[Liviu Bordaș, Mircea Eliade și prizonierii politicii: Începuturile cazului felix culpa (I), secțiunea 1: Miron Constantinescu]

Către pagina principală a articolului

1. Miron Constantinescu

1.1. PROFIL DE INTELECTUAL COMUNIST

Miron Constantinescu (1917–1974)^[1] a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București din 1934 până în 1938. Conform propriilor sale mărturi­siri, încă din timpul anilor de liceu, la Arad, fusese impresionat de „mișcarea muncito­rească” și, împreună cu un grup de colegi, se orientase înspre „soluția socialistă”, în contextul în care „lupta dintre stânga și dreapta se accentua în oraș”.^[2] Din relatări ale colegilor de facultate, știm că mergea și pe la cursurile lui Eliade, „mai mult din curio­zitate și pasiune decât din interes profesional”.^[3]

Conform acelorași mărturisiri, toată iarna 1934–1935 a petrecut-o citind, într-o bibliotecă de studii economice din Piața Universității, operele lui Lenin în traducere franceză. A găsit în ele „cheia epocii” și o „certitudine de care tineretul are întotdeauna nevoie pentru a putea trăi și lupta”.^[4] Drept care, în noiembrie 1935 a intrat în UTC, iar, după dizolvarea acestuia, în primăvara anului următor, în ilegalul PCdR. Miron susține că, în perioada liceului, „acțiunile” sale (și ale grupului său de prieteni) aveau și un caracter „antimistic”, îndreptat împotriva Bisericii, iar el devenise unul dintre elevii „antireligioși”.^[5] Un episod ulterior, legat de altă clavis, pune însă acest lucru sub sem­nul cosmeticii autobiografice.

În una dintre primele sale autobiografii de partid, mărturisea că în vara anului 1935 s-a retras timp de câteva săptămâni la mănăstirea Cheia pentru a medita asupra căii politice pe care urma s-o apuce, întorcându-se de acolo comunist.^[6] Tovarășii săi relatează și ceea ce nu scrisese în autobiografie, dar le povestise lor: că se retrăsese pentru a alege între legionarism și comunism.^[7] Dacă adăugăm la aceasta și informațiile culese de autoritățile sovietice în februarie 1945, după care Constantinescu ar fi fost legionar înainte de a deveni comunist^[8], se conturează ceea ce cunoaștem din biografiile mai mul­tor tineri de atunci: că, înainte de a se hotărî pentru comunism, Miron simpati­zase puțin cu legionarii.^[9] Se întâmplase, foarte probabil, chiar în 1934, primul an uni­versitar. Dar, după cum se poate înțelege, simpatiile socialiste din perioada liceului au cântărit mai mult decât recenta întâlnire cu studențimea legionară, care totuși reușise să-l farmece.^[10]

Nu știm deocamdată mai multe despre atitudinea lui față de Eliade în acea vre­me. La decenii după război declara împătimit: „Era rivalul ideologic al generației noas­tre antifasciste”.^[11] E foarte probabil ca arhivele și mărturiile altor contemporani să adu­că date noi. Însă ele vor trebui să fie bine filtrate critic. Nu doar „memoria” retrospecti­vă, ci și zvonuri sau „informații” din epocă sunt adesea simple fabricații.

De exemplu, informația că, în anul 1938, Eliade i-ar fi cârpit lui Miron două pe­rechi de palme.^[12] Anul 1938 e, într-adevăr, momentul de vârf al simpatiei lui pentru mișcarea legionară. Dar din aprilie până la sfârșitul lui noiembrie a fost întâi ascuns, apoi internat în lagăr. Cu siguranță nu l-ar fi pălmuit pe Miron după eliberare. Rămân primele luni ale anului, când Eliade reîncepuse seminariile la Universitate (vorbind, conform unor izvoare diferite, fie despre elementele metafizice din folclor, fie despre istoria buddhis­mului) și lucra intens la pregătirea primului număr al revistei Zalmoxis. Marea diferență de statură și constituție fizică dintre cei doi, în dezavantajul lui Eliade, precum și lipsa oricăror alte informații despre eventuale ieșiri violente ale sale sau pro­vocări la duel – spre deosebire de violențele lui Miron Constantinescu, rămase în me­moria contem­po­ra­nilor – lasă această „informație” pe seama creativității folclorice. Dacă ar fi existat în ea fie și un infim miez de adevăr, precum, de pildă, o agresare verbală sau atitudinală, acesta ar fi fost exploatat propagandistic contra lui Eliade și în favoarea tovarășului Miron, după cum e cazul scărmănării despre care se spune că un prieten al celui din urmă, Gogu Rădulescu (1914–1991), a încasat-o de la câțiva membri ai mișcării legionare.

