Cunoaştere şi adevăr la Vasile Conta. Semnificații pentru teoria istoriei

MIHAI POPA

Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române


Knowledge and truth in Vasile Conta’s works: Implications for the theory of history

Abstract: The theory of knowledge of the philosopher of universal undulation, in which experience has a leading role, distinguishes between two broad categories of forms of knowledge: the elementary ones – sensations or perceptions – and the abstract ideas. The former represent less elaborate imprints of the data provided by the senses as a result of which, through the specific functions of thought, through the operations of induction, first of all, as well as through deduction, abstract ideas appear. These are second-degree imprints that the higher faculty of abstraction categorizes in general and in particular. According to Conta, laws, for example, are abstract ideas that represent qualities that belong to an indeterminate number of individual units. By their degree of generalization, abstract ideas can be relative or absolute, and the laws, by the maximum degree of generality, belong to the latter category. The theory of knowledge, in its essence, of materialistic, sensualist nature, augmented with the evolutionary theory, in which Spencer and Darwin had an important role, supported Conta in the elaboration of his own theory, of the undulating evolution of the universe. In our work we will analyse the epistemological concepts, as well as the metaphysical ones, of Vasile Conta’s philosophy, seeking to extract some meanings from the point of view of the theory of history.

Keywords: knowledge; truth; law; evolution; universal undulation; history.


Dintre domeniile în care Vasile Conta s-a făcut remarcat prin operele publicate, epistemologia ocupă un loc important, alături de metafizică. Studiile filosofului, precum Teoria fatalismului, Teoria ondulaţiunii universale, constituie, alături celelalte lucrări apărute ulterior, Bazele metafizicii, Întâile principii care alcătuiesc lumea, sunt operele care ne permit să susţinem că filosoful român a creionat un sistem – printre primele din România – coerent, de orientare mecanicist-materialistă, fiind vădit influenţat în susţinerea şi definirea categoriilor şi conceptelor epistemologice și metafizice de empirismul englez şi pozitivismul dezvoltat în Franţa. Pentru Conta, necesitatea fundamentării teoriei cunoaşterii a devenit evidentă încă din primele scrieri. Fundamentale în formarea cunoştinţelor sunt formele elementare ale acestora, de origine senzitivă, organizate ulterior în percepţii şi reprezentări tot mai elaborate, denumite de el întipărituri, coordonate de funcţiile specifice ale gândirii, localizate în sistemul nervos central, în special, în creier. Senzaţiile şi percepţiile sunt împărţite, în funcţie de contribuţia lor la crearea cunoştinţei, în două clase. Întipăriturile de gradul întâi sunt mai puţin elaborate, existenţa lor apărând ca independentă de celelalte însuşiri sufleteşti, fiind, totodată, necesare sau, în termenii filosofului, se produc cu fatalitate. Acestea asigură legătura directă şi nemijlocită cu lumea externă. Ca rezultat al experienţei directe, necesare şi nemijlocite, în legătură cu organele senzitive, întipăriturile de gradul întâi ne redau imaginea obiectului. Formele primare constituie sursa celei de-a doua clase, întipăriturile de gradul al doilea.

Organul percepţiei de gradul întâi ocupă o suprafaţă pe care se află gravate imaginile obiectelor exterioare. În faţa acestei suprafeţe se află organul percepţiei de gradul al doilea, care are ca obiect imaginile obiectelor externe gravate pe organul percepţiei de gradul întâi. Percepţia de gradul al doilea nu are deci ca obiect lucruri reale, ci ima­ginile lor.[1]

