Relația dintre suflet/psihic și corp/materie în filosofia românească. Antologie

TITUS LATES

Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române

1

„[…] nu e materie fără forţă, nici forţă fără materie. În virtutea chiar a proprietăţilor sale, materia este într-o mişcare continuă şi veşnică. Această mişcare nu este uniformă, ea urmează, între altele, legea ondulaţiunei universale, [..] şi dă loc la metamorfoza materiei care îmbracă în spaţiu şi timp o infinitate de forme trecătoare. Sub fiecare formă nouă, materia are o nouă constituţiune; şi, prin urmare, proprietăţi nouă. Căci materia şi forţa, fiind inseparabile (pentru că în definitiv ele nu constituiesc decât unul şi acelaşi lucru considerat sub două puncte de vedere deosebite), urmează că una nu poate să se schimbe fără cealaltă. La o nouă formă a materiei corespunde totdeauna o nouă formă, adică un nou mod de lucrare a forţei, şi vice-versa. Astfel, forţele curat mecanice, fisice şi chimice care mişcă materia sub forma neorganică se transformează în forţe fisiologice când materia însăşi a luat forma organică.

Forţele fisiologice, la rândul lor, se diversifică în acelaşi timp cu materiile ale căror proprietăţi ele sunt. Astfel, forţa de asimilaţiune şi disimilaţiune este proprietatea caracteristică a organilor de nutriţiune în genere, în timp ce puterea de a simţi, de a gândi şi de a voi caracterizează crierii animalelor.

Sufletul deci nu e altă-ceva decât proprietatea crierilor: cu alte cuvinte nu e decât o nouă formă a forţei, corespunzând la o nouă formă a materiei. Şi precum jocul facultăţilor sufletului este foarte subtil şi complicat, tot aşa şi materia care-i serveşte de bază are o structură şi o organizaţiune de cea mai mare delicateţă şi complicaţiune.”

Vasile Conta, Teoria fatalismului, Iaşi, Editura librăriei Şcoalelor, Fraţii Şara­ga, [1875], pp. 15, 16.

2

„Termenul acesta, Paralelism Psicho-Fisic, e susceptibil de două înţelesuri. Sau însemnează pur şi simplu legătura, concomitanţa, care veşnic există între manifestările aşa de heterogene ale sufletului şi corpului, şi în acest înţeles, supt această denumire îşi poate avea locul orice teorie de explicare a acelei legături, sau – într-un înţeles mai strâns –, această expresiune, este numele unei singure teorii explicative, a teoriei celei mai noi. Într-un cuvânt, acest termen, într-un înţeles mai larg, indică o problemă filosofică, şi în altul mai îngust, denumeşte o teorie ce lămureşte problema.

Asupra primului lucru toată lumea e aproape de acord. Între fenomenele psihice şi corporale există o strânsă legătură. Chiar acei, pe care tradiţiile moştenite, şi nevoia nemuririi, îi fac cu greu să accepte o intimitate prea mare între fenomenele psichice superioare şi anume manifestări corporale (aşa după cum acceptă între corp şi psichicul inferior), se vor fi încredinţat fără îndoială, observând cum meditările cele mai înalte sunt însoţite de osteneală şi migrene, cum sentimentele cele mai subtile îţi schimbă felul de a te înfăţişa, cum o dărăpănare fizică mai profundă îţi scade forţa de a închipui, se vor fi încredinţat că nici aceste manifestări supreme nu au ruptă legătura neîncetată, cu ceea-ce de regulă se numeşte: corp.

Asupra teoriei însă, care să tâlcuiască, ce e cu această legătură, de unde provine, de ce este aşa, lumea – vorbim de lumea pricepută – nu a fost, şi nu este de acord.”

Ioan Petrovici, Parlelismul psicho-fisic, Bucureşti, Atelierele grafice I.V. Socecu, 1905, pp. 1, 2. Teză pentru doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti.

3

„Aveam în faţa noastră două concepţii relative la suflet, împreunate în două soluţii la valoarea cunoştinţei: a actualităţii şi a substanţialităţii. Le-am formulat, expus şi criticat pe rând. În cele din urmă ne-am pronunţat în sensul că concepţia sufletului ca o sumă de stări actuale neputându-se susţine, după noi, cade şi valoa­rea cunoştinţelor întemeiate pe această concepţie: că sufletul e realitatea în sine.

Încheierea cu care se termină lucrarea e că cunoştinţele noastre, sub ambele feţe – materială şi sufletească – sunt relative şi deci nu exprimă de cât o lume fenomenală.

Ultimul nostru cuvânt e că sistemul monismului paralelist e legat de cel mai strict fenomenalism, atât prin laturea internă, sufletească, cât şi prin laturea externă, materială.”

