.^[8] Considerăm că analiza lor comparată obligă exegetul să adopte un punct de vedere ponderat, exprimabil prin sintagma „nici pură creație, dar nici simplă traducere”. Mai specific și concret, sistematica lui Bărnuțiu merge pe o linie de mijloc, rezumată de afirmația următoare:

Identificarea manuscriselor bărnuțiene de filosofie de către Pompiliu Teodor și Dumitru Ghișe a fost de natură să precizeze folosirea de Bărnuțiu a lucrării lui Krug, Handbuch der Philosophie und der philosophischen Literatur, compendiu care constituie forma rezumată a lucrărilor Fundamentalphilosophie, System der theoretischen Philosophie și System der praktischen Philosophie. Sistemul de gândire cuprins în acest manual este sintetismul transcendental, un sistem filosofic criticist care pleacă de la filosofia lui Immanuel Kant și încearcă, în spirit eclectic, să realizeze o sinteză nouă și originală cu elemente din Schelling, Fichte și Jacobi.^[9]

Din punct de vedere filosofic, Krug a adoptat metoda psihologică, încercând ex­pli­carea Eului prin examinarea naturii reflecțiilor acestuia asupra faptelor de conștiință. Noi cunoaștem realitatea existenței numai prin felul în care se reflectă ea în conștiință, iar conștiința, doar prin raportarea ei la realitate. Atât cele două entități, cât și relația dintre ele ne sunt cognoscibile în mod imediat. Prin acest sintetism transcendental, Krug a propus reconcilierea realismului și idealismului clasic, suprimând dificultățile tradiționale ale relației reflecției transcendentale cu „lucrurile în sine”.

Pe planul social-politic general, lucrările lui Krug au reprezentat expresia de avangardă a liberalismuluiîn Europa centrală și răsăriteană, un instrument al rezis­tenței față de restaurația catolică în spațiul germanofon. Astfel,

Opera lui [Krug – n. n., I. I.] este de mare circulație în centrul și estul european, stimulând libe­ralismul timpuriu în această zonă a culturii europene. Cărțile urmașului lui Kant la cate­dră stau în legătură nemijlocită cu orientările ideologice din perioada prerevoluționară domi­na­tă de romantism și restaurație. […] Însemnătatea lui Krug în mediul nostru cultural câștigă valori noi dacă ne gândim că filosofia lui se îndrepta și împotriva restaurației catolice în Ger­mania sau țările austriece. Apropierea de filosoful german în mediul cultural al Blajului ca­to­lic a semnificat și ostilitatea împotriva spiritului reacționar din interiorul bisericii”^[10]. Pe de altă parte, lucrările lui Krug „[…] au fost importante și pentru că au introdus un nou val al filo­sofiei europene la noi și au realizat prin Știința dreptului educația generației prere­vo­lu­ționare românești înarmând-o cu conceptele moderne în materie de stat și drept.^[11]

Din acest motiv, afinitatea gânditorului, profesorului și revoluționarului Bărnuțiu față de Krug nu poate fi despărțită de aceea pentru școala romantică germană de istorie a dreptului, reprezentată de Karl von Savigny și Eichhorn. Aceștia au teoretizat cultul co­mu­nității naționale, sentimentul patriotic, istoria idealizată și tradiția, cu un accent puter­nic și o semnificație aparte asupra studiului istoriei naționale. „Așa se explică fap­tul că la 1848 și îndeosebi în Discurs Bărnuțiu a interogat, așa cum recomanda Savigny, istoria propriei națiuni, cu drepturile ei istorice, puternic individualizate de spiritul național. […] Opțiunea lui Simion Bărnuțiu pentru Kant-Krug, Rotteck și Savigny semnifică adeziunea lui la orientările progresiste și liberale ale vremii.”^[12]

Dincolo însă de economia internă a discursului filosofic, intervine și o necesitate pedagogică. Sistemul metafizicii transcendentale kantiene, extrem de elevat, dificil și complex în sine (nu în ultimul rând, din punct de vedere lexical), trebuia explicitat pe un înțeles mai larg, altfel spus, îmbrăcat într-un „veșmânt popular” – ceea ce constituie meritul istoric al lui Krug:

Căci în sistemul acestuia baza o constituie neîndoielnic filosofia lui Kant, preluând de la el tezele fundamentale: atât criticismul, adică poziția sa antidogmatică și antiteologică, cât și primatul moralității [subl. n., I. I.]. Însă Krug recepționează și elemente din Fichte, ceea ce dă considerațiilor sale un caracter mai activ, mai dinamic. E unul dintre factorii care explică influența sa. E apoi […] un Kant mai accesibil, adică mai puțin abstract și mai didactic. În sfârșit, prin eclectismul său […] cugetarea sa are un caracter mai realist, mai practic.^[13]

Împreună cu atitudinea critică și antidogmatică,nucleul etic al filosofiei lui Krug, le-a reținut atenția și i-a impresionat pe Bărnuțiu și congenerii săi, dat fiind că problema emancipării sociale și naționale a românilor avea și o certă dimensiune morală.^[14]

Ideea moralității, care întemeiază demersul bărnuțian, este și ea de sorginte kan­tia­nă, cu ecou amplu în mentalul intelectual transilvănean, unde a dobândit co­no­tații spe­cifice. Corespunzător acesteia, omul politic moral este singurul capabil să realizeze sinteza celor două realități (empirică și transcendentală), fiindcă doar el poate înțelege morala ca practică în sens obiectiv, adică una în care scopul este subordonat princi­pii­lor, nu invers. Or, scopul acțiunii politice este stabilit de rațiu­nea pură (practică) a dato­riei – situată în sfera suprasensibilă –, care legiferează moral (și formal) libertatea indi­vi­zilor și a colectivităților. Această înțelegere a rela­ției dintre politică și moralitate – ambele puse în slujba națiunii – constituie o trăsătură marcantă și durabilă a mișcării politice din Transilvania din a doua parte a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, fiind eradicată în contextul politic postbelic, ulterior încheierii celui de Al Doilea Război Mondial și al domi­na­ției ideologice comuniste sovietice.