Senzualist şi materialist ca orientare generală, Conta explică în acelaşi mod şi operaţiile superioare ale gândirii, generalizarea şi abstractizarea. Imaginile sau reprezentările rezultate în urma intervenţiei facultăţilor gândirii, idei generale, întipăriturile de gradul al doilea, se împart, conform celor spuse de Conta, în idei generale despre lucruri şi idei generale despre calităţi. Primele ne oferă o sinteză a unui număr mai mic ori mai mare de întipărituri de gradul întâi, dau o imagine abstractă despre mai multe individualuri. A doua categorie nu rezumă imaginile întregi ale obiectelor exterioare, ci trăsăturile lor comune – redau calităţi care nu există independent de lucruri şi nu sunt detaşabile de acestea, care contribuie la organizarea percepţiei de gradul al doilea, culori, cantităţi, mărimi etc., ca şi calităţi morale. Ideile de spaţiu şi timp sunt idei abstracte indubitabile, deoarece apar ca urmare a experienţei pe care o avem cu un număr nedeterminat de lucruri, se impun cu necesitate, ca şi ideea de cauzalitate. În teoria cunoaşterii a lui Conta, fundamen­tală este experienţa, percepţia de gradul întâi, idee ce se impune în teoria cunoaş­terii în empirismul şi senzualismul francez. Pentru el, generalizarea nu reprezintă decât „un mod particular al funcţiunii abstractive a creerilor noștri”[2], toate ideile apărând în urma unui proces complex de organizare a materiei în organele nervoase superioare. Ideile se împart, la rândul lor, în generale şi particulare. Ideile generale ocupă un loc important la Conta în configurarea concepţiei sale metafizice. Ele reprezintă ideile generale despre lucruri şi idei generale despre calităţi. Calităţile particulare, care stau la baza unei categorii aparte de idei abstracte, pot varia de la individ la individ, sub gradul cantităţii (aici, autorul exemplifică prin calităţi morale – bunătatea –, estetice, ca frumuseţea, ce sunt relative, spre deosebire de legi, care provin în urma analizei unor aspecte sau raporturi care există într-un număr nesfârşit de fenomene şi sunt clare pentru cvasitotalitatea indivizilor, fiind, într-un fel, „calităţi ale căror cantităţi sunt absolut invariabile.”[3] După gradul de abstractizare, ideile, astfel concepute, în urma unui proces nesfârşit de experienţe care se impune cu evidenţă mai cu seamă domeniului ştiinţific de cunoaştere, sunt idei absolute (nu admit gradaţia cantităţii) – de pildă, legile –, dar şi idei relative. Acestea din urmă pot fi lesne confundate – prin gradul ridicat de repetabilitate – cu ideile absolute, cu legile, lucru pe care îl fac foarte mulţi oameni, spune filosoful, chiar şi cei cu o bună pregătire ştiinţifică sau filosofică, ce nu văd că întotdeauna la ele pot apărea un grad mai mic ori mai mare de relativitate. Aici Conta aduce în discuţie ideea de frumuseţe nesfârşită – aceasta rezultând în urma unui proces de comparaţie ridicată la superlativ; frumosul absolut nu poate exista decât abstract sau metafizic, în timp ce frumosul nesfârşit face trimitere la calitatea relativă prin care se poate concepe că „fiecare frumuseţe sfârşită din lume este un grad sau o cantitate cuprinsă în frumuseţea nesfârşită”.[4]