Ce putem ști acum cu siguranță este că, începând din 1935, Miron Constanti­nescu se afla în compania celor care erau împotriva lui Eliade: revistele stân­giste Cuvântul liber, Era nouă, Dacia nouă, la care colabora, și activiștii comuniști, precum Ilie (Ilya) Konstantinovski (1913–1995), cu care era coleg în conducerea Fron­tului Studențesc Democrat. Unul dintre prietenii săi apropiați de atunci, Gică (Lucien) Goldmann (1913–1970)^[13], se va strădui, în Parisul postbelic, să blocheze orice intrare a lui Mircea Eliade – dar și a lui Emil Cioran (1911–1995) – în „sistem”. Nu se cunoaște însă niciun rând despre Eliade semnat de Miron.

Angajamentul său „revoluționar” a fost recunoscut ca fiind unul total. De la Lenin a ajuns la Stalin^[14], pe care-l vedea ca pe un continuator firesc și „genial” al lui Marx și Lenin. Ba chiar ca „prietenul și ocrotitorul poporului român”.^[15] Stalin era pen­tru el nici mai mult, nici mai puțin decât „marele reprezentant al marxismului creator”, care a ridicat materialismul dialectic pe o treaptă superioară. Iar cei pe care acesta i-a eliminat, nimic altceva decât „falsificatori ai marxism-leninismului”.^[16] L-a celebrat fără rest, mai ales în „victoriile” asupra „dușmanilor” săi, aplaudând lichidările ce au urmat marilor procese din anii 1936–1937. A promovat „dictatura proletariatului” și așa-zisa „luptă de clasă” (împotriva „claselor vrăjmașe poporului”), a susținut și justificat „re­voluția culturală”, ca parte componentă a „revoluției socialiste”, „realismul socialist”, „principiul partinității” în literatură și artă, lipsa de „compromisuri” în domeniul ideo­logic, necesitatea activității Securității de „apărare și represiune împotriva claselor dușmane” – și lista poate continua indefinit.^[17] Totul era văzut prin prisma lui Lenin și Stalin, precum și a literaturii sovietice tributare lor.^[18] Istoria filosofiei, de pildă, nu era decât istoria luptei dintre materialism și idealism.^[19]

Alinierea la extrema stângă a devenit cauza cunoscutei lui „adversității neîmpă­cate” față de alți intelectuali interbelici, precum Mircea Eliade sau Traian Herseni (ca­re-i fusese dascăl).^[20] După spusele lui Herseni, Miron ar fi fost responsabil de scoaterea lui din Universitate și nici măcar Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a putut trece peste el pentru a-l reinstala.^[21] Ca profesor de sociologie, în anii 1965–1974, se întuneca atunci când vreun student spunea că-l citise pe Herseni. S-a împotrivit, chiar cu brutalitate și violență, readucerii lui la catedră și l-a redus permanent la trecutul său politic interbe­lic.^[22] Doar excesul de adversitate se explică ideologic, tovarășul Miron nutrind nenu­mărate adversități din motive pur personale. Mărturiile celor care i-au fost în preajmă coincid în trasarea unui portret uman de o negativitate la fel de extremă. Pe unele le-am putut auzi direct, de la cei care mai sunt în viață, dar mă voi limita la câteva dintre cele publicate.

