Filosofi români despre adevăr

(antologie de) TITUS LATES

Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române


Adevărul este cunoaşterea exactă a deosebirii dintre lucrurile reale şi cele nereale […]

Adevărul recunoscut ca atare produce în noi un sentiment plăcut numit certi­tudine; iar lipsa unui adevăr recunoscut produce un sentiment displăcut numit îndoială.

Vasile Conta, Bazele metafizicei (1880). Apud Vasile Conta, Opere complecte, cu un studiu biografic şi note explicative de Octav Minar, Bucureşti, Editor C. Sfetea „Librăria Şcoalelor”, [1914], p. 581.

*

[…] din punct de vedere logic, […] adevărul nu există, decât ca un şir drept de alte idei.

Titu Maiorescu, Prelegeri de logică, ţinute la Iaşi, în 1863; după manuscrisul lui Constantin Erbiceanu. Apud Titu Maiorescu, Scrieri de logică, stabilirea textelor, traducerea, studii introductive şi note de Alexandru Surdu, prefaţă de Sorin Vieru, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 136.

*

[…] pe terenul abstracţiunii, în lumea conceptelor şi noţiunilor dezbrăcate de orice realitate materială, unde orice siguranţă de fapt lipseşte, singura garanţie a adevărului e consecvenţa logică, consecvenţa logică cea mai strictă, iar datoria de a nu ne contrazice e pentru scriitor o obligaţiune morală, în înţelesul cel mai înalt al cuvântului, şi în acelaşi timp condiţia supremă a credibilităţii lui.

Nu e […] adevărat că aş putea concepe că nu simt frigul acum, în acest moment, în care-l simt; – şi neputinţa de a crede că nu îl simt se întemeiază tocmai pe această neputinţă de a o concepe: căci care alta ar putea fi cauza care m-ar pune în neputinţa de a crede că nu simt frigul acum, când îl simt? Adevărul afirmării conştiinţei mele, că mi-e frig, se întemeiază dar, conform criteriului nostru, pe neputinţa de a concepe – din care rezultă ca fenomen sufletesc concomitant şi neputinţa de a crede – contrariul acestei afirmări. […]

Neputinţa de a concepe contrariul rămâne prin urmare criteriul incon­testabil al adevărului.[1]

Petru P. Negulescu, Critica apriorismului şi empirismului, Bucureşti, Lito-Tipografia carol Göbl, 1892, pp. 78–79, 109–110, 115. [Lucrare prezentată ca teză de licenţă la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.]

*

Pe de o parte o necesitate internă ne constrânge să postulăm pretutindeni un absolut, iar pe de alta reflexiunea ne arată că nu putem cunoaşte nimic ca atare. Care să fie explicarea acestei contradicţii, şi mai întâi în ce domeniu trebuie să o căutăm? Desigur în mecanismul intim al cunoştinţei noastre, în natura şi felul de a funcţiona al spiritului. Cunoştinţa noastră este pentru noi primul datum sigur: există cunoştinţă, există cugetare.[2] Această certitudine este imediată şi trebuie să fie, ca un adevăr imediat sigur, punctul de plecare pentru a ajunge la adevărurile mediate.

C. Antoniade, Iluziunea realistă. Încercare de critică filosofică, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii, 1907, p. 133. [Lucrare prezentată ca teză pentru doctoratul în filosofie la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti.]

*

[…] în posesiunea adevărului absolut nu este nimeni, fiindcă nimănui nu-i este dat să ştie dacă posedă sau nu un adevăr, înainte de a-l proba, iar probarea se face după mijloacele ştiinţifice ale timpului, adică este relativă. Adevăr de un om singur, nu este adevăr, ci este simplă afirmaţie; ca să fie adevăr, trebuie să fie cel puţin în doi, dintre care unul să-l primească prin convingere mijlocită, adică prin verificare.

Constantin Rădulescu-Motru, Teoria cunoştinţei (1914). Apud Constantin Rădulescu-Motru Lecţii de logică. Logica genetică. Metodologia. Teoria cunoş­tinţei, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943, p. 199.

*

Adevărul etern există ca ideal, nu ca realitate. De aceea omul îl caută mereu, fără a-l găsi vreodată. În fapt, găsirea sa ar pune capăt vieţii spiritului. Ceea ce o întreţine, nu e adevărul etern, ci numai credinţa că el există: acesta e pistonul, care o pune mereu în mişcare. Aşa se lămureşte, că pe când adevărurile pier necontenit, credinţa în adevăr etern rămâne. Oricâte dezamăgiri a avut şi are spiritul, această cre­dinţă nu se poate zdruncina cu totul; căci zdruncinarea ei l-ar opri pe veşnicie în loc. Astfel goana vieţii cere ca adevărul să fie etern în iluzie, şi vremelnic în reali­tate. Pentru ca omul să alerge veşnic după adevăr, el trebuie să nu-l găsească niciodată.

