Ecouri kantiene în cultura românească

ALEXANDRU SURDU

Doctrina lui Kant a fost şi mai este încă prezentă în viaţa filosofică mondială. Ea continuă să exercite o influenţă apreciabilă în gândirea teoretică contemporană, atât prin adaptarea ideilor kantiene, izvorâte din practica ştiinţifică a veacului al XVIII-lea, la noile condiţii tehnico-ştiinţifice – adaptare care a dus de multe ori la exagerări, dar care reprezintă totuşi un pilon solid al raţionalismului, o perpetuă sursă de argumente contra tendinţelor neopozitiviste şi neoplatonice –, cât şi prin contribuţiile remarcabile (în logică, teoria cunoaşterii, epistemologie, filosofia istoriei şi teoria culturii) ale unora dintre reprezentanţii mai vechi şi mai noi ai mişcării kantiene.

Primul gânditor român care s-a interesat de ecourile kantiene din cultura ro­mânească a fost Gh. Bogdan-Duică. El constată (Semănătorul, nr. 5, 1904) că „Întâiele influenţe” ale lui Kant în cultura românească apar de timpuriu, adică chiar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Ele sunt evidente, după Bogdan-Duică, în tendinţele raţionaliste ale lui Ion Budai-Deleanu. Anumite „note” (care însoţesc „Ţiganiada”) de tip antibisericesc, dar ,,nu şi anti­creş­tineşti”, ar proveni din lucrarea lui Kant Religia în limitele raţiunii (1793). După Bedeus von Scharberg, lucrarea amintită era foarte populară în Transilvania. Preoţii protestanţi o dădeau „chiar şi pe mâna tinerilor ce se pregăteau pentru ceremonia confirmaţiei”.

Probabil că şi alte lucrări kantiene se bucurau de aceeaşi popularitate, în orice caz, ele erau bine cunoscute de către reprezentanţii Şcolii Ardelene. Eliade Rădulescu (Curierul românesc, 1839) aminteşte disputa lui Gheorghe Lazăr, adept al kantianismului, cu Erdeli, adept al filosofiei lui Condillac. Victoria lui Lazăr a însemnat statornicirea influenţei kantiene în învăţământul academic de la Sf. Sava. După I. E. Torouţiu (Immanuel Kant în filosofia şi literatura română, Bucureşti, 1925), Gh. Lazăr ar fi primul care a tradus, probabil scurte fragmente, din lucrările lui Kant.

Bogdan-Duică menţionează însă faptul cert că Simion Bărnuţiu (1839), A. Tr. Laurian (1847) şi Timotei Cipariu (1861) au tradus părţi însemnate din sistemul filosofic kantian al lui W. T. Krug şi au ţinut prelegeri pe teme kantiene.

Este evident, după cum constată Torouţiu, că primii „kantiani” români s-au luptat cu serioase dificultăţi lingvistice. Iată cum încearcă Eufrosin Poteca, care tradusese în 1829 logica lui Heineccius sub titlul Filosofia cuvântului şi a năravurilor, adică Loghica şi Ithica …, să exprime ceva din gândirea criticistă: „Ce au socotit Kant ? Kant au socotit că începătura celor sintetice cunoştinţe este din cele de nainte spre deosebire de cele empiriceşti, care sunt din cele după urmă. De estimea acestora ne încredinţează Matematica, dar şi în Metafizică ochiul minţii către aceasta priveşte…”.

Trecând peste aceste prime şi memorabile încercări kantiene din filosofia românească, ajungem la una dintre acele mari şi fericite „întâmplări” ale culturii româneşti, la „întâlnirea lui Eminescu cu gândirea filosofică a lui Kant”. Din păcate, această „întâlnire” a fost de la început interpretată într-un chip cu totul neaşteptat. Ion Rădulescu Pogoneanu, care se referă pentru prima dată la ea (Convorbiri literare, 1906), face aprecieri critice de aşa natură încât alungă pentru multă vreme interesul cercetătorilor. Este vorba de traducerile lui Eminescu din Critica raţiunii pure, făcute între 1874 şi 1877, publicate de C. Noica şi Al. Surdu sub titlul de Lecturi kantiene (Bucureşti, 1975). După Slavici (Amintiri, Bucureşti, 1924), Eminescu ar fi început aceste Lecturi încă din 1869. „El lucra pe timpul acela, scrie Slavici, la traducerea operei lui Kant asupra raţiunii pure…”. Tra­ducerile au fost totuşi publicate în 1911, dar într-o formă necorespunzătoare şi fără aparatul critic necesar. Cu toate acestea, trebuie menţionat că până în 1930, când apare traducerea lui Tr. Brăileanu, Lecturile lui Eminescu au fost singurele fragmente traduse şi publicate în limba română din opera fundamentală a lui Kant.

În paginile revistei Ramuri (vezi nr. 2–11 din 1969) au fost publicate pentru prima dată, de către C. Floru şi Al. Surdu, traducerile unor texte din operele filosofilor moderni întreprinse de Titu Maiorescu în cadrul cursului de Istoria filosofiei moderne (1887). Maiorescu traduce din Critica raţiunii pure cele două capitole referitoare la spaţiu şi timp. Aceasta este a doua traducere din Kant şi tot atât de însemnată ca şi prima, căci pe această cale influenţa kantiană a pătruns direct în filosofia românească. Traducerea lui Maiorescu a fost publicată ulterior în anexa la Lecturi kantiene a lui M. Eminescu.