Miron Constantinescu era unul dintre acei oameni pentru care sensul vieții e dat de putere. George V. Bumbești, fost coleg de facultate, îl vedea ca pe un „înfumurat” cu sufletul mort, care făcea pe șeful.^[23] Un alt coleg, Ion Halmaghi, și-l amintea ca pe „un om dominat de toate furiile diabolice ale răului și negativismului”, care „nu a avut în sufletul lui nici măcar un bob din lumina dragostei”. După preluarea puterii de către comuniști, a manifestat „aceleași trăsături caracteristice ale personalității sale, pe care i le-am cunoscut în tinerețea noastră studențească: rigurozitate dogmatică, intoleranță, mergând până la formele bolnave ale tiraniei”, compensându-se cu „răzbunări crude, nemiloase și ilogice”.^[24] Gheorghe Retegan, care l-a cunoscut în timpul campaniilor monografice din anii ’30, și-l amintea ca pe un „om violent”, cu un „caracter sangui­nic”, „încăpățânat” și „extraordinar de mândru”.^[25] Tovarășul său politic, Nicolae Popescu-Doreanu își amintea că, deja în 1945, era „de un dogmatism paralizant”, iar „partea neplăcută a caracterului” începea să i se accentueze: „lipsa de generozitate a unui suflet mărunt” și „plăcerea sadică de a face rău, de a distruge”. Nu avea decât un Dumnezeu: puterea.^[26] Pentru Bellu Zilber era un „puțoi” și o „canalie cățărată în partid pe umerii Anei Pauker”.^[27] Petre Pandrea îl consideră un „huligan de stânga” și un „sa­dic”, numărându-l printre „antropofagii și genocidalii” din epoca 1948–1952.^[28] Un fost secretar al lui Dej, Paul Sfetcu, scrie că „era orgolios, perfid, tipicar, brutal cu subalter­nii și cu cei cu care venea în contact, precum și vindicativ”, „ros permanent de ambiția bolnăvicioasă de a deveni prin orice mijloace omul politic numărul unu în România”. De asemenea, „se considera atoateștiutor, având deseori comportări stranii care puteau duce la concluzia că ceva era dereglat în organismul său”.^[29] Paul Cornea mărturisea că era „un om mai mult temut decât iubit, un caracter autoritar, vanitos, irascibil”, cu „aplomb de magistru care pune concluzii irefutabile”.^[30] Petru Dumitriu, care i-a fost tovarăș apropiat în perioada căderii, după 1957, știa că fusese „un tip cumplit, un crunt”.^[31] Florin Constantiniu, coleg la Institutul de Istorie, îl caracteriza ca un „cerber ideologic, cu experiența anilor staliniști”, „bolnav de orgoliu” și grandomanie, „ambiți­os maladiv, setos de putere”, „al cărui devorator carierism îl stăpânea ca un demon al sângelui și al răzbunării pentru frustrări reale sau imaginare”. Iar „pentru a-și atinge scopurile, omul era gata să treacă literalmente peste cadavre”.^[32] Un alt coleg de la insti­tut, Apostol Stan, l-a cunoscut ca pe un veleitar cu care coabitarea era imposibilă și care-și exploata colaboratorii fără milă, până la stoarcere.^[33] Cătălin Zamfir îi caracteri­zează „stilul” din perioada reabilitării ca „dictatură în știință și spiritul de ranchiună”, iar comportamentul, ca pe cel al unui „șef politic”.^[34] Alexandru Bârlădeanu afirma că nu poate spune lucruri bune despre el tocmai pentru că-l cunoscuse foarte bine și con­firmă că era mereu pornit să facă „porcării” celorlalți.^[35] Psihiatrii care au tratat-o pe fiica lui de boala de care suferea (schizofrenie), vorbesc atât de cauze genetice, cât și de mediul familial, considerându-l pe tată „paranoic”.^[36]