Filosofii făgăduiesc omenirii adevăruri eterne, şi-i dau în schimb – o eternă ceartă pentru adevăr.

Nu este adevăr etern, ci o eternă goană după adevăr.

St. Zeletin, Nirvana: gânduri despre lume şi viaţă, Bucureşti, Editura revistei „Pagini Agrare şi Sociale”, 1928, pp. 26–27.

*

De ce spune fiecare că numai el a descoperit adevărul? Fiindcă fiecare om consideră că adevărul nu poate fi decât pentru el. Şi de aci ce iese? Aci e nodul chestiunei. Pentru că în materie de filosofie fiecare filosof nu judecă decât cu experienţa lui şi experienţa filosofică e unică pentru fiecare om. Nu există o experienţă valabilă pentru doi oameni, ci fiecare om are experienţa lui; câţi oameni sunt care gândesc, atâtea soluţii trebuie să fie.

Nae Ionescu, Curs de logică (1934-1935). Apud Nae Ionescu, Opere, vol. IV: Cursuri de logică, 2, ediţia a doua, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017, p. 172.

*

[…] natura adevărului şi valoarea lui atârnă de natura şi valoarea criteriului pe baza căruia a fost stabilit.

Conchidem deci:

1. pentru stabilirea unui adevăr, e nevoie de un criteriu. Fără criteriu nu există certitudine decât pentru constatarea „existenţei”;

2. între criteriu şi adevăr este o relaţie permanentă de cauzalitate, unul din cei doi factori presupune şi determină pe celălalt;

3. ca valoare practică, relaţia criteriu – adevăr permite existenţa unui riguros control logic.

Mircea Vulcănescu, „Teoria criteriilor” (1921). Apud Mircea Vulcănescu, Opere, vol. I: Dimensiunea românească a existenţei, ed. îngrijită de Marin Diaconu, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă/ Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 72. [Una dintre primele lucrări elaborate de Vulcănescu sub influenţa profesorului Nae Ionescu. Pentru titlu a optat editorul.]

*

Marile adevăruri – şi singurele care contează, dealtfel – sunt găsite la întâmplare. Moartea, dragostea, primăvara sau toamna lăuntrică, toate acestea le întâlnim şi le cunoaştem la întâmplare. Nu numai atât. Se întâmplă, chiar, că trece multă vreme până să înţelegem că le-am cunoscut. Sunt atât de cenuşii, de umile, de cotidiene – încât nici nu le băgăm în seamă. Conştiinţa noastră este atrasă mai mult de adevărurile catastrofice, violente, sumare, agonice – căci asemenea adevăruri siluiesc şi se cer siluite, ele exaltă vertiginos şi carnea şi duhul, ele sunt revelate prin experienţe dramatice, cu o dramaturgie bogată şi o punere în scenă meşteşugită.

Dimpotrivă, adevărurile găsite la întâmplare nu au nimic demonstrativ şi dramatic. Le descoperim deodată în suflet, fără să ştim cum au ajuns acolo. Ele sunt, şi nu poţi spune nimic altceva despre ele decât că sunt.

Mircea Eliade, „Despre adevărurile găsite la întâmplare”, în Oceanografie, Bucureşti, Editura „Cultura Poporului”, 1934, p. 37.

*

Problema adevărului este o problemă fundamentală a minţii noastre, cu mult mai complicată decât pare la prima vedere şi în orice caz una din cele mai dificile. Soluţiile ce i s-au dat până acum sunt departe de a fi mulţumitoare.

Nicolae Bagdasar, Curs de logică (1937-1938), Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Filosofie şi Litere. [Curs litografiat].

*

Cea dintâi şi cea mai de temut în problema adevărului sunt o bună înşirare a datelor cerute de problemă şi o exactă poziţie a problemei însăşi. Este adevărul (sau eroarea) un termen de „esenţă”, o proprietate care poate fi privită în sine, chiar dacă nu există în sine – deşi a fi privit în sine e adesea socotit cu a exista în sine, deci cu a fi o substanţă –, sau e un termen de relaţie? Aşadar, adevărul exprimă o proprietate, ce se află în unitate cu altceva, sau e un simplu raport?

Mircea Florian, Curs de logică (1940-1941). Apud Mircea Florian, Logică şi epistemologie. Logica generală, ediţie îngrijită, prefaţată şi note de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu, Oradea, Editura Antet, [1996], p. 178.