Trăsăturile determinante ale transcendentalismului kantian preluat pe filiera krugiană se răsfrângeau specific în Transilvania asupra unei întregi generații de gânditori, preocupați în primul rând nu atât de teoria filosofică abstractă, privită în sine, ci de imperativele moral-practice și politice ale societății timpului lor. După cum îi caracteriza K. Hitchins pe gânditorii pașoptiști,

Ei nu au creat opere de mare originalitate, nici nu au căutat să devină specialiști, decât cu rare excepții, în vreun domeniu anume de creație. Mai degrabă erau preocupați de răspândirea ideilor generale și a cunoștințelor folositoare. Acestea erau, după părerea lor, sarcini mai potrivite nevoilor societății românești decât elaborarea de tratate abstracte de filosofie sau de lucrări savante de istorie. […] Insuficiența discursului filosofic abstract poate fi explicată în parte prin sarcinile în esență practice pe care le dădeau ideilor; reformă socială și trezirea națiunii române la sentimentul propriei sale demnități și a misiunii sale istorice [subl. n., I. I.]. Ea mai poate fi explicată și prin absența unei tradiții filosofice autohtone.^[15]

Cum vedea, însă, profesorul blăjean (mai apoi ieșean) sensul, misiunea și fina­litatea filosofiei? Prin prisma particularităților social-istorice și politice locale, acestea erau, înainte de toate, obiective de ordin practic:

Bărnuțiu, asemeni lui Pumnul și altor membri ai generației sale, vedea în filosofie un instru­ment care, folosit adecvat, poate să aducă îmbunătățiri societății. Sarcinile filosofiei erau, în consecință, cultivarea rațiunii și investigarea naturii umane pentru a dezvălui omului ce este și ce ar trebui să devină o ființă rațională, liberă, înzestrată cu drepturi inalienabile. În acest sens Bărnuțiu susținea că filosofia prin însăși natura sa trebuia să se ocupe de aspirațiile omului contemporan și ar trebui, așadar, să aibă o libertate nelimitată pentru a examina toate aspectele individuale și sociale.^[16]

Impactul acestei dimensiuni practice a gândirii se poate constata pe tot parcursul manuscrisului nr. 38, în care Bărnuțiu reliefează cu exemple proprii și considerații de ordin personal (a se vedea Însemnările sale, prezente la aproape fiecare paragraf), legătura ideatică dintre metafizic, logico-epistemologic și ontologic, cu finalități etice și pedagogice. Fiecare dintre aceste concepte este detaliat și analizat, atât în parte, cât și în conexiune cu celelalte. Metafizica krugiană i s-a părut, lui Bărnuțiu, probabil mai puțin abstract-speculativă decât cea kantiană, fapt pentru care s-a simțit îndemnat să caute mereu exemple cât mai concrete (adaptate realităților istorico-sociale ale Transil­vaniei), care conferă o coloratură particulară sintetismului transcendental krugian.

Prin conceperea filosofiei ca „știința despre legile cele de început a toată lucrarea minții omenești, care o poate ști omul din cunoștință (§. 104)^[17], obiectul de studiu al intelectului apare ca fiind unul deosebit de pretențios și extrem de dificil, datorită chiar simplității sale aparente – „a cerca aceea ce este dintru început în mintea omenească”. Ce poate fi mai simplu pentru om decât să știe ce conține mintea sau rațiunea proprie? Acest act de gândire nu este, însă, decât începutul îndelungatului exercițiu transcen­dental, care va culmina cu descoperirea „teritoriului intelectului pur”, respectiv a Eului, în și prin propria sa activitate. Pentru succesul unui atare exercițiu, activitatea de cu­noaș­­tere trebuie să fie organizată în mod necesar de știința logicii, care se cere studiată cu maximă rigoare. Datorită faptului că intelectul, spiritul omenesc în genere, se for­mează numai prin activitate, iar gândirea conformă legilor și regulilor logicii este prin excelență activitatea care îl face pe om să fie nu numai ceea ce este, ci și ceea ce tre­buie să devină, în manuscrisul bărnuțian logica se întâlnește și se întrepătrunde cu etica, axiologia și pedagogia. Iată un exemplu: „[…] notele acestea: învățat-neînvățat, nu se pot lega în noțiunea omului, pentru că sunt contrare, iar notele acestea: învățat, frumos și de omenie se pot lega în cuprinderea omului, pentru că sunt unite” (§. 119)^[18].

Logica servește drept organon al cunoașterii nu numai atunci când elementele acesteia sunt suficient de numeroase și ghidează prompt intelectul spre obiectul său (cazul raționamentelor categorice), dar mai ales atunci când ele lipsesc, sunt insufi­ciente, determinând raționamentul ipotetic sau prin analogie. „Cauza cea îndes­tu­lită” (adică rațiunea suficientă) a gândurilor și faptelor omenești, „cuvintele îndestulite” care sprijină adevărul nu se regăsesc întotdeauna în realitatea practică a cunoașterii, omul fiind nevoit a se mulțumi și cu acele „cuvinte neîndestulite”. În termeni contem­porani, este vorba despre deficitul informațional cu care ne confruntăm adesea în viața de zi cu zi, noi fiind totuși obligați să raționăm corect și să luăm decizii, chiar pe baza unor informații fragmentare. Acest considerent pare a-l îndemna pe Bărnuțiu să suge­re­ze (cu posibilitățile conceptuale de atunci) un posibil „principiu al rațiunii insuficiente”, caracteristic „adevărului asemenea”, cum spune el, sau verosimilitudinii – în limbajul de astăzi. Atunci, locul raționamentului apodictic îl ia raționamentul probabil.