Aceleași lucruri și chiar unele mai aspre despre personalitatea lui au spus tovară­șii săi politici în ședințele de partid menite să-l pună în discuție. Gheorghe Apostol pomenea, pe ocolite, despre „o doză mare de îngâmfare” și de faptul că „metodele lui de lucru nu au încântat pe nimeni dintre subalternii săi”.^[37] Chivu Stoica afirma că „Miron este un om vanitos, orgolios și egoist”.^[38] Mult mai direct, Constantin Pârvu­lescu îl considera „încrezut”, ranchiunos, răzbunător, cu „atitudine dictatorială față de subalterni”, dar practicând metoda „lingăilor care se ploconesc față de grade”: lovește jos și lingușește sus.^[39] Tovarășul Miron acceptă toate criticile, inclusiv pe aceea privi­toare la „metodele brutale cu oamenii” pe care le folosea, dar nu și pe cea de ego­ism.^[40] Din tot ceea ce spun tovarășii săi din partid, un lucru e important de reținut aici: în timp ce-i lovea pe cei vulnerabili, se străduia mereu să le facă pe plac șefilor mai dogmatici ca el.

Viața lui, sfârșită timpuriu, a cunoscut o traiectorie cu căderi, reveniri și drame. Stalinist „zelos” și „impenitent”^[41] până la capăt, foarte apropiat de sovietici^[42], a fost „om de casă” al Anei Pauker și un ortac al lui Mihail Roller și Leonte Răutu, veghind la păstrarea „purității ideologice”^[43], a luat parte la – și a girat – abuzurile și crimele perioadei staliniste, a început să alunece încet în partid după înlăturarea „Anei noastre”, a fost marginalizat de Dej, progresiv, între 1957 și 1961, iar apoi, reabilitat de Ceaușescu în 1965 și, în mod formal, la Plenara C. C. din 22–28 aprilie 1968. Dar în acest din urmă an a suferit un traumatic eveniment familial: soția lui, Sulamita Bloch-Constantinescu (1916–1968) a fost ucisă în mod sălbatic de către fiica lor adoptivă.

1.2. CAZUL LUCIAN BLAGA

Proaspătul reabilitat nu a putut digera „reabilitarea” de către noul regim a unor intelectuali ne-comuniști, ca urmare a direcției lansate de Nicolae Ceaușescu la cel de‑al IX-lea congres al partidului, cu consecințe – unele neprevăzute și chiar nedorite – în reașezarea scării valorilor. Istoricii din viitor vor avea poate curiozitatea să compile­ze, din toate izvoarele disponibile, lista completă a interdicțiilor, blocajelor și opreliști­lor artizanate de Miron Constantinescu. Printre ele, în anii 1968–1970, se numără opo­ziția (alături de Leonte Răutu) de a se publica ediția a doua, revăzută și adăugită, a Istoriei literaturii române a lui G. Călinescu.^[44]

După propulsarea sa, în februarie 1970, în funcția de președinte al nou createi Academii de Științe Sociale și Politice – ceea ce-i conferea poziția unui Jdanov al României lui Ceaușescu^[45], s-a ridicat împotriva lui Blaga și a lui Eliade. Se întâmpla în culmea liberalizării, cu un an înaintea „tezelor din iulie”. Și – trebuie amintit pentru curiozitatea faptului – în mijlocul inundațiilor și, respectiv, imediat după ele. Nu era prima dată când se punea de-a curmezișul curentului de emancipare de sub dogmatis­mul politico-ideologic prăvălit asupra României în urma ocupației sovietice. În anii primului dezgheț ideologic, 1955–1957, a încercat, împreună cu Răutu, să impună pași înapoi eforturilor de eliberare a disciplinelor umaniste, în special a celor istorice, de sub controlul lui Roller.^[46]

Puțin mai devreme, în martie 1970, publicase în revista Secolul 20 un text auto­biografic intitulat „Drumul unei generații”. Era dedicat destinului „generației noastre, născută în anii primului război mondial, ai Marii Revoluții, în 1917 sau în 1918”.^[47] O generație care exista ca atare doar demografic. Nici istoria, nici cultura nu au înregistrat vreun fenomen „generațional” care să-i aibă pe acești oameni drept protagoniști. Dacă s-a întâmplat să fie mai mulți dintre ei pe o baricadă a istoriei, în vreun regim politic sau în paginile unei reviste, nu era în virtutea unei agregări intenționale și conștiente ca „generație”. Prin urmare, e greu să nu vedem în articol o replică și o contrapondere la binecunoscuta generație a lui Mircea Eliade, despre care acesta scrisese atât în perioada interbelică, cât și, mai recent, în volumul Amintiri (1966).