*

În coloana celor mai înalte valori la care a putut să se înalţe spiritul omenesc, în veşnica lui năzuinţă de a-şi depăşi marginile lui subiective, se găseşte, la loc de onoare şi deplin conştient de însemnătatea sa: adevărul. […]

Ideea de adevăr este intim legată atât de măreţia, cât şi de tragedia omului. Avem fără îndoială un testimoniu de măreţie, întrucât adevărul întovărăşeşte sforţarea neobosită a individului de a ieşi din marginile sale egoiste, pentru a se identifica cu eternul universal-valabil pe care îl presimte deasupra sa.

Ion Petrovici, „Problema adevărului” (1941). Apud Ion Petrovici, Misiunea filosofului, ediţie critică îngrijită de Adrian Michiduţă şi Vasile Gogea, text stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de Adrian Michiduţă, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2004, pp. 198, 202.

*

Ideile ştiinţifice sunt clădite toate pe o definiţie convenţională a adevărului. În domeniul ştiinţific, adevărul e înţeles în funcţie absolută de experienţă. În patru sute de ani plin de bogate explorări, nu s-a produs nici un fapt eclatant, care să silească spiritul ştiinţific la părăsirea categorică sau cel puţin la o remaniere a acestei definiţii. […] Ideile ştiinţifice, cu ultima lor ambiţie de a fi „adevărate”, ceea ce în limbajul lor înseamnă „empiric verificabil”, sau justificabile ca „mijloace de cercetare” sunt prin natura lor „plate”, desfăşurate oarecum „orizontal”. Când gânditorul vedantist spune „eu sunt tu, aceasta fiindcă nu există decât suprema unitate”, el exprimă vertical – adânc, indiferent dacă acest gând e adevărat sau nu. Acest gând, odată exprimat, se înconjoară cu un întreg halo de rezonanţe spirituale. Insul poate să adere sau să nu adere. Rezonanţa există. Şi insul care-i cade jertfă, va îndura o transformare interioară, care, virtualmente cel puţin, se va reflecta şi asupra modului său de a se comporta faţă de lumea unde e instalat. Gândurile verticale obligă la luarea unei atitudini sufleteşti. Într-un fel sau altul. Nu ne obligă însă la aceasta gândurile „plate”.

Doctrina creştină a dezvoltat bunăoară învăţătura despre „revelaţie” ca arătare nealterată de nimic a adevărului transcendent. „Revelaţia naturală” şi „supra­naturală” e înţeleasă din partea metafizicienilor creştini deopotrivă ca „arătare nealterată” a existenţii sau a unui „adevăr”. Când Marele Anonim se arată pe sine sau opera sa – opera sa însăşi sau pe sine ca idee – această „arătare” şi-ar avea, după doctrina creştină, temeiul ultim într-o absolută „veracitate” divină. Cu doctrina despre veracitatea divină se împacă foarte bine ideea suplimentară că Marele Anonim are şi „taine” în raport cu cunoaşterea individuală. După doctrina creştină Marele Anonim posede asemenea taine, şi încă multe. Dar când Marele Anonim şi-le descopere, atunci şi-le descopere nealterate. Creaţiunea aşa cum ni se arată, e aşa cum ni se arată. Un adevăr revelat e aşa, cum ni s-a revelat. Doctrina creştină e în privinţa aceasta categorică şi nu admite nedumeriri. Cunoaşterea umană a fost astfel constituită din partea Creatorului încât sfera adevărului să-i fie accesibilă, cel puţin în fragmente.

Posesiunea „adevărului transcendent” ar zădărnici creaţia şi ar osândi spiritul la repetiţie stereotipă. Dacă am fi în stăpânirea adevărului absolut, ar încremeni în noi orice tensiune spre altceva, ni s-ar tăia orice dinamică şi în vinele noastre ar îngheţa, ne mai găsindu-şi justificarea, orice efort, ne-am preface în cristale văzătoare şi imobile. Faptul că nu suntem cristale imobile sau făpturi hieratice, ci configuraţii larvare, în spaţiu şi timp, faptul că nu suntem zei în acord permanent cu ei înşişi, ci molecule neîmplinite, bolnave de un lăuntric dezechilibru, faptul că nu suntem statice oglinzi, ci fiinţe urzite din instabilitate şi efort, constituie o dovadă că suntem creaturi înadins refuzate de adevăr, spre a fi cu atât mai mult creaturi destinate creaţiei.