Exemplele alese de Bărnuțiu pentru ilustrarea principalelor probleme ale logicii tradiționale se situează adesea pe planul moralității, al judecăților morale și al reflecțiilor pedagogice – desigur, adaptate și adecvate la nivelul și la modul receptării din timpul său. Discutând exemplul definirii noțiunii de virtute, ale cărei note sunt mai dificil de enumerat (evident, cele esențiale, întrucât listarea totalității notelor unei noțiuni devine, la un moment dat, o sarcină imposibilă), el arată că nici măcar generațiile succesive de filosofi, din Antichitate până în epoca modernă, nu au reușit să producă o definiție unanim acceptată a virtuții:

Pe timpul lui Socrate încă nu o știa dechiara [defini – n. n., I. I.]. El s-a străduit a învăța ce e vir­tutea, însă deplin nece el nu o a dechiarat, nece Plato, nece Aristotele, încă nece Leibniz, nece Wolff. Cea mai deplinită dintre toate se află în filosofia lui Kant, însă și aceasta încă nu tuturor le place” (f. 53).^[19]

Dar iată cum, în Însemnarea de la f. 53v, Bărnuțiu construiește definiția virtuții prin gen proxim și diferență specifică. Astfel, „virtutea e unirea purtării cu legea cuvân­tului purceasă din reverinția cătră legea cuvântului”. În termeni actuali: virtutea repre­zintă sinteza dintre comportament și legea rațiunii, izvorâtă din respectul față de cea din urmă. Kant apreciază maximal virtutea și sfințenia ca valori morale supreme. Defi­niția acestui concept în manuscrisul amintit (mai exact, propoziția sa) va fi una anali­tică, fiindcă astfel imboldul interior coincide în mod necesar cu comandamentele rațiu­nii; altfel spus, comportamentul irațional este inconceptibil (adică de la sine subînțeles ca exclus). Or, cum acționează omul virtuos? Adoptând „[…] purtarea aceea prin care […] din reverinție cătră porunca cuvântului nu vatămă drepturile altora, celor lipsiți le face bine, greșiților săi iartă mărinimos, demnitatea altora o cunoaște și o prețuiește, pentru deregutorie viața încă și-o jertfește […]”. Definiția omului virtuos reprezintă o culme etică a acestui manuscris complex, plin de reflecții surprinzătoare.^[20]

„Rătăcirile înțelesului” (§. 215 și următoarele) sunt identificate de Bărnuțiu cu surse de ordin afectiv și practic-moral. „Boala cea adevărată a înțelesului” derivă din faptul că „Cel ce nu iubește vertutea nu iubește nece adevărul și cel ce și-a pierdut sim­țirea pentru dreptate, nu are nece simțire pentru drept, înaintea aceluia toate legă­tu­rile dreptului și contrasele, fie cât de bine întemeiate sunt numai tândale și joc” (f. 59).^[21] Nici contextul (mediul social al cugetării) nu poate fi neglijat, mai ales pentru educația și formarea celor tineri: „Lasă, nu deprinde, nu cultiva puterile tânărului cele cunos­că­toare, bagă-i sufletul sub despotismul credinței oarbe și-l leagă bine cu lanțurile ei cele înfricoșate, pe lângă aceasta strică-i inima lucrând cu el ca cu o vită și dându-i exemplu rău, atunci nefericitul acela în toată viața va fi pradă nebuniei și a rătăcirii” (§. 216).^[22] Așadar, erorile de raționament nu au numai cauze și consecințe pur logice (abateri de la regulile formale), ci și extra-logice, poate chiar mai păgubitoare decât primele. Discuția despre aceste „rătăciri” revine în §. 223 la ideea – de certă influență herderiană – a importanței folosirii limbii materne în științe și filosofie, educație și cultură. Bărnuțiu scrie astfel: „Și mai ales filosofia, de când în Țara Nemțească și în celelalte țări culti­vate ale Europei a început, cu gura și cu scrisoarea, a se propune și a se lucra […] în limbile maicelor vii, a și făcut într-o sută de ani mai mare spor și mai tare a luminat capetele, decât înainte într-o mie de ani” (f. 61v).^[23]

Întrucât filosofia teoretică a lui Kant a realizat a sa „revoluție copernicană” mai ales pe planul epistemologic, dorim să prezentăm aici și câteva dintre considerațiile fundamentale ale manuscriselor filosofice bărnuțiene privind teoria cunoașterii, cu referințe și analize conceptuale explicite. În afara traducerii și reproducerii fidele a unor propoziții din Critica rațiunii pure, Prolegomene ori din Manualul de filosofie și literatură filosofică al lui Krug, Bărnuțiu avansează comentarii personale. Autorul român, cu toate că era familiarizat cu punctele de vedere critice avansate de autori precum Marton, Beck, Werner, Likavetz ș.a. despre probleme controversate ale marilor lucrări kantiene, se străduiește permanent să-și formuleze puncte de vedere proprii, ilustrate prin exemple și contraexemple.