Ilie Ghibănescu, Fenomenele fizice şi psihice. Raportul şi valoarea lor în faţa cunoştinţei, Iaşi, Tipografia Dacia Iliescu, Grossu & Comp., 1907, p. 93. Lucrare prezentată ca teză pentru doctoratul în filosofie la Universitatea din Iaşi.

4

„În întinderea materiei, atât cât putem s-o vedem cu ochii şi cu instrumentele optice, până unde se întinde sufletul, simţirea? Dacă sufletul s-a desvoltat din materie şi e unul din semnele vieţii, până unde se găseşte el în formele materiei? Se găseşte, după vechea credinţă (Descartes), numai la om? Animalele sunt ele numai nişte automate? Azi, această concepţie a dispărut şi se atribuie şi animalelor nu numai simţire, dar şi o oareşcare inteligenţă. Mai mult încă, cugetători însemnaţi şi‑au pus întrebarea şi au căutat să-i dea un răspuns afirmativ: dacă nu cum-va un fel de suflet se va fi găsind şi la plante (G. Th. Fechner).

Şi oare se poate opri ipoteza numai aci? Materia, în genere, n-o fi având oare un substrat indivizibil, care să se asemene cu ceva sufletesc?

Acestea sunt fără îndoială chestii de speculaţii filosofice, metafisice; dar psihologia trebuie să le cunoască.

Se zice că e un mare mister (Du Bois-Reymond) naşterea sufletului din materie. Dar, după cum dintr-un germene se desvoltă o fiinţă pentru-că a existat în mod latent în germene predispoziţia pentru desvoltarea acelei fiinţe, nu s-o fi desvoltat tot aşa din materie sufletul? N-o fi existat în materie, latent, predispoziţia care să facă posibilă naşterea sufletului? Acea predispoziţie ar putea să fie corelatul psihic al materiei.”

I. Găvănescul, „Curentele şi preocupările psihologiei contimporane”, în Cultura română (Iaşi), anul V, no. 2, 1907, p. 63.

5

„În marele câmp de experienţă al naturii constatăm că manifestările sufleteşti se ridică treptat după un anumit plan de organizaţie anatomică şi fiziologică; anu­mite manifestări sufleteşti apar deodată cu anumite forme şi funcţiuni fiziologice; nu există joc liber pentru manifestările sufleteşti; există numai o corelaţie strânsă şi o succesiune inexorabilă între momentele sufleteşti şi orga­nizaţia materială. Întrebările, când încep manifestările sufleteşti în regnul animal sau care animale au suflet, sunt întrebări fără înţeles în ştiinţa naturii. Seria de apariţie a organismelor animale este dominată de legea generală biogenetică, după care speciile de animale precum şi individualităţile animale venite în urmă reca­pi­tu­lează, în dispoziţiunea organismului lor, formele şi funcţiunile speciilor şi indivi­dua­lităţilor care au precedat; un hiatus de la care să dateze un început al vieţii sufletului nu există. Viaţa sufletească are acelaşi îndepărtat început ca şi viaţa bio­lo­gică, una şi alta sunt într-o strânsă corelaţie prin legea biogenetică care le stă la bază.”

Constantin Rădulescu-Motru, Curs de psihologie, Bucureşti, Cultura Naţională, 1923, p. 37.

6

„Viaţa sufletească nu e, după cum crede Bergson, creaţiune perpetuă, fiindcă e evoluţie, schimbare continuă. Nu există numai inedit şi original în decursul vieţii noastre psihice. Anumite puncte devin solide, opun rezistenţă curgerii permanente, se încheagă în forţe inerente care-şi impun mereu punctul de vedere şi voiesc să privească vieaţa după criteriul lor de forme fixe. Aceste structuri condensate care opresc noutatea veşnică şi fixează stabilitatea sufletului nostru, sunt rezultatul unei îndelungi funcţionări sufleteşti. După cum în Biologie ţesutul conjunctiv se formează din celulele vii, chiar dacă acestea nu sunt atinse de nici o boală, numai prin simpla lor funcţionare, tot aşa sufletul îşi creează structuri mai puţin vii, mai puţin plastice, dar mai stabile. Orice act sufletesc repetat devine formă, sau cel puţin tinde către aceasta. Dar aceasta odată închegată impune noilor achiziţii, o interpretare a experienţei după propriile ei criterii, aşa cum a arătat Kant”

Mihai Ralea, „Asupra saturaţiei fenomenelor sufleteşti”, în Minerva, anul I, nr. 1, 1927, pp. 144–155. Apud Mihai D. Ralea, Psihologie şi vieaţă, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938, p. 36.