Postulatul spiritual, cel mai înalt în domeniul cunoaşterii, e neîndoios „adevărul absolut, adecvat şi nelimitat”, adică transcenderea pozitivă, obiectivitatea în sine. Dacă cunoaşterea intelectuală (iarăşi „spiritul” în terminologia lui Klages) ar fi înzestrată cu facultatea de-a realiza acest postulat, desigur că cunoaşterea intelectuală ar prezenta un pericol nu atât pentru „suflet”, – dar precum am întrelăsat să se bănuiască – pentru tot echilibrul şi pentru rosturile creatoare ale existenţii. Un centru individuat, altul decât Marele Anonim, şi alăturea, care ar fi în posesiunea „adevărului absolut, adecvat şi nelimitat”, ar reprezenta pentru echilibrul existenţial, şi pentru planul, în care şi spre care se articulează existenţa, un insuportabil izvor de perturbaţiuni.

Lucian Blaga, Censura transcendentală: încercare metafizică, Bucureşti, „Cartea Românească”, 1934, pp. 15–16, 20, 72–73, 95–96, 191–192.

*

Pentru simţul comun „adevărul” ca valoare implică fără îndoială sensul unei adecvări între realul concret al simţurilor şi imaginea conceptual-organizată, ce şi-o face despre real subiectul conştient. Oglinda ce reflectă cât mai fidel un obiect oferă modelul potrivit căruia se constituie conceptul de „adevăr” al simţului co­mun. Foarte devreme filosofia a început să impună adevărului alte accepţii. Când bună­oară Parmenide se încăpăţâna să susţină că „adevărate” sunt numai conceptele ce se pot gândi „logic”, efectua o mişcare împotriva simţului comun, a simţului comun ce operează şi cu atâtea şi atâtea concepte care absorb în conţinutul lor şi iraţio­nalul simţurilor. Condus de o definiţie a adevărului pe măsura purismului logic, Parmenide degrada la rang de simple amăgiri cam toate „adevărurile” sim­ţului comun. De acest eleatism se mai resimte întrucâtva şi Plato, când, într-o situa­ţie filosofică nouă şi mai complexă, va încerca să impună adevărului condiţiile sale. „Adevărul” devine la Plato un rod posibil doar al puterii ideative a spiritului şi numai a acesteia, căci numai mulţumită acestei predispoziţii spirituale am fi în sta­re să cuprindem Ideile, singurele lucruri cari „există” realmente. Simţul comun cu „adevărurile” sale e şi de astă dată pus la o parte ca o infirmitate a genului uman.

Dar pe drumul veşnic reluat de la capăt, spre „adevăr”, aproape orice mare metafizician îşi va avea cuvântul său, care nu este cuvântul simţului comun. Aşa Fichte, aşa Schelling, aşa Hegel, aşa Schopenhauer, aşa Bergson. Iar filosofii cari scrutează chiar aptitudinile cognitive proprii spiritului uman, nu se lasă nici ei mai prejos. Un Kant, ca exponent al criticismului, defineşte altfel „adevărul” şi-i impune alte norme, decât Ernst Mach, reprezentant al empirismului pur. De amintit este că misticii din toate timpurile şi-au avut şi ei „adevărul” lor. Minunate şi vrednice de a fi reţinute sunt cele câteva cuvinte despre „adevăr”ale lui Lao-Tse, gânditorul mistic chinez. În aforismele sale, Lao-Tse vorbeşte îndeosebi despre sensul divin al lucrurilor, despre tâlcul ultim, înmuiat în taină, al existenţei, despre Tao. Răsfoind aforismele lui Lao-Tse, simţi printre rânduri că, după părerea sa, „adevărată” poate fi numai intuiţia divinatorie, care cuprinde, sub o latură sau alta, pe Tao. Dar în cuvintele obişnuite ale simţului comun, fiinţa lui Tao nu poate să fie rostită decât ca paradox. Adevărul ar fi deci totdeauna paradoxal. Sau, precum Lao-Tse însuşi spune: Cuvintele adevărului par întoarse pe dos.

Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Timişoara, Editura Facla, 1974, pp. 51–52. [După un curs litografiat ţinut la Facultatea de Filosofie şi Litere din Cluj în anul universitar 1946-1947.]

*

Cunoaşterea e ceva mai mult decât o traducere subiectivă a lumii, o con­strucţie din reprezentări „ale mele”. Nu lumea e reprezentarea mea ci eu sunt în lume o matcă de categorii transcendente prin care reconstruiesc lumea. În prima viziune subiectul era orânduit oarecum în afară de sistemul realului. Problema era deci de a intra în real. În viziunea aceasta a noastră, eul, prin transcendenţele sale categoriale, se află logic în lucruri, în însăşi esenţa lor. Cunoaşterea ar fi o ieşire din categoriile eului, o luare în posesiune, dinăuntru în afară, a corespondenţelor transcendente. Dar perspectiva aceasta nouă nu trebuie să ne rătăcească aşa încât să vedem în esenţa omului completa esenţă a lumii. Nu e vorba de o intuiţie a esenţei conştiinţei prin care să cunoaştem esenţa realului. Deşi unic, realul are formele lui absolute care sunt întruchipate în quantele creaţiei. Există deci un Adevăr Primar acel care corespunde Cauzei primare a creaţiei. Acest adevăr primar nu poate fi atins decât sau prin reconstituirea logică a Unicului, sau prin revelaţie. El este de domeniul împărtăşirii religioase. Există însă şi un Adevăr secundar a cărui primă formă corespunde cosmologicului. El este de domeniul ştiinţelor fizice în vreme ce biologicul corespunde grupelor de ştiinţe ale biologicului.