Din punct de vedere epistemologic, Bărnuțiu aduce problematica teoriei cunoașterii pe temeiurile criticismului kantian, cu nuanțele și corecțiile făcute ulte­rior atât din partea genialilor filosofi creatori de sisteme speculative care i-au urmat lui Kant (Fichte, Schelling, Hegel), cât și de către numeroșii săi comentatori și interpreți – în primul rând, Krug. Așa cum s-a afirmat,

Modelul principalelor cursuri de filosofie ale lui Simion Bărnuțiu […] îl constituie lucrările de filosofie ale lui W. T. Krug, adept și popularizator al filosofiei kantiene. În consecință, determinările principale ale kantianismului se vor regăsi în cursurile lui S. Bărnuțiu. În special este vorba despre principiul kantian al cercetării posibilității rațiunii de a se cunoaște și a se autocunoaște […]. S. Bărnuțiu apreciază, și nu o singură dată, filosofia lui Kant ca un început de perioadă nouă în istoria gândirii umane.^[24]

El își deschide expozeul epistemologic cu distincția a priori – a posteriori, subliniind specificul cunoașterii transcendentale de a se ocupa nu de obiecte, ci de modul nostru de cunoaștere a obiectelor, întrucât acesta este posibil a priori.

Gânditorul român introduce însă, în considerațiile sale epistemologice, o inovație teoretică aparte care, alături de Krug, îl desparte de litera sistematicii kantiene, și anu­me prin situarea pe primul loc a categoriei de „aievime” (= realitate), pe baza căreia operează distincția dintre subiectul și obiectul cunoașterii: „Așadară aievimea (realitas) e noțiunea cea fundamentească a metafizicei […] și predicământul și categoria cea dintâi a obiectelor cunoștinței […]”^[25], în timp ce, la Kant, realitatea face parte din grupa a doua a tabelului transcendental al conceptelor intelectului. Problema apare în momentul când trebuie explicat ce anume este realitatea sau, altfel spus, ce înseamnă să afirmi despre un obiect că este „real”?

În concepția lui Bărnuțiu, metafizica trebuie să se ocupe de cercetarea lucrurilor care există în mod real, lăsând deoparte entitățile ficționale (în sensul larg al terme­nului):

Prin puterea princeputului pomenit, cuvântul [rațiunea – n. n., I. I.] ține în ascultare pe fantezia aceea, care la asieni, la greci și romani și la alte popoare umplea cerul de Dzei mincinoși, de tot felul de demoni, de eoni, de genii cu aripi, cari zboară nevăzut pe deasupra cetăților și le apără ca să steie în veac […] (§. 254).^[26]

Aceasta, cu atât mai mult cu cât raționalismul și idealismul pre-kantian se com­plăcuseră în construirea de sisteme ontologice ale „ființei absolute” sau „entității abso­lute”, fără preocuparea argumentării pe plan epistemologic a posibilității cunoaș­terii acestora. Prin felul în care el concepe rolul crescând în timp – cantitativ, dar mai cu seamă calitativ – al activității intelectual-raționale („lucrarea”) față de materia („pă­ti­mi­rea”) furnizată de intuiția sensibilă, Bărnuțiu dă curs înțelegerii rolului activ al con­ști­in­ței cunoscătoare, capabilă să formuleze criterii utile distincției dintre cunoaș­terea obiec­te­lor reale și alcătuirea plăsmuirilor ficționale (a se vedea la §. 264, ideea că spațiul și timpul nu sunt născociri ale fanteziei, asemenea aberațiilor perceptive ale bolnavilor mintal sau reprezentărilor antropomorfe ale divinității în mentalul colectiv popular).

Discutând statutul conceptelor de spațiu și timp, Bărnuțiu precizează însu­și­rile obiectelor prezente în spațio-temporalitatea perceptibilă. El nu scapă din vedere faptul că teoria kantiană a spațiului și timpului (faimoasa „estetică transcen­den­tală”) contra­vi­ne bunului simț, care tinde să le conceapă pe acestea ca determinări ale „lucrului în sine”, cu toate că, într-o asemenea situație, intuițiile a priori n-ar mai putea să aibă loc! Notele originare ale existenței obiectelor, la care se referă Bărnuțiu, pe urmele lui Krug, sunt spațialitatea, temporalitatea și spațio-tempo­ra­li­tatea. Ideea raportării lor reciproce prin schema teză-antiteză-sinteză (îl va fi avut Bărnuțiu aici în vedere pe Hegel?) lasă loc interpretărilor, întrucât termenii relației nu dispar, ci coexistă în sinteză.

Finalul ultimului paragraf al manuscrisului de filosofie generală, dedicat cate­goriilor sensibilității, în care gânditorul român precizează însușirile obiectelor în spațio-temporalitatea perceptibilă, este semnificativ și din punctul de vedere al consecințelor metafizice. Criticând raționalismul lui Leibniz și Wolff pentru privilegiul acordat activi­tății intelectului și rațiunii, respectiv discreditul lor față de reprezentările sensibile, Bărnuțiu se exprimă în spirit criticist, arătând că orice categorie se raportează la intuiția sensibilă, nu la „lucrul în sine”. Dacă în teoria cunoașterii se exclude aportul experien­ței, problema („încâlcirea”) apare mai degrabă de la intelect, care va construi eșafodaje conceptuale himerice, rupte de realitate; sau invers, în cazul absolutizării datelor senzo­riale la nivel empiric, în dauna rațiunii, acestea vor rămâne pentru totdeauna incapabile să dea seama de necesitatea și universalitatea legilor naturii. De unde concluzia în fa­voa­rea unei „teorii drepte a puterii cunoscătoare”, în scopul evitării extremelor gnoseo­logice, după cum rezultă din pasajul următor:

[…] în școala lui Leibniz și Wolff, cuprinderile [judecățile raționale – n. n., I. I.] se socotesc întotdeauna ca întipuiri luminate (perspiquae) [reprezentări clare – n. n., I. I.], iar intuita­țiu­nile [intuițiile – n. n., I. I.] și simțiciunile [percepțiile – n. n., I. I.] ca neluminate și încâlcite. Însă [acești gânditori – n. n., I. I.] greșesc, pentru că acestea încă pot fi destul de chiare, numai lucrurile să facă întipuire [percepere] destul de viuă în simțire, apoi încâlcirea vine de la înțeles, nu de la simțire. Iară alții, chiar din contră, hulesc înțelesul și zic cum că trebuie să ne lepădăm de înțeles, de voim a ajunge la întipuirea adevărului. Acesta e altul extrem, care numai prin o teorie dreaptă a puterei cunoscătoare se poate înconjura.^[27].