Cunoştinţele astfel constituite au grade diferite de valabilitate. Se înţelege că adevărurile cele mai generale, care sunt și certe, sunt situate în vârful piramidei cunoştinţelor. Criteriul fundamental al adevărului, spune Conta, este oferit de cunoaşterea exactă a distincţiei dintre lucrurile reale şi cele nereale.[5] Eroarea apare atunci când cunoştinţele despre lucruri sunt confundate, astfel încât unul dintre lucruri este luat drept altul. Desigur, îndoiala – însă nu în sensul ei metafizic, de trezire a conştiinţei sau de postulare a existenţei, posibilă numai ca rațiune sau operație a gândirii, sens cartezian, ci în sensul socratic, de stimulare şi orientare a cunoaşterii către adevăr – oferă o stare ce pregăteşte permanent şi mână conştiinţa individuală către adevăruri valabile, către certitudini. Sunt două căi pe care putem atinge acest stadiu sau stare a conştiinţei cunoscătoare, în drumul său de echilibrare cu realitatea sau cu existenţa: prima ar fi credinţa, „prin care acceptăm fără nicio examinare ca adevărat tot ceea ce imaginaţia noastră a creat sau ceea ce altă persoană ne-a spus verbal sau în scris”[6]; cealaltă este convingerea, în urma căreia admitem ca adevărate cunoştinţele despre lucrurile verificate, cunoscute prin inter­mediul experienţei; „lucruri pe care le cunoaştem prin percepţiunea efectivă a simţurilor noastre, sau pe care le-am constatat că derivă din cunoştinţele expe­rimentale, sau că sunt în concordanţă cu acestea”[7] și astfel corespund realității. Cunoaşterea însă este în permanentă evoluţie, iar adevărurile sunt relative. Ade­vărurile evoluează odată cu oamenii, au caracter istoric şi local, mai mult, ele sunt susceptibile de schimbare, în sensul că experienţa, dar şi evoluţia capacităţii psiho-fizice reprezentate de creierul uman, va permite generaţiilor următoare cunoaşterea a noi şi noi domenii ale realităţii naturale sau sociale. Concluzia firească a sistematicii lui Conta în epistemologie este aceea că niciun adevăr nu este absolut, singura noastră convingere fiind aceea „că nu există pentru noi alt adevăr decât acela că nu putem cunoaşte niciunul”.[8] Trebuie să remarcăm însă că această concluzie nu trebuie interpretată ca pesimism, ci, mai degrabă, ca încredere în capacitatea individului uman de a-şi perfecţiona permanent capacităţile sau funcţi­ile gândirii, ca şi metodele de cunoaştere obiectivă a realităţii. Aici, Nicolae Bagdasar, într-un studiu în care analizează filosofia lui Conta, trimite către o expresie menită să sintetizeze perspectiva epistemică a lui Fr. A. Lange, citată de I.A. Rădulescu-Pogoneanu într-o lucrare dedicată lui Vasile Conta (Über das Leben und die Philosophie Contas, Leipzig, 1909), formulată într-un mod para­doxal: „Noi avem o cunoştinţă absolută a adevărului relativ şi o cunoştinţă relativă a adevărului absolut.”[9] Relativitatea cunoștințelor și a adevărului țin însă și de condițiile în care se petrece cunoașterea, de cele psihologice, dar și de cele istorice.

Pentru a face un pas mai departe, în zona relevanţei din punct de vedere istoric a epistemologiei lui Conta, aducem în discuție unul dintre aspectele acestei probleme pe care le-am abordat într-un studiu mai vechi dedicat semnificației și legăturilor conceptuale dintre teoria lui Conta, relativă la istorie, și teoria seriilor istorice a lui A.D. Xenopol.[10] Dintru început trebuie subliniat că, pentru o bună receptare a teoriilor lor, ambii autori au ținut să-și publice studiile în limbi de circulație, franceza, în primul rând, limbă în care au apărut atât Principiile fundamentale ale istoriei, cât și Teoria ondulațiunii universale. Ecouri ale operelor acestora constatăm atât în vremea apariției, de pildă, la Principiile fundamentale ale istoriei, din partea lui H. Rickert, dar și mai târziu, la Ortega y Gasset, Francisco Ayala, Gabriel Monod, H. Berr, R. Aron. Teoria fatalismului, după apariția acesteia la Paris și Bruxelles, este receptată favorabil și critic cu diverse ocazii de către Ch. Darwin, E. Haekel, L. Büchner, cel din urmă găsind semnificative legături cu opera proprie. Trebuie remarcat că, în privința semnifi­cației doctrinei, ambii filosofi fac apel la concepte și metode specifice empi­rismului, teoriei evoluționiste, ale celor transformiste sau teoriei seriilor succesive. La fel de semnificativ este că despre opera lui Conta apar comentarii sau recenzii în revistele vremii, precum Revue Philosophique, Athaeneum, La revue de Belgique ș.a.[11] Teoria cunoașterii, modul în care se formează cunoștințele ca idei abstracte, legi sau calități universale vor avea implicit semnificații metafizice sau vor face parte din teoria istoriei. Sub aspectul fundamental al evoluției ondulatorii, constatăm o legătură teoretică intrinsecă între cele două doctrine, cea a devenirii universale ondulatorii și teoria seriilor istorice a lui Xenopol, deoarece conceptele ambilor filosofi reflectă transformarea continuă și dinamica orientată, cu semni­ficație atât pentru ontologie, cât și pentru teoria cunoașterii. La Conta, ontologic, subiectul transformărilor care se reflectă în lege îl constituie în primul rând materia, în timp ce la Xenopol, faptele istorice sunt supuse unor deveniri seriale. Cunoștința reflectă deopotrivă aspectele sau elementele constante (fapte de repetiție la Xenopol, forme neevolutive, la Conta), ca și pe cele care evoluează, fapte istorice succesive seriale, la Xenopol, în timp ce la Conta, formele evolutive sunt evidențiate în realitatea naturală, în domeniul fizic, mai puțin semnificativ – evoluția se petrece în perioade considerabile de timp –, în schimb, sunt mai importante în domeniul biologic, la formele vii. Toate transformările, potrivit lui Conta, sunt supuse legii ondulațiunii universale, „în toate direcțiile, crescând și scăzând în întindere la nesfârșit”.[12]