Petru P. Ionescu, Ontologia umană şi cunoaşterea, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939, pp. 117–118.

*

Toate firile slabe, toate sufletele limfatice şi debile, au miorlăit o viaţă întreagă după o bucăţică de certitudine. Şi ca să se menţină într-o regulă de etică, s-au agăţat ca de un stupefiant salvator de toate minciunile frumoase cu care se încântă copii bătrâni.

S-au făcut că cred în ele, adică au mimat cu semi-conştiinţă credinţa. Apoi au strigat puternic că cred, au ridicat osanale sonore principiilor în care nu credeau decât pe jumătate, pentru ca zgomotul vocii lor să-i întărească şi să-i încurajeze ca pe cei care cântă tare noaptea în pădure ca să nu le fie frică. Aceştia au groază de adevăr, fug de el ca de supremul flagel.

Alţii dimpotrivă, caută adevărul. Ei nu pot trăi decât privind lumina soarelui în faţă, chiar dacă ştiu că-i orbeşte. Ei cunosc tristeţile, deprimările crude sau mocnite, pe care le dă contactul cu adevărul, privirea exactă şi realistă a lumii. Dar din această înfruntare frecventă şi curajoasă, îşi fac mândria. Căci, aceasta trebuie să înţeleagă comozii pedagogi de prejudecăţi dulci şi false, căutarea adevărului e un aspru ascetism. A voi să trăieşti lucid şi sterp, trist şi fără narcotice, adică fără principii, înseamnă a căuta o viaţă grea de ispăşire. Adevărul e o grea expiaţiune, o vale a plângerii primită, cu toată conştiinţa despre amărăciunea ei, fără silă, voios.

Mihai D. Ralea, Valori, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1935, pp. 118–119.

*

[…] conţinuturile de care poate fi legat just vocabulul de „adevăr” sau adjectivul de „adevărat”, pot fi cât de variate, determinaţia „adevăr” ori „adevărat” exprimă totdeauna acelaşi aspect al lor. Adică, pe acelaşi plan de cugetare, nu există două afirmaţii contrare şi adevărate în acelaşi timp despre acelaşi conţinut. Un adevăr zis „particular” este adevăr numai în măsura în care el este adevăr pentru toţi oamenii de bunăcredinţă. […]

Nu există adevăruri specifice. Adevărul este numai unul. Când e al tău cu adevărat, el e al tuturor oamenilor de bună credinţă. Oricât de particular ar fi conţinutul la care se referă, adevărul e adevăr numai în cazul în care el se impune cu constrângere interioară tuturor inteligenţelor liber judecătoare. Adevărurile care nu sunt decât ale unui ins sau ale unui grup, nu sunt adevăruri.

D. D. Roşca, „Valori veşnice”. Apud D. D. Roşca, Puncte de sprijin, Sibiu, Editura „Ţara”, 1943, pp. 74, 77.

*

Adevărul este o certitudine logică pe care încercăm să o traducem în activitatea concretă, adică încercăm să lucrăm cu ea sau să o aplicăm particularului. […] Frumosul şi Adevărul sunt în consecinţă, izvoare ale Binelui activ din existenţa noastră. […] Adevărul, Binele şi Frumosul îşi primesc adevărata lor valoare defini­tivă în valorificarea numită realizarea-de-sine.

Petru Comarnescu, Kalokagathon. Cercetare a corelaţiilor etico-estetice în artă şi în realizarea-de-sine, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946, pp. 155–157.

*

În realitate, valoarea faptului, în cunoaşterea substanţială, este în funcţie de semnificaţia cazurilor, nu de simpla lor prezenţă, fie oricât de puţine sau oricât de numeroase. Criteriul adevărului este, aci, criteriul adecvării la realitatea necesară şi, în acelaşi timp, criteriul substanţialităţii. În acest sens, rolul faptelor, ca simple esenţe, este aproape nul câtă vreme nu li se arată semnificaţia, adică titlul de substanţialitate.