Pe urmele întregii filosofii post-kantiene, în primul rând ale lui Krug, Bărnuțiu supune din nou discuției celebrul tabel transcendental al categoriilor (al conceptelor pure ale intelectului) înfățișat de Kant în Critica rațiunii pure și Prolegomene. Textul manuscrisului 38 dovedește că influența kantiană asupra lui Bărnuțiu nu dispare, ci se intensifică atunci când el trece la discutarea analitică a problemelor nemuririi sufletului (§. 317), pneumatologiei (§. 318) și dimensiunilor lumii (§. 320). Gânditorul român invocă postulatul rațiunii practice al lui Kant, reiterând concluziile gânditorului de la Königsberg: nemurirea sufletului nu se poate demonstra pe cale logic-rațională (nu poate fi știință), ci rămâne obiect al credinței.

Listarea conținutului tabelei categoriilor kantiene îi oferă lui Bărnuțiu ocazia unor delimitări critice (cu deosebire, prin evidențierea primatului categoriei de reali­tate), pregătind propunerea unui tabel propriu (f. 79v–80). Pentru comparație, oferim mai jos tabelele categoriilor lui Kant și Bărnuțiu (coincidentă cu aceea a lui Krug), cu terminologia actualizată:

KANT	BĂRNUȚIU (KRUG)
	1. Realitatea („cea dintâi”)
	2. Categoriile sensibilității
	– Spațialitatea – Temporalitatea – Spațio-temporalitatea
Categoriile intelectului	3. Categoriile intelectului
1. După cantitate – Unitate (măsura) – Multiplicitate (mărimea) – Totalitate (întregul)	3.1.Cantitate – Unitate – Multiplicitate – Totalitate
2. După calitate – Realitate – Negație – Limitație	3.2. Calitate – Afirmație – Negație – Limitație
3. După relație – Substanță – Cauzalitate – Comunitate	3.3. Relație – Substanță – Cauzalitate – Comunitate
4. După modalitate – Posibilitate – Existență – Necesitate	3.4. Modalitate – Posibilitate – Existență – Necesitate

Dacă prin introducerea în tabel a categoriilor de spațiu și timp, Bărnuțiu urmează sugestiile criticii neokantiene (îndeosebi Cohen și Natorp), prin rangul prim acordat categoriei realității, el se detașează atât de litera, cât și de spiritul kantian. Totuși, este cazul să atragem atenția asupra tendinței de generalizare pripită care s-a manifestat în literatura autohtonă de specialitate în ce privește originalitatea tabelei categoriilor ela­bo­rată de gânditorul român. Este vorba de afirmația conform căreia el s-ar fi detașat atât de tabela kantiană, cât și de aceea krugiană, ceea ce, însă, nu rezistă pe de-a-ntregul la proba confruntării cu textele originale. Deși Bărnuțiu pără­sește – meritoriu – limitele tabelei kantiene, el rămâne pe deplin fidel celei krugiene, așadar nu întocmai în sensul că:

[…] realitatea este la Bărnuțiu, care își depășește în această privință modelul său (Krug) [ceea ce este o exagerare – subl. n., I. I.], categoria primă atât a metafizicii, cât și a obiectelor cunoștințelor omenești. Dar demnă de relevat este aici ideea lui Bărnuțiu – exprimată atât în primul său curs de filosofie de la Blaj, cât și în cel ulterior de la Iași – că însăși cunoștința numai într-atât poate avea realitate, încât au realitate obiectele însele ale cunoștinței.^[28]

Nu vom pierde din vedere nici faptul că aceste excese ale exegezei de acum câteva decenii se datorau nu numai lipsei confruntării atente a detaliilor manuscri­sului băr­nu­țian cu cele din textul original al lui Krug, ci și contextului ideologic dominat de marxism-leninism. S-a merg până acolo încât s-a spus că gânditorului român i s-ar fi făcut o „nedreptate” prin atribuirea unei concepții epistemologice și metafizice de sor­ginte kantiană – cu toate că, în același context, se recunoștea următorul aspect: „deter­minările principale ale kantianismului se vor regăsi în cursurile lui S. Bărnuțiu”, pu­nân­du-se însă accentul pe latura materialistă a acestora, însoțind-o cu citate din Lenin ș. a. Din acest mixaj de aprecieri distincte, uneori superflue, nu au de câștigat nici Bărnuțiu și nici cititorii săi.