7

„Se poate susţine o clipă, fără a preciza, că «gândirea este o secreţiune materială a creerului», un produs material al organismului. Comparaţia aceasta (de fapt, mult mai greu de făcut decât celelalte, din cauza aşa de redusei identităţi iniţiale: simpla relaţie generală dintre o funcţiune şi un organ, comună gândirii şi fenomenelor de secreţiune) poate înşela un moment pe un materialist fanatic pe care-l jenează caracterul specific, caracterul unic al fenomenelor sufleteşti, în raport cu celelalte fenomene din lume. Dar la prima încercare de a arăta precis ce fel de secreţiune este această gândire care se simte numai în «interiorul» conştiinţei noastre şi care nu are nimic a face cu materialitatea unei secreţiuni, gândirea a ieşit din genul «secreţiunii» şi a intrat în clasa fenomenelor de conştiinţă, perfect eterogene faţă de fenomenele materiei.”

Alexandru Claudian, „Problema logică a analogiei şi factorii subiectivi tul­bu­rători”, în Cunoaştere şi suflet, Iaşi, Tipografia Alexandru Ţerec, 1940, p. 131.

8

„[…] cred că problema corp-suflet, se rezolvă din punct de vedere metafizic, odată cu întrebarea cea mare a corelatului om-cosmos, aşa că orice concluzie ce s‑ar putea pune cu privire la una din probleme, se aplică prin analogie şi celeilalte.”

I. Brucăr, Probleme noui în filosofie, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1931, p. 108.

9

„Convingerea noastră este că nu există cauzalitate psihică, adică o influenţă a sufletului asupra sa, fiindcă sufletul nu este format din mai mulţi indivizi care, cum ştim, acţionează cauzal, datorită proprietăţilor lor generale. Psihicul are senzaţii, imagini, sentimente, idei, etc. care sunt factori generali; de aceea ei înşişi nu acţionează cu de la sine putere. Numai iluzoriu senzaţiile, imaginile etc. sunt tratate ca nişte mici indivizi sau «conţinuturi» ale sufletului. Nu este singurul exemplu de general metamorfozat în individual. Aşadar, nu sufletul acţionează nemijlocit asupra sa, ci sufletul acţionează asupra sa prin mijlocirea corpului (materiei). În orice acţiune a sufletului asupra corpului (acţiune directă) sau asupra sufletului însuşi (acţiune indirectă) totdeauna există ca fundament o acţiune a corpului (fizicului) asupra corpului (fizicului), aşa cum cere principiul cauzalităţii închise a naturii şi principiul conservării energiei. Numai raportul recesiv explică această posibilitate: psihicul acţionează asupra fizicului prin intermediul fizicului de care el este legat recesiv. Rolul ce revine psihicului este rolul inerent conştiinţei, de a conduce procesele fizice fără ca prin aceasta să cheltuiască energie. Acolo unde apare conştiinţa, materia este utilizată ca mijloc în vederea scopurilor omeneşti. Este dar adevărat că mens agitat molem, însă totdeauna cu ajutorul materiei şi cu respectul legilor fizice”.

Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, vol. I, text integral, ed. îngrijită, postfaţă şi note de Nicolae Gogoneaţă, cu un cuvânt preliminar de Anca Florian Neagu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2003, p. 472. Lucrare elaborată în perioada 1950–1960.

10

„Se pare că sistemul omului, ca orice sistem, se întoarce la sistemele fizice. Ceea ce este exact. Dar numai în virtutea ştiinţei guvernate de logica clasică a unei riguroase necontradicţii, care exclude, cum am văzut, procesul antagonist şi contradictoriu al actualizărilor şi potenţializărilor necesarmente limitate de contradicţia fundamentală a însăşi naturii energiei. De asemenea, o anumită conştiinţă a conştiinţei sistemului nervos central al omului i-a dezvăluit că ceva trebuia să dăinuie, nu putea să dispară total. Ceva care nu se prezenta ca fizic, pe care nu-l vedeam, nu-l ghiceam sau postulam dincolo de experienţa imediată şi care a fost numit «suflet», un fel de realitate imaterială, adică transfizică, metafizică, ce se impunea cu o anume forţă unei mulţimi de fiinţe umane, din timpurile cele mai îndepărtate până în cele actuale, în meditaţia filosofică individuală, ca şi în marile şi feluritele societăţi religioase. Aici se manifestă un fel de intuiţie mitică a posibilităţilor de potenţializare, dar nu pot ajunge până la dispariţie, căci intuiţia generează psihismul prin conştiinţa conştiinţei şi a cunoaşterii cunoaşterii pe care o îngăduie şi o dezvoltă.”

Stéphane Lupasco, L’Univers psychique, Paris, Denoël/Gonthier, 1979. Apud Ştefan Lupaşcu, Universul psihic : sfârşitul psihanalizei, traducere şi studiu introductiv de Vasile Sporici, Iaşi, Institutul European, 2000, pp. 228, 229.


[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XVI: Relația minte–corp, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2020, pp. 211–216]

Related