Camil Petrescu, Doctrina substanţei, cca. 1955. Apud Camil Petrescu, Doctrina substanţei, vol. I, ed. îngrijită, note şi indice de nume de Florica Ichim şi Vasile Dem. Zamfirescu, studiu introductiv de Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşi, Eitura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 162.

*

Ceea ce închipuirea noastră a numit „adevăr” pare ceva atât de-depărtat şi de inaccesibil fiindcă el nu poate fi atins în condiţiile eului. Noi nu putem judeca în afară de noi înşine, din moment ce nu putem atinge ceea ce nu ne priveşte. O fiinţă fără instinctul conservării – născută oarecum pentru a realiza o boală pură – ar percepe probabil esenţa neutră a „realităţii”. Dar cine a cunoscut vreodată subiect total nepăsător lui a fi şi a nu fi, cine a cunoscut starea absurdă şi durabilă în a fi veşnic deasupra sa sau în afară de sine? „Adevărul” nu e compatibil cu nici una din calităţile vieţii. Când îl întrezărim, ne-am înstrăinat deja orice putinţă de a mai fi. Este purificarea finală de orice suflet într-o abstracţie infinit clară şi ucigaşă…

Cioran, Carnetul unui afurisit, stabilirea textului, prefaţă, note şi variante de Constantin Zaharia, Bucureşti, Humanitas, 2021, p. 159. [Însemnări din anii 1941–1946. Titlul a fost stabilit de editor.]

*

[…] adevărul, pur şi simplu nu are sens în afară de conştiinţa noastră.

Dacă adevărul e o metodă de lucru, atunci a face ştiinţă pentru adevăr are un sens, căci facem ştiinţă din toată inima: putem iubi o metodă şi putem crede în ea. Dacă adevărul e ordine, punere sistematică de probleme şi reuşită – atunci încă are un sens să ne gândim la adevăr. Dar, aşa, simplă abstracţiune?

Adevăr? Nimeni nu se gândeşte propriu zis la adevăr. Un anumit adevăr există şi în istorie. Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevărul şi nu are, mai ales, istoria: de ideea de ordine.

Nu ştim ce este „adevărat” acum. Dar credeţi că ştim mai mult ce a fost adevărat altădată? sau, şi mai bine, credeţi că ştim cele ce s-au întâmplat altădată? Căci adevăr şi întâmplare nu înseamnă acelaşi lucru.

Cine a văzut ceva şi n-a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să-l spună? cine a întâlnit adevărul, un adevăr oarecare, şi n-a fost strivit de el?

[…] într-o zi toate lucrurile acestea disparate, trăirile, cărţile cetite, emoţiile, regionale sau generale, tristeţile sau neînţelegerile, toate se organizează într-o bucată, simfonic. Ce a fost mai obscur şi mai inexplicabil în noi prinde deodată viaţă, înţeles şi unitate. E adevărul care a stat ascuns în lucruri, care a suferit de spargerea lor, care s-a căutat pe sine şi s-a reîntregit. E adevărul din noi care se adună.

Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1934, pp. 12, 20, 26, 58, 72.

*

Adevărul pare deci – lucrul s-a mai spus, dar câte n-ar trebui spuse din nou? – e o problemă prost pusă. Bineînţeles, urmărirea lui continuă să fie folositoare, chiar dacă în el însuşi s-a dovedit a fi lipsit de sens, şi nimeni nu s-ar gândi să interzică omului de ştiinţă cercetarea realităţii în convingerea, ce însoţeşte la el o astfel de cercetare, că o descifrează în rosturile ei ascunse, în aceea ce am numit estimea ei. Ba imaginea adevărului este chiar de folos, prin aceea că cheamă pe cercetător întruna mai departe, silindu-l să-şi întindă raza sa de activitate, să-şi sporească numărul instrumentelor de lucru, să îşi revizuiască şi să-şi adâncească metodele sale de a descoperi şi dovedi. Dar dacă cercetătorul nu e dator să-şi dea seama până la capăt despre înţelesurile şi roadele muncii sale, filosoful – care alt rost nu are, la urma urmei, decât să se lămurească pe sine şi pe oameni, întocmai ca Socrate pe concetăţenii săi, asupra ce fac şi gândesc ei, să le scoată cu alte cuvinte din propriul cuget înţelesul cel drept – este în schimb dator să vadă că scopurile urmărite de cercetătorul ştiinţific nu sunt întotdeauna pe măsura rezultatelor la care ajunge şi că acestea trebuiesc interpretate în propria lor lumină, iar nu în cea a intereselor care le-au prilejuit.