Pe planul metafizicii rațiunii practice, problema naturii sufletului după moarte devine o pseudo-problemă. Bărnuțiu inventariază succint o întreagă tipolo­gie a super­sti­țiilor în istoria popoarelor Antichității și Evului Mediu european, respectiv felul cum au fost ele preluate și prelucrate de către diverși filosofi și teologi, accentuând conse­cințele lor nefaste din punct de vedere individual și social:

Așa unii frământându-și capul cu trebile și referințele suflărilor și-au perdut mintea, alții cu adevărat nu și-au perdut mintea chiar de tot dar și-au perdut timpul care-l putea întrebuința spre lucruri folositoare omenimei. […] Unii se laudă cum că prin nește descântări pot scoate afarăsuflările și le pot soroci nu numai să se arate oamenilor, dar să le și vorbească, să le aducă bani și averi, să ducă pe om dintr-un loc într-altul. Însă nu numai că nu le-au adus bani și alte averi, dar și-au pierdut și câți au avut, împreună cu sănătatea și viața (f. 99).^[29]

Antidotul acestor preocupări aberante îl reprezintă activitatea logic-rațională de a judeca lucrurile „după legile cunoașterii, moralității și ale anumirii omenești”. Prudența și măsura sunt aliate prețioase ale omului rațional și realist, îndemnându-l la eforturi pentru cunoașterea adecvată a lumii prezente, nicidecum la speculații riscante despre entități ficționale, cu rol nociv asupra bunei întrebuințări a intelectului. Cu subtilă ironie, Bărnuțiu avertizează în particular asupra riscurilor foarte „lumești” pe care și le asumă cei dornici de nemurire cu orice preț (de ex. prin faima numelui propriu), întru­cât aceasta poate fi nu numai una a faptelor nobile, ci și una a celor reprobabile, pe care, de obicei, nu o invidiază și nu o do­reș­te nimeni.

Fapt pentru care eminentul dascăl ardelean nu ezită să opereze – inclusiv pe plan terminologic – un exercițiu de veritabilă „demolare” rațională a esenței credințelor populare despre duhuri, strigoi, fantome etc. Dacă, în mod logic, explicația unui lucru sau a unui fenomen nu-și găsește cauza în natură, atunci omul ar trebui să o caute în supra-natură, adică la divinitate, nicidecum la ființele fantasmatice pe care, de fapt, doar el le-a plăsmuit. Încercarea de a gândi raționalaceste situații duce la perpetue contradicții și absurdități; diavolul nu stă în afara omului, ci mai degrabă în interiorul lui (prin dorința de a conduce, aroganță, setea de bogății, imoralitatea ș.a.).

Acceptând credința religioasă ca un „atribut natural” al omului sau ca o chestiune de conștiință privată a acestuia, Bărnuțiu critică unele aspecte ale activi­tății instituțiilor religioase și ale statului, interferente cu credința individuală, pe care o alterează uneori. În venerabila tradiție kantiană, el se erijează în apărător și pro­povăduitor al „religiei în limitele rațiunii”, contra exceselor superstițioase noci­ve, prin urmare indezirabile.

Efortul teoretico-metodologic al lui Bărnuțiu, atât în detaliu, cât și în ansamblul său, este unul enorm, cu impact considerabil asupra începuturilor filo­so­fiei românești. Pe lângă asimilarea și transpunerea în limba română a coordonatelor ideatice apar­ți­nând unor întregi sisteme de gândire, teorii, doctrine, el a reușit o asimilare a ter­mi­nologiei filosofice moderne, prezentând-o în forme cât mai com­plete, care deși astăzi par pe alocuri naive, devin meritorii prin aprecierea lor din perspectiva contex­tu­lui istoric al vremii. Incursiunile de mai sus au făcut referiri la fragmente din mulțimea manu­scriselor filosofice bărnuțiene, cu ale lor concentrări de idei, inspiratoare și astăzi pentru truda cercetării de profil. Ele concentrează un nucleu problematic filosofic și istorico-cultural peren, care îndeamnă la revenirea periodică asupra textelor definitorii ale profesorului transilvănean.

ANEXĂ

GLOSAR DE TERMENI UTILIZAȚI DE SIMION BĂRNUȚIU
(după Eugen S. Cucerzan, „Glosar”, în S. Bărnuțiu, Metafizica, pp. 164–169)

A

acurat – curat, exact

adieptive – epitete

adoperat – străduit

adoperă – nevoiește

afin – înrudit

(linie) ageră – (linie) clară, distinctă

altmintrea – altfel

ambitul – sfera

(putere) altrice – (putere) nutritivă

apropriațiunea – apropriere

ambit – sfera

apticozitate – aptitudine

apțiune – acțiune

aptivitate – activitate

aptuozitate – actualitate (ca fapt de a fi în act)

aptuos – activ, eficace

asseminațiunea – asimilație

asumpțiuni – ipoteze

asupra sensibil – suprasensibil – supranatural – Dumnezeu

a tot realele – a tot realul, a tot ce există

(fantazie) audacioasă – fantezie îndrăzneață

autentiată – autentificată

avut – figură

C

capace – capabil(ă)

cap – capital

caretate – calitate

cașiunat – cauzat

casu – întâmplare

(a) colega – (a) uni

concept de margine – concept exterior

casualminte – întâmplător

celeritate – iuțeală, viteză

certor – unor

comerciu – legătură

(să) compețiască – (să) corespundă

compețiește – se cuvine

comples – cuprins

(rațiunea) complesă – (rațiunea) cuprinzătoare

complinire – efectuare

comuneminte – comun

conscii – conștienți

conjepture – conjecturi

contingere – atingere

conseptariu – consecința

consună – concordă

consunanția – consonanță

convipțiune – convingere

cotiente – factor (număr)

cunoscătoriul – subiectul cunoașterii

cunoscutul – obiectul cunoașterii

cunoștinție – cunoștință

curate – pure

(se) cuvin – corespund, se potrivesc

D

de – trebuie

dea – trebuie (deut – trebuit)

dedupciune – deducție

(se) dijudecă – (se) examinează

(se) desamină – (se) desemnează

deșierte – goale (vacua)

deșiert – vid (vacuum)

destrupțiune – distrugere

(al) duor – a doi (factori)