În continuarea acestei idei, reținem că toate schimbările se petrec pe un fundal în care permanentă este forța activă – ea descrie, având caracter de lege, întreaga existență – care se manifestă ca prezență latentă, contrariile și stările de echilibru dinamic compunând ceea ce se numește „acțiune universală”, o stare permanentă care poate fi descrisă „după împrejurări, sau luptă, sau echilibru de forță”[13]. Legea universală a devenirii ondulatorii afectează deopotrivă civilizația, încă de la originile ei. Indisolubil legată de existența și devenirea materiei, civilizația, inclusiv cultura omenirii, parcurge un sens istoric ascendent.

Omenirea, de la originile ei până astăzi, s-a dezvoltat urcând, încât astăzi se află la un punct culminant, care însă nu este cel mai culminant posibil, spune Conta. Căci omenirea se află încă în plină ascensiune: va mai trece încă multă vreme până să ajungă la vârful dezvoltării onduliforme.[14]

Vom continua aserţiunile referitoare la semnificaţiile teoriei lui Conta asupra civilizaţiei sau istoriei urmând două direcţii. Prima va fi cea care ne trimite la problema existenţei, cea de a doua, la relativitatea adevărului, ambele având legătură directă sau indirectă cu teoria istoriei. Pentru Conta, esenţială în abordarea oricărei realităţi sau domeniu ontologic este postularea existenţei lucrurilor sau faptelor, contrariul fiind absurd.

Ceva este şi nu poate decât să fie, iar acest principiu, odată admis, este baza oricărui fapt de conştiinţă. Credinţa că ceva există se confundă în principiu cu însăşi conştiinţa noastră; căci aceasta din urmă nu este în ultimă analiză decât exprimarea intelectuală a existenţei.[15] Negarea existenţei nu este posibilă decât tot în urma unui fapt de conştiinţă, ceea ce conduce la o contrazicere a termenilor. Afirmarea, susţinerea argumentului ontologic, fiind act de conştiinţă, ne conduce, spune N. Bagdasar, la aşa-numitul argument voluntarist, pe care îl va dezvolta ulterior, inclusiv într-o teorie generală a istoriei, W. Dilthey.[16] Bineînţeles, voinţa sau actul voluntar nu se sprijină exclusiv pe conştiinţă, deoarece actul de voinţă ne confirmă că există ceva dincolo de acesta, o realitate independentă, un fapt sau o existenţă obiectivă care, în conformitate cu teoria sa generală, ne conduce, din nou, la simţuri. Simţurile sunt, în ultimă instanţă, cele care verifică dacă ceva există, cele care oferă realitatea. Această constatare poate întemeia un sistem ontologic – de orientare senzualistă sau materialistă, aşa cum îl găsim aici –, cum ne poate introduce, deşi la Conta nu are aceeaşi semnificaţie, către metafizică sau teoria fiinţei. Prin aspectul voluntarist, ca şi prin cel evoluţionist, intrăm în domeniul fiinţei prin fiinţare la nivel individual, în organizarea fiinţei care pleacă dinspre elementar către general, dar o poate încercui şi în zona transcendentalului – deşi Conta nu se referă la semnificaţia apriorică a faptelor de conştiinţă, nu are în vedere teoria critică a lui Kant. Este aici mai degrabă evidenţierea unei tendinţe inerente a tot ceea ce există, fapt de existenţă sau de conştiinţă, care organizează şi dezvoltă existența într-o direcţie ce ia aspecte onduliforme – o dezvoltare universală.