Prelegerile lui Maiorescu despre Kant (vezi T. Maiorescu, Prelegeri filosofice, Ediţie îngrijită de Gr. T. Pop şi Al. Surdu, Craiova, 1980); însoţite de traducerile menţionate, competenţa şi virtuozitatea analizei, aplicarea ei directă la texte originale, au avut darul de a stârni interesul tinerilor filosofi. De altfel, Pre­legerile au fost precedate şi însoţite de manifestări care aveau să trezească interesul pentru gândirea lui Kant. Este vorba şi de ciclul de conferinţe Cărţile omenirii, în cadrul cărora Maiorescu face o analiză la Critica raţiunii pure (Convorbiri literare, I, 1867), iar A. D. Xenopol participă cu o prelegere despre „Criticismul lui Kant” (Convorbiri literare, IX, 1877–1878). La aceste conferinţe a luat parte şi Eminescu, „care scria dări de seamă” (vezi Curierul de Iaşi, X, 1877, nr. 39, 13 aprilie).

Maiorescu şi-a exercitat „influenţa kantiană” prin propriile lucrări. D. Ioaniţescu, vorbind despre „Primele cărţi de logică în româneşte” (Convorbiri literare, XLIV, 1911), constată înrâurirea evidentă a kantianismului asupra logicii lui Maiorescu (Logica elementară, 1876), care devenise o carte de largă circulaţie.

În orice caz, doi dintre elevii lui Maiorescu au acordat o importanţă deosebită filosofiei kantiene. C. Rădulescu-Motru îşi susţine în 1893 teza de doctorat cu o problemă din Kant (Zur Entwicklung von Kants Theorie der Naturkausalität), iar în 1912 publică cunoscuta lucrare Elemente de metafizică, căreia în 1928 îi adaugă subtitlul „pe baza filosofiei kantiane”.

Al doilea elev al lui Maiorescu, Ion Petrovici, publică în 1936 Viaţa şi opera lui Kant, alcătuită din cele 12 lecţii ţinute la Universitatea din Iaşi în cadrul cursului de Istorie a filosofiei moderne.

Fără să fi avut răsunetul lucrărilor amintite, sunt demne de menţionat Teoria ideilor de timp şi spaţiu după Kant şi adversarii lui, a lui Gh. Ionescu (Bucureşti, 1889); Morala lui Kant şi adversarii ei, a lui Gr. Tăuşan (Bucureşti, 1900).

Amintim în continuare numele principalilor traducători ai operei lui Kant în limba română: Ioan Gorun (Spre pacea eternă, 1912), M. Antoniade (Prole­gomene, 1924), I. Gherincea (Critica puterii de judecată, 1927), Tr. Brăileanu (Întemeierea metafizicii moravurilor, 1927; Critica raţiunii pure, 1930; Critica puterii de judecată, 1940), N. Bagdasar şi E. Moisuc (Critica raţiunii pure, 1969), N. Bagdasar (Critica raţiunii practice, 1972). Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la apariţia Criticii raţiunii pure, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică a avut iniţiativa de a publica Critica facultăţii de judecare, în traducerea lui V. Dem. Zamfirescu şi Al. Surdu (Bucureşti, 1981).

Studii remarcabile despre Kant a scris Mircea Florian (Immanuel Kant, în Istoria filosofiei moderne, vol. II, Bucureşti, 1938 şi Kant şi criticismul până la Fichte, Bucureşti, 1937).

Influenţa kantiană nu s-a manifestat numai pe tărâmul metafizicii pure. Mihail Dragomirescu, după cum ne relatează elevul său T. Vianu (Jurnal, Bucureşti, 1970, p. 324) preda estetica într-o sistematizare originală, dar alimentată de sursele postkantine. T. Vianu mărturiseşte el însuşi filiaţia kantiană a propriilor sale idei estetice.

Ar mai fi de menţionat lucrări ca: Viaţa şi operele lui Kant (Bucureşti, 1906) a lui Sofronie Craioveanu, Principiile pedagogice ale lui Kant şi Schiller (Rev. de fil. şi ped., nr. 2 şi 3, 1907) de G. Antonescu.

Un exeget mai recent al kantianismului în filosofia românească este Constantin Noica. El traduce în 1936 lucrarea lui Kant Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile, iar în Concepte deschise în istoria filosofiei (Bucureşti, 1936) face o amplă analiză a teoriei kantiene despre „lucrul în sine”. Lucrarea Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou (Bucureşti, 1940) reprezintă o încercare de a sistematiza întreaga istorie a filosofiei în jurul întrebării lui Kant („Cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori”), generalizată. Un studiu întins şi adâncit asupra filosofiei lui Kant este prezentat cu ocazia traducerii primei introduceri la Critica judecării (Două introduceri şi o trecere spre idealism, Bucureşti, 1943). În 1969, C. Noica publică lucrarea Douăzeci şi şapte trepte ale realului, în care întreprinde o analiză originală a semnificaţiei contemporane a categoriilor cercetate de Kant.

În sfârşit, trebuie amintită aici lucrarea Kant şi neokantianismul (Bucureşti, 1968) a lui Alexandru Boboc. Ea reprezintă o continuare firească a interesului pentru aspectele moderne ale kantianismului. [1]


Note
  1. Articol preluat din Al. Surdu, Cercetări logico-filosofice, București, Editura Tehnică, 2008.


[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XVI: Relația minte–corp, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2020, pp. 11–14]

Related