Silinţa după adevăr a fost rodnică, aşa dar, însă nu planul adevărului este cel care legitimează, până la urmă, cunoştinţele ce căpătăm. Iar dacă nu s-a pierdut timp cu urmărirea adevărului, s-a pierdut timp cu credinţa în adevăr. O astfel de credinţă trebuie corectată, dacă vrem să nu ne facem idoli strâmbi, dacă vroim să înţelegem actul cunoaşterii în aceea ce poate da el, iar nu în ceea ce ne închipuim noi că obţinem prin mijlocirea lui.

Constantin Noica, De caelo: încercare în jurul cunoaşterii şi individului, Bucureşti, Editura Vremea, 1937, pp. 39–40.

*

Ciudaţi sunt oamenii aceştia care vor adevărul de la filosofie. Adevăruri da, dar adevărul? Adevărul e rezultatul gândirii logice, aşa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale. Dar la fel cum nu pui accentul pe fapta bună şi nu preferi actului fapta, tot aşa nu poţi prefera vieţii spiritului adevărul. Toţi ereticii făptuiesc mai bine decât ortodocşii, totuşi sunt eretici. Toţi dogmaticii au adevăruri mai multe decât filosofii, dar n-au filosofie, pentru că n-au viaţă.

De unde ideea că filosofia te învaţă adevărul? Te învaţă să gândeşti – nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului. Vorba lui Kant: ca să ştii care e adevărul despre un lucru, trebuie să ai acordul cu acel lucru. Deci, orice adevăr e despre ceva; orice adevăr e material. Ce poate să însemne adevărul, aşa formal? există realităţi, nu realitate. Există adevăruri, nu adevăr.

De altfel definiţia adevărului – adaequatio rei et intellectus – e din Evul Mediu, de la un anumit Isaac, de unde o ia şi încetăţeneşte Toma din Aquino. Antichitatea nu s-a prăpădit cu firea după adevăr. Idealul era pe atunci contemplaţia, înţelepciunea, sau alte ori (Aristotel) regăsirea fiinţei. În Scolastică idealul era regăsire, pe alte căi, a unui adevăr dinainte dat. Dar adevărul necunoscut şi cu majusculă e o născocire modernă.

Constantin Noica, Jurnal filosofic, Bucureşti, Editura Publicom, 1944, pp. 228–229.

*

[…] se manifestă peste tot, în actul cunoaşterii, o dublă tendinţă: căutarea şi adevărul. Nici o gândire vie n-ar accepta adevărul dacă el ar duce la „lenea spiritului”, dacă ar face imposibilă căutarea; dar nici una iarăşi n-ar putea concepe o căutare care să nu aibă sorţi să se odihnească într-un adevăr. Chiar înţeles ca temă infinită, ca X-ul nedeterminat al unui Natorp, încă obiectul căutării tinde, la limită, să se transforme în adevăr.

Constantin Noica, Încercare asupra filosofiei tradiţionale [scrisă în prejma anului 1950]. Apud Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 22.

*

Ce se numeşte adevăr? Ceea ce nu are nici o margine de posibil. „Nu poate fi altfel”. Adevăr este imposibilitatea posibilităţii. Deci e „realitate”? Nu, căci realitatea e încărcată de posibil (trimite statornic). E necesitate? Nu, căci ea implică un interval şi o trecere către, în acest interval: implică timp. Adevărul nu e nici trecere, nici trimitere. Este. E un aşa este.

Constantin Noica, Jurnal de idei, text stabilit de: Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 80. [Însemnare din anii 1965/66 – 1968/69].

*

Că toate sunt relative, o ştia înţelepciunea străveche; că legile şi raţiunea fac treabă în lume, sau fac chiar lumea, o spune orice viziune cosmogonică, antică ori modernă. Numai că noutatea noastră e cu totul alta: legile şi adevărurile nu sunt lucrătoare doar pentru că acţionează în afara lor, ci şi pentru că lucrează asupra lor însele. Adevărurile se educă, natura şi zeii se educă, aceasta e noutatea. Iar făcând aşa, nu înseamnă că adevărurile au devenit „relative”, ci, dincolo de relativ şi absolut, ele rămân adevăruri pline, care însă nu încetează să se împlinească. Sau: dacă au plinătate, n-au niciodată deplinătate – şi nici nu tind să aibă.

Într-un fel, aceasta este şi noutatea gândirii ştiinţifice: legile se educă. „Ideea” omului de astăzi este idee de lucru, nu idee ce se cere contemplată. prototipul nostru este model lucrător, nu principiu absolut. Iar bucuria noastră este ca legile să se dezmintă, nicidecum să se confirme pur şi simplu. căci dincolo de excepţia care infirmă regula, ca şi dincolo de excepţia care în chip subtil confirmă regula, noi am găsit o a treia modalitate, anume excepţia – ba chiar contradicţia, spune Hegel – care sporeşte regula. Newton s-ar bucura că a fost dezminţit. Omul de ştiinţă spune astăzi: eu afirm că lucrurile stau aşa: dar vă rog, vă implor, dezminţiţi-mă. Adevă­rurile noastre cerşesc contra-adevăruri.

Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p.125 („Adevăruri lucrătoare”).

*

Aşa e şi adevărul [ca fiinţa însăşi]: o totalitate şi el, care nu poate rămâne totalitatea simplă a adevărurilor la plural, ci care este de aşa fel încât orice adevăr parţial ar trebui să se ridice la puterea Adevărului. Sau este un orizont în jurul fiecărui demers de adevăr. Dar nu e în acelaşi timp şi tot ce e mai intim în fiecare adevăr? În situaţia creată de a fi întru, paradoxul acela al adevărului, semnalat încă de antici, cum că nu poţi să-l recunoşti decât dacă îl cunoşti dinainte, începe să-şi piardă ascuţişul. întocmai fiinţei, adevărul nu e urmărit pentru că e total neştiut, ci o anumită cunoaştere a lui e cea care deschide câmpul căutării lui. căci acea cunoaştere este în primul rând ştiinţa organizării şi orientării unei căutări, cu năzuinţa de a afla adevărul în concentrare acum şi nu în expansiune, ca la început – tot după modelul lui „a fi întru”.

Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978, p. 179.

*

[…] adevărul este recunoaşterea realităţii în măsura în care este element (realitate) ontologic în noi; sau: adevărul este recunoaşterea realităţii (absolute sau ca atare) în raport cu realitatea ontologică din fiinţa noastră; sau: adevărul este reve­larea realităţii în sine (ca atare), în măsura structurii ontologice a fiinţei noastre.

Acest adevăr are un caracter de revelaţie, fiindcă e un reflex al Absolutului în noi şi fiindcă trece prin varianta umană (coeficientul de eroare al genului uman) […]

Vasile Băncilă, „Ontologismul cunoaşterii”. Apud Vasile Băncilă, Opere, vol. VIII, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2010, p. 54. [Însemnare din iulie 1964.]

*

Adevărul apare o dată cu corespondenţa perfectă între subiect şi obiect sau, altfel spus, adevărul este produsul corespondenţei între activitatea spirituală şi ceea ce există. O cunoaştere adevărată este un act care nu exprimă o contradicţie, aşa cum greşit s-a exprimat, ci unul de colaborare între om şi realitate.

Sunt cazuri când adevărul nu se lasă „încercuit” şi nici forţat printr-o metodă reductivă; obişnuit, el se dezvăluie numai celor care dispun de o forţă interioară personală – care, de fapt, e un ochi interior, ca la Pascal –, de o mare elasticitate a spiritului cu sprijinul căreia se poate apropia de realitatea investigată.

Adevărul nu poate fi fabricat, ci numai descoperit. Adevărul nu poate fi construit la cererea unor nevoi ale intelectului nostru. Ideea nu este substanţa ultimă a realităţii, ci mijloc subtil în instrumentaţia ce face posibilă relaţia subiect-obiect, prin care se descoperă adevărul.

Ernest Bernea, „Adevăr şi cunoaştere”. Apud Ernest Bernea Trilogie filosofică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pp. 15, 21, 26. [Fragmente scrise în anul 1967.]

*

A recunoaşte valabilitatea unui adevăr şi a şti ce este adevărul sunt două chestiuni deosebite.

Într-o primă considerare a problemei, vom spune că, în termenii mentalităţii contemporane, prima chestiune „este sau nu valabil un lucru?” este de ordin ştiin­ţific, iar a doua chestiune „ce este ceea ce este valabil?” este de ordin filosofic. Cele două probleme s-au separat, şi problema „ce este adevărul” a fost preluată de filosofie.

Anton Dumitriu, Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, pp. 13–14.


Note
  1. Teoria lui Negulescu se constituie în opoziţie cu părerea lui Mill care susţine că: „Neputinţa de a crede, nu neputinţa de a concepe contrariul unui lucru e temelia certitudinei şi, prin urmare, a adevărului acelui lucru.” (Ibidem, p. 108.)

  2. C. Antoniade consideră că: „Aceasta e adevărata inferenţă; din actul cugetării nu rezultă decât existenţa cugetării. Descartes, deşi pune bine principiul, trage însă concluzia că sum ar fi egal cu «sunt substanţă cugetătoare», ceea ce nu rezultă de loc din existenţa cugetării.” (Ibidem, p. 133n.)


[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XVII: Teorii ale adevărului, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2021, pp. 127–139]

Related