Mult mai târziu, aceste semnificaţii le vom regăsi în lucrările lui Vasile Pârvan, cele relative la idei şi forme istorice, dar mai ales la Constantin Noica, în ontologia acestuia, care ia modelul fiinţei din lucruri: „Modelul fiinţei nu este în afara lucrurilor. Iar în lucruri fiind, el este mai mult decât funcţional. Dacă nu are realitate independentă, el reprezintă totuşi, în lucruri, ce este mai adânc real în ele decât ele însele.”[17] Existenţele individuale reprezintă însă tot atâtea încercări sau modele de fiinţare. Ele sunt instanţieri, modele care caută noi orizonturi, se integrează într-o dinamică permanentă, de la formele cele mai simple către forme şi structuri tot mai complexe. Conceptul noician al devenirii întru fiinţă descrie întocmai aceste tendinţe, încercări – multe eşuate –, dar mai ales împliniri în real ale lucrurilor, atingerea generalului. Singurul mod însă, prin care noi „constatăm” acest proces – gândirea, cea care verifică realul – este, totodată, şi cel care ne permite să verificăm şi zonele mai îndepărtate de fiinţă şi chiar pe cele imposibile sau nerealizabile. Însă, în această devenire, nu de dragul devenirii, ci întru realitatea pe care o gândim, cele care dobândesc sau ating pe deplin realul fiinţei durează întru atât întrucât se integrează, intră în devenirea întru fiinţă.

Acest proces – devenirea întru fiinţă – nu este unul linear, aşa cum am spus, iar Noica ni-l descrie în toată complexitatea lui, la el contribuind în egală măsură atât formele care tind să ia fiinţă, cât şi cele care într-un mod sau altul eşuează, nu intră în real. Acest proces, sub o altă denumire, şi dintr-o cu totul altă perspectivă, ni-l creionează şi Conta, și anume, devenirea ondulatorie – pentru el realitatea fiind, în ultimă instanţă, una care devine şi evoluează, prin fiinţă, durează şi se afirmă atât timp cât se supune legii eterne a „ondulaţiei universale”. Realitatea se bazează pe formele care evoluează – atât cea naturală, cât şi cea istorică. Formele evolutive intră într-o undă a devenirii (întru fiinţă), cele neevolutive constituind, ca să spunem aşa, un câmp, o matrice existenţială. Formele esenţiale sunt cele care pot evolua, celelalte „nu sunt decât nişte acte, care nu există decât numai într-atât întrucât sunt trebuincioase la evoluţia regulată a formelor evolutiveˮ.[18]

La Conta, evoluția nu se petrece într-un mod mecanic, deși schimbările, chiar la nivelul ideilor, par a fi guvernate de aceeași lege a fatalismului potrivit căreia orice nouă achiziție, teoretică sau practică, poate fi explicată printr-o succesiune de acțiuni sau reacțiuni, astfel încât chiar și în plan moral există o permanență, o mișcare onduliformă. Religiile, sistemele politice sau organizările sociale, ideile însele, ca și orice schimbare teoretică, se încadrează într-un astfel de sistem al devenirii onduliforme, ating un punct culminant al evoluției, după care stagnează, apoi, în mod fatal, vor dispărea, locul lor fiind luat de forme sau unde care au fost conținute în devenirea generală. Progresul există totuși, în sensul că undele secundare ale devenirii generale (denumite la Conta raze) pot să dobândească o nouă semnificație, de a cărei importanță unii indivizi vor fi conștienți și o vor sprijini să se afirme. Indivizii, gânditorii deosebit de dotați sau talentați, geniile, au o importanță relativă în evoluția ideilor, deoarece un adevăr sau o idee generală își va face simțită prezența și semnificația indiferent de contextul istoric sau de indivizii care o vor formula, ea afirmând-se deoarece se află pe o curbă suitoare a evoluției, câștigând tot mai mulți adepți, astfel încât enunțarea ei se va face oricum. Apariția unei idei sau afirmarea unui adevăr cunoaște însă o stare incipientă, este cumva întrezărită sau intuită, sub forma ipotezelor, de cugetătorii unei națiuni.