E

ecaremente – egal

eduptele – cauzele

egare – egale

ente – lucru

eroneă – eronată

F

fântâni – izvoare (sens livresc)

(se) fatigă – (se) ostenește

fatu – ursită

fatu orbu – fatalitate

fericitate – fericire

figmente – năluciri, ficțiuni

ființă – lucru, obiect

fire – fel de a fi, natură

fipse – fixe

fipțiuni – ficțiuni

fortuna – ursită

G

gea – deja

genitrice – generatoare

I

idealele – idealul

îndoința – îndoială

(h)ilologie – știința despre natură (hyle – materie)

inde – prin urmare

influs – influență

înțielesul – intelectul

(tempul) intremediar – (timpul) intermediar

intre valu – interval (intervalum)

internaminte – interior

(a) intuita – (a) intui

intuitabil – intuitiv

intususcepțiunea – asimilarea

involtat – implicat, sădit în

Î

împrumutată – reciprocă („aptivitate” și „pasivitate”)

J

judecie – judecată

L

(conesiune) legală – (conexiune) legică

localmente – local

M

ma – dar, însă

mărginit – limitat

motul – mișcarea (motus)

multul – mulțimea

mutabil – schimbător

mulțumim – satisfacem

N

naturalități – regnul animal, vegetal, mineral

necesitați – nevoiți

necondițiunatura – necondiționalitatea, faptul de a fi necondiționat

necesitat – nevoit

nesul – legătura

nisus – putere

O

(corpuri) organate – corpuri organizate

(facultate) originară – (facultate) internă

(facultate) originiriamente – (facultate) originară

P

parsimonie – cruțare

perceptiver – perceput

percipientele – cel ce percepe

perdurabil – durabil, permanent

perdurante – stătător, statornic

petițiunea de principia – eroare logică (petitio principii)

(mundul) plantar – (lumea) vegetală

(potere) plastică – (putere) formativă

(se) poatepare – poate să apară, ceva ce poate să fie

pneumatologia – știința despre suflet

positivamente – pozitiv

prepotență – putere

pretatu indenea – pretutindeni

primitiv (materie primitivă) – originar (materie originară)

(idee) primitivă – idee originară

potere atraptivă – putere atractivă (de atracție)

procede – procedează

(putere) propagatrice – (putere) care se propagă

propuseciune – propoziție

punere – afirmare

puntu – moment (sens din context)

puseciune – poziție

R

rațiune – explicație rațională

realele – realul

reapțiune – reacțiune

(întrucât o) reciptă – (întrucât o) leapădă

(se) referește – (se) referă

remn – regn

repumnanția – respingerea, lupta

respept (în… ) – privința

respund – corespund

rezistență – antagonism

(materia cea) reală – (materia cea) „crudă”, originară

S

salturi în concludere – raționamente cu premise false ori îndoielnice, care

conduc la o concluzie asemănătoare

scaturinginea – principiul intern, sursa

scema – schema

scesuri – sexe

secabilitate – diviziune

sedea – sediul

semplu – exemplu

sens – sensibilitate, simț

seu – sau

se sentia – se simte

singur – unic

sortită – soartă

stat – stare

statutaria (teologie) – teologie care își extrage cunoștințele despre Dumnezeu

din statutul divinității (revelația)

statul – statutul

(a) străpune – (a) situa

studiosul (naturei) – cercetătorul (naturii)

subiepte cunoștințiă – subiect cognitiv

substanțialele – substanțialul

scăderea – neajunsul

șanează – însănătoșește, vindecă

T

termin – scop

tieramotul – cutremurul (mișcarea pământului)

totul – întregul

U

Universitate – întreg, totalitate

Usul – întrebuințarea

---

Note

^[1] G. Em. Marica, Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX‑lea, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 137.

^[2] Manuscrisul a fost publicat în ediție princeps, sub același titlu, în două volume (anii 2000 și 2002), la editura România Press din București. Echipa editorială a fost alcătuită din I. Chindriș (coordonator), I. Isac, G. Matei și M.-T. Racovițan.

^[3] M.-T. Racovițan, Cuvânt înainte la S. Bărnuțiu, Istoria filosofiei, vol. I, 2000, p. 9.

^[4] G. Em. Marica, Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene …, pp. 122–123.

^[5] S. Bărnuțiu, Istoria filosofiei, vol. I, p. 22.

^[6] Ibidem, p. 25.

^[7] Vezi Radu Pantazi, „Simion Bărnuțiu”, în Nicolae Gogoneață et al., Istoria filosofiei româ­nești, vol. I, Bu­curești, Editura Academiei R.S.R., 1972, pp. 238–240, 243.

^[8] Este vorba despre mss. rom. 38 și 40.

^[9] Cf. A. Andea, „Precizări noi despre activitatea profesorală a lui Simeon Bărnuțiu la Blaj”, Ziri­dava, nr. 11, 1979, p. 942.

^[10] P. Teodor, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984, cap. „Noi pre­­cizări în legătură cu izvoarele lucrărilor bărnuțiene”, p. 101.

^[11] Ibidem. Vezi, în acest sens, S. Bărnuțiu, Știința dreptului, ed. îngrijită și ed. critică după manu­scris inedit de Ionuț C. Isac, Florica-Elisabeta Nuțiu și Attila Varga, Târgu-Mureș, Editura „Ardealul”, 2010.

^[12] Vezi P. Teodor, Interferențe iluministe europene, p. 102.

^[13] Vezi G. Em. Marica et al., Ideologia generației române de la 1848 din Transilvania, Bucu­rești, Editura Politică, 1968, p. 70.