Articolul nu face nicio aluzie la Eliade. În schimb, îl pomenește pe Blaga printre poeții ale căror cărți formaseră atunci „pietrele pentru templul nostru închinat poezi­ei”.^[48] Nimic despre el ca eseist și filosof, dimensiuni ale creației sale care începuseră a fi recuperate din anul 1968. Pe lista lui Constantinescu, Blaga exista doar ca poet. Știm, din mărturiile contemporanilor, că avea „obiecții” față de filosofia lui și chiar se întreba dacă acestea nu atingeau cumva și poezia.^[49] La Congresul P.M.R. din decembrie 1955 îl acuzase – într-o bună companie – de „concepții idealiste reacționare” (aparținând „ideologiei burgheze”, ideologie dușmană celei marxist-leniniste) și s-a opus revenirii lui în Academie.^[50] Gheorghe Vlădescu-Răcoasa și Traian Săvulescu, aflați în sală, erau de părere că atacul se datora servilismului său politic, dorinței de a fi pe placul lui Chișinevschi, Răutu, Roller și al celorlalți „apostoli” ai stalinismului.^[51] Teoriilor filoso­fice din trilogiile blagiene le reproșa caracterul „idealist și agnostic” sau „iraționa­list și mistic”, care le-ar fi făcut să fie utilizate de unii ideologi ai mișcărilor de dreap­ta.^[52] Se spune chiar că s-ar fi opus propunerii de a i se acorda premiul Nobel, făcută în 1956 de către Basil Munteanu și Rosa del Conte (la inițiativa lui Mircea Eliade).^[53]

Atacurile din 1970 îi sunt expediate lui Eliade, la Chicago, de către binevoitori din țară. La 22 iunie își notează în jurnal următoarele: „Cineva îmi trimite prin avion Contemporanul cu cele trei mari pagini: discuția filosofiei lui Blaga la Academie; pre­zidează Miron Constantinescu și vorbesc filosofi, sociologi, critici literari. Lectura mă deprimă. Ne reîntoarcem la situația dinainte de 1966–67. Ne reapropiem de stalinism. Poate de aceea anonimul corespondent mi-a trimis acest număr din Contemporanul: ca să înțeleg de ce n-a apărut și nici nu va mai apare La Țigănci”.^[54] Monicăi Lovinescu (1923–2008) îi scrie: „Cineva mi-a trimis Contemporanul cu discuția lui Blaga, «la Academie». Am înțeles. Nu mai e nimic de făcut”.^[55]

La 29 mai, Secția de Filosofie și Logică a Academiei de Științe Sociale și Politice inițiase un program de „dezbateri” în perspectiva „valorificării critice a moștenirii noastre culturale în spiritul concepției marxist-leniniste”. Din conținutul discuțiilor se vede că exista o preocupare – altfel spus, o directivă – de a contracara un așa-zis „neo­dog­ma­tism”, sau „dogmatism contrar”, născut uneori ca reacție la vechiul dogmatism și care ar fi fost vinovat de „elogiu exagerat”, ba chiar de „delir apologetic”, de prelua­rea „extaziată necritică”, „exclusiv sub o imagine pură” a victimelor vechiului dogma­tism.

A fost aleasă mai întâi tema „Filosofia lui Lucian Blaga” pentru că ea oferea pri­lejul unei „reflexii teoretice, de principiu” asupra „moștenirii culturale” și asupra moda­lităților și criteriilor după care funcționează valorificarea acesteia.^[56] Ceea ce se ascun­dea sub aceste formule voit neutre era chestiunea compatibilității cu marxism-leninis­mul a unor reprezentanți ai tradiției filosofice românești. Blaga putea fi socotit ilustrativ pentru ea în virtutea construirii unui veritabil sistem, dar în aceeași boxă se afla o lungă listă de nume. Fără îndoială, „trăirismul”, al cărui exponent Eliade conti­nua să fie considerat, era mai greu și mai periculos de supus unei discuții publice.