Când a sosit momentul pentru apariția unui adevăr în sânul unei națiuni, cugetătorii acelei națiuni mai întâi îl presimt și întrevăd, îl prezintă ca ipotetic, determinându-l unilateral mai mult sau mai puțin eronat. Apoi ideea aceasta vagă și ipotetică se răspândește tot mai mult, ocupând tot mai mult spiritul și făcând să se nască la toată lumea îndoieli și trebuințe mai mult sau mai puțin nehotărâte, pe cât el însuși devine din ce în ce mai lămurit […].[19]

Cu toate acestea, nu se poate spune că nu există adevăruri care au – cel puțin în domeniul istoriei – o semnificație mai generală, ca să nu spunem universală, astfel fiind, spune filosoful, cele din etică, ideile morale sau cele juridice, ce nu au nevoie decât poate de o voință colectivă care să le impună, nu de un „inventator”; ele aparțin conștiinței generale sau colective, se dezvoltă progresiv și devin evidente tuturor, fără a fi necesar decât ca cineva să le enunțe în mod coerent. Totuși, ideile apar și se dezvoltă în funcție de timpul și locul, dar, mai ales, de contextul istoric-social care le reclamă.

Niciodată un inventator n-ar putea face pe o societate să creadă un adevăr care nu este exprimarea stării și trebuințelor ei. Niciodată o societate n-ar putea admite un adevăr care a luat naștere într-o societate cu totul deosebită. Așa de exemplu un inventator european în zadar s-ar încerca să convingă despre adevărul ideilor sale pe populațiile indigene din mijlocul Africii sau Australiei.[20]

Contextualizarea ideilor este corelată, aici, cu cea întâlnită în apariția și devenirea fenomenelor naturale: condiții diferite modifică structura unui proces, au influență asupra cauzelor, deși determinarea își găsește până la urmă cursul, iar ca lege generală, se împlinește în mod fatal. Totuși, spune Conta, adevărurile sunt relative la o societate dată și nu pot fi transpuse și nici acceptate în alte societăți, fiecare dintre ele avându-și propriile lor sisteme de valori, propriile convingeri sau credințe. Pe de altă parte, el nu acordă așa de mare credit libertății de acțiune sau de gândire, omului de vocație, individului de excepție. Pentru Conta, oamenii talentați sunt doar cu un pas înaintea celorlalți indivizi, iar un adevăr are propria evoluție culturală și se va afirma în cele din urmă în momentul în care toți ceilalți membri ai societății sunt convinși de valabilitatea lui. Contextualizarea ideilor și valorilor ține de convingerea sa că adevărurile sunt relative, în timp ce ideile care își fac drum către conștiința individuală sunt oricum fatalmente configurate într-un context spi­ri­tual și se vor împlini mai devreme sau mai târziu. Astfel, istoria unui adevăr urmea­ză aceeași curbă ondulatorie, cu un maxim de acceptare, urmată apoi de decă­derea sau uitarea acestora, sistemele culturale și valorile împărtășind soarta civi­lizațiilor care se nasc și mor. Conta este, în spirit spencerian, în acord cu teoria evo­luției pe care încearcă să o transpună și sistemelor teoretice, societății în general:

La început ea (forma evolutivă) este foarte simplă, omogenă, șubredă și puțin consistentă. După aceea, se perfecționează treptat, devenind din ce în ce mai consis­tentă, până la maximum de perfecțiune și tărie. De acolo apoi descrește, slăbește, se des­com­pune din ce în ce până în momentul morții sale.[21]

El identifică unde generale și secundare, momente ascendente și perioade maxime de afirmare, atât în natură, cât și în societate, toate formele, materiale sau spirituale, parcurgând traseul evolutiv sub forma unui semicerc, reprezentarea cea mai probabilă a undelor care constituie mișcarea și devenirea lor, compuse dintr-o curbă suitoare și una coborâtoare. Am remarcat că există analogii în conceperea devenirii generale și evoluției între Conta și Xenopol. Cel de-al doilea o aplică mai ales în domeniul istoriei. Teoria devenirii onduliforme mai are semnificații pe care le putem regăsi și în sisteme ulterioare, ontologice sau gnoseologice, iar aici amintim teoriile istorice ale lui Vasile Pârvan sau teoria subconștientului cultural și a categoriilor abisale a lui Lucian Blaga. Pentru prima analogie făceam constatarea, în studiul anterior citat, dedicat lui A. D. Xenopol, că atât legea ondulației universale, cât și cea a seriilor istorice fac trimitere la un model conceptual:

Legea ondulației universale este cea care face posibilă, dar și necesară, evoluția, așa cum seria xenopoliană, de asemenea, universală, descrie cauzal (succesiv) formele individuale, care dobândesc, tocmai prin faptul că se înscriu în această succesiune – la rândul ei, unică – un caracter general. […] Permanența conexiunilor, atât pe orizontală, cât și pe verticală, face din serii și unde instrumente logice care distribuie, între general și particular, locul fiecărui eveniment, seria punând accent mai cu seamă pe individual.[22]

Modelul ontologic propus de Vasile Conta, în care devenirea onduliformă orientată pozitiv, în direcția evoluției sau chiar a progresului social, a noutății în cunoaștere, constituie conceptul central, face ca sistemul său teoretic să fie o alternativă, în variantă materialistă, coerentă și funcțională. Evoluția onduliformă, categorie ontologică, dar și model teoretic, pe care Conta o preconizează va fi astfel concepută încât să fie aplicabilă și sistemelor sociale. În acest scop am făcut trimitere la cele două teorii în care am considerat că se pot identifica similitudini la nivel de concept. Acestea sunt teoria seriilor istorice a lui A. D. Xenopol și conceptul devenirii întru ființă, central în ontologia lui Constantin Noica. Conta va aplica principiile evoluției și în domeniul istoriei, cu aceleași rezultate. El va lua în discuție însă o altă categorie specifică, cea a libertății ca acțiune politică sau a libertății în creație. Această categorie va fi integrată sistemului materialist, astfel încât va deveni aproape nefuncțională. Indivizii sociali, în viziunea sa, sunt constrânși, în fond, să se supună legii universale a devenirii ondulatorii, care acționează și în istorie. Și aici, biologicul este o cauză fundamentală. Voința liberă și creativă aproape că nu se manifestă. Cel puțin așa descrie el devenirea socială. Aici, determinante sunt, ca factor al evoluției, rasele, popoarele și națiunile, fiind configurații determinate de factorii strict biologici care se manifestă până la nivel de familie, în sensul unei deveniri stricte:

Niciodată un om nu a ajuns la punctul culminant al undei familiei sale, n-a avut un copil sau un descendent care să-l egaleze. Niciodată o familie în decadență și un trecut glorios n-a dat naștere unui individ care să fie capabil de inițiativă, de originalitate și care să se ridice deasupra indivizilor ordinari.[23]