^[14] În pofida acestor considerente, care se impun acum cu forța evidenței cercetătorului atent și moti­vat, con­vingerea noastră este aceea că, din păcate, și manuscrisele lui Bărnuțiu – asemenea celor elaborate de cole­gii săi de generație (Cipariu, mai ales) – au suferit multă vreme de neglijare din partea cercetătorilor, din câteva mo­tive importante: „1) deprecierea lui Krug, socotit, de regulă, un simplu epigon mediocru, super­ficial etc; 2) depre­cierea muncii de traducere […] (în general: a tălmăcirii unor opere scrise în alte limbi); 3) marile difi­cultăți ale citirii textului românesc [comune lui Bărnuțiu și Cipariu – n. n., I. I.], încărcat cu un lexic neobișnuit astăzi (neologisme dispărute, circumscrieri neîncetățenite ș.a.m.d.) și, ceea ce-i deosebit de obositor, încorsetat într-o ortografie etimologistă ce pune la grea încercare chiar și pe cei cu preocupări etimologice” (vezi J. Hajόs, „Timotei Cipariu și filosofia”, în Ideologia generației române de la 1848 din Transilvania, pp. 17–18).

^[15] K. Hitchins, „Intelectuali români în Transilvania: conștiința națională și cea apuseană, 1830–1848”, în Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania (1700–1868), vol. I, Cluj-Napoca, Edi­tura Dacia, 1987, pp. 89, 92. Vezi și J. Hajόs, „Timotei Cipariu și filosofia”, p. 79: „Acest Krug era un gânditor liberal care concepea depășirea totală a feudalismului nu sub semnul vreunui îngust naționalism, ci în cone­xiu­ne cu fraternizarea națiunilor”. Pentru evidențierea meritelor cultural-pedagogice, de vulgarizator, ale lui Krug, vezi mai departe ibidem, p. 98: „Putem spune că și autorii de genul lui Krug sunt oarecum traducători: ei trans­pun într-o formă mai accesibilă cuceriri de prim rang, a căror circulație în forma lor inițială întâmpină, și din cauza stilului greoi, mari greutăți. Cărturari de felul lui Krug sunt necesari și într-o cultură care i-a dat pe Kant și Fichte. Dar într-o țară care nu are încă nici măcar un Krug în filosofie este firesc să se înceapă încetățenirea gân­dirii mai filosofice cu tălmăcirea unor texte de tipul celor krugiene. […] În Transilvania însă, ca să ne refe­rim acum doar la ea, nu au existat filosofi de talia lui Leibniz, Schelling sau Hegel, ba nici măcar de mărimea lui Christian Wolff ori Herbart”.

^[16] Ibidem,p. 95.

^[17] Vezi S. Bărnuțiu, Filosofia după W. T. Krug, p. 163.

^[18] Ibidem, p. 172.

^[19] Ibidem, p. 254.

^[20] Aducem aici mulțumirile noastre d-lui prof. Virgil Drăghici, logician, pentru sprijinul acordat în dis­cuții de clarificare pe textele de logică ale lui S. Bărnuțiu.

^[21] Ibidem, p. 272.

^[22] Ibidem, p. 273.

^[23] Ibidem, p. 280.

^[24] Vezi Radu Pantazi, „Simion Bărnuțiu”, în N. Gogoneață et al., Istoria filosofiei românești, vol. I, p. 227.

^[25] Vezi S. Bărnuțiu, Filosofia după W. T. Krug, p. 307.

^[26] Ibidem, p. 308.

^[27] Ibidem, pp. 326–327.

^[28] Vezi R. Pantazi, „Simion Bărnuțiu”, în N. Gogoneață et al., Istoria filosofiei românești, vol. I, p. 228.

^[29] Ibidem, p. 394.

Referințe bibliografice

Andea, Avram, „Precizări noi despre activitatea profesorală a lui Simeon Bărnuțiu la Blaj”, Ziridava, nr. 11, 1979, pp. 939–948.

Hitchins, Keith, „Intelectuali români în Transilvania: conștiința națională și cea apuseană, 1830–1848”, în Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania (1700–1868), vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987.

Bărnuțiu, Simion, Istoria Filosofiei, vol. I, ed. princeps după manuscris, realizată de Ioan Chindriș (coord.), Mihai-Teodor Racovițan, Gavril Matei, București, România Press. 2000; vol II, ed. princeps după manuscris, realizată de Ioan Chindriș (coord.), Ionuț Isac și Mihai-Teodor Racovițan, București, România Press, 2002.

Bărnuțiu, Simion, Filosofia după W. T. Krug, ed. princeps, după manuscris inedit, text îngrijit, cronologie și notă asupra ediției de Ioan Chindriș, Studiu introductiv de Ionuț Isac, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004.

Bărnuțiu, Simion, Știința dreptului, ed. îngrijită și ed. critică după manuscris inedit de Ionuț C. Isac, Florica-Elisabeta Nuțiu și Attila Varga, Târgu-Mureș, Editura „Ardealul”, 2010.

Bărnuțiu, Simion, Metafizica, ed. îngrijită și ed. critică de Eugen S. Cucerzan și Ionuț C. Isac după un manuscris inedit, Cluj-Napoca, Editura „Casa Cărții de Știință”, 2014.

Gogoneață, Nicolae et al., Istoria filosofiei românești, vol. I, București, Editura Academiei R.S.R., 1972.

Marica George Em.; Iosif Hajós; Călina Mare; Constantin Rusu, Ideologia generației române de la 1848 din Transilvania, București, Editura Politică, 1968.

Marica, George Em., Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977.

Teodor, Pompiliu, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.

---

[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XXI: Perspective conceptual-lexicale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2025, pp. 27–44]