Dacă sunt excepții de la această regulă, spune filosoful, sunt cauzate, în familiile nobiliare sau regale, la care face referire Conta în mod special aici, de „introducerea ilicită de sânge străinˮ, ca urmare a adulterului femeilor. Deter­minarea vieții individuale vine din fondul ei genetic. Indivizii se supun legilor evoluției care configurează și determină devenirea încă de la nivelul celulei. Viețile particulare se supun legii universale a devenirii fatale și au caracterul unor unde care se înscriu în sensul unic al curbei ondulatorii. Tot astfel, ideile, adevărurile generale, se afirmă și vor fi susținute la un moment dat de către „inventatoriˮ sau indivizi de excepție deoarece vor fi necesare într-un anumit stadiu în evoluția societății. Acestea se vor afirma atunci când societatea este aptă să le pună în valoare, nici mai devreme, nici mai târziu. În viziunea sa istorică, individualitatea nu conduce, se lasă condusă de legea universală, astfel că, până la împlinirea acestei legi, adevărurile au caracter relativ, căci un adevăr „nu poate fi conceput decât în momentul în care este introdus, provocat, necesitat de vârstă și de mediuˮ (vârsta omenirii).[24] Devenirea, este concluzia lui Vasile Conta, se manifestă cu necesitate iar progresul sau regresul adevărurilor pe care le deținem la un moment dat vor fi în funcție de progresul și regresul general al civilizației.


BIBLIOGRAFIE

Bagdasar, Nicolae, Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, Editura Profile Publishing, 2003.

Bagdasar, Nicolae, Studiu introductiv, în Vasile Conta, Teoria fatalismului. Teoria ondu­la­țiunii universale, Craiova, Editura Scrisul Românesc, f.a.

Conta, Vasile, Opere filosofice, Bazele metafizicii, ediţie îngrijită de Nicolae Petrescu, Bucu­reşti, Editura Cartea Românească, 1922.

Conta, Vasile, Scrieri filosofice alese, ediție îngrijită de N. Gogoneață, București, Editura Mi­ner­va, 1975.

Noica, Constantin, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

Popa, Mihai, A. D. Xenopol – filosof al istoriei, București, Editura Academiei Române, 2007.


Note
  1. Apud Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, Societatea Română de Filosofie, 1940. Referinţele din lucrarea prezentă sunt făcute la ediţia din 2003, apărută în Bucureşti, Editura Profile Publishing, p. 49.

  2. Ibidem, p. 53.

  3. Ibidem.

  4. Ibidem, p. 54.

  5. Vasile Conta, Bazele metafizicii, în Opere filosofice, ediţie îngrijită de Nicolae Petrescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1922, p. 490.

  6. Ibidem, p. 491.

  7. Ibidem.

  8. Ibidem. p. 506.

  9. N. Bagdasar, op. cit., p. 72.

  10. Mihai Popa, A. D. Xenopol – filosof al istoriei, București, Editura Academiei Române, 2007, pp. 146–159.

  11. Vasile Conta, Scrieri filosofice alese, ediție îngrijită de N. Gogoneață, București, Editura Minerva, 1975, pp. XXV‒XXVI.

  12. Nicolae Bagdasar, Studiu introductiv la Vasile Conta, Teoria fatalismului. Teoria ondu­lațiunii universale, Craiova, Editura Scrisul Românesc, f.a., p. VXI.

  13. Ibidem, p. 185.

  14. N. Bagdasar, Istoria filosofiei românești, ed. cit., p. 82.

  15. V. Conta, Opere filosofice, ediţie îngrijită de N. Petrescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1922, p. 160.

  16. N. Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, ed. cit., p. 73.

  17. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 302.

  18. V. Conta, citat de N. Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, ed. cit., p. 78.

  19. Ibidem, p. 84.

  20. V. Conta, Întâiele principii care alcătuiesc lumea, în Opere filosofice, ed. îngrijită de N. Petrescu, București, Editura Cartea Românească, 1922, p. 182.

  21. N. Bagdasar, op. cit., p. 79.

  22. Mihai Popa, A. D. Xenopol – filosof al istoriei, București, Editura Academiei Române, 2007, pp. 150–151.

  23. V. Conta, Întâile principii care alcătuiesc lumea, în Opere filosofice, ediție îngrijită de N. Petrescu, p. 176.

  24. Idem, citat de N. Bagdasar în op. cit., p. 84.


[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XVII: Teorii ale adevărului, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2021, pp. 69–78]

Related