Sub pretextul valorificării critice a „moștenirii” culturale și chiar a unei pretinse celebrări, era respinsă, în mod ideologic, gândirea lui Blaga. Deși mai mulți vorbitori atrag atenția că nu se pot disocia poetul și filosoful, atitudinea dominantă este: poetul da, filosoful ba. Într-o manieră marcată de grija delimitării de dogmatismul și violența ideologică ale primelor decenii de comunism, relevând și „părți bune”, „valoroase”, se reactualizau vechile acuzații: agnosticism, fideism, spiritualism, transcendentalism, misticism, iraționalism, dogmatism (în sensul filosofic al termenului) – la care unii dintre participanți adaugă și niște grave puneri de-a curmezișul: anti-raționalism, anti-intelectualism și anti-marxism. Chiar și acei puțini care încearcă să pledeze pentru acceptarea filosofiei lui Blaga într-o modalitate „critică”, dialogală, refuzând ceea ce e „negativ” în ea, sunt nevoiți să facă jocul și, repetând clișeele, să slujească pretenției de „deplină libertate de exprimare a opiniilor” pe care acest spectacol ideologic o afișa.

De fapt, sub o aparentă atitudine de deschidere și libertate, se încerca parcurgerea câtorva pași îndărăt în raport cu nivelul la care ajunsese receptarea (reacceptarea) lui Blaga în cultura română. Se aruncă mereu săgeți înspre cei care, chipurile, l-ar prelua necritic și apologetic. Se spune, cu dispreț, că filosofia lui ar avea priză asupra unor minți impresioniste, nedeprinse cu rigorile logicii științifice. Totuși, puțini îndrăznesc să arate cu degetul. Sunt nominalizați Edgar Papu, Mariana Șora, Dumitru Micu și pomeniți unii „ideologi” ai revistelor România literară și Tribuna, ale căror nume erau, fără îndoială, știute.

La fel de puțini sunt cei care articulează suspiciunile ideologico-politice plutind în aerul ședinței. Pavel Apostol atrage atenția asupra importanței înțelegerii „funcției ideologico-sociale” a filosofiei blagiene, care „se situează, în cadrul epocii, în rândul formațiunilor teoretice din care fascismul și legionarismul și-au făptuit arme spiritua­le”. Al. Posescu face legătura între filosofia lui și viața politică interbelică: Blaga n-a alunecat pe panta legionarismului (ar fi avut doar strânse legături cu partidul gogo-cuzist), dar iraționalismul lui a fost îmbrățișat cu căldură de susținătorii acestuia. Prin urmare, cui ar putea folosi filosofia lui? Nu progresului politic și social. Fără să o pro­nunțe, Posescu spune nici mai mult nici mai puțin decât că filosofia lui Blaga poate folosi doar legionarismului.

Cel mai explicit este, în cuvântul său de încheiere, Miron Constantinescu, care vede gândirea lui Blaga doar în termeni negativi: nu e raționalistă, nu e științifică, nu e progresistă, nu e optimistă. Pentru el, iraționalismul lui Blaga e „convergent”, ba chiar „coincide” cu acela al mișcărilor de extremă dreaptă, precum legionarismul și cuzis­mul, „variante hidoase ale fascismului”. Nu întâmplător „a fost arborat și folosit ca egidă spirituală” de către ele. În România – spune el – lucrurile s-au schimbat întru totul, dar situația internațională face ca combaterea iraționalismului și a „doctrinelor care pot sprijini reapariția în anumite locuri a unor mișcări fasciste” să fie, în continua­re, principial necesară.

Tovarășul Miron nu e satisfăcut doar cu discuții „libere”, ci hotărăște că, pentru discernerea științifică, obiectivă a „valabilității” unei opere, e necesară stabilirea unor criterii metodologice, întemeiate pe marxism-leninism și pe experiența partidului. Ele vor sluji și „valorificării” altor opere și concepții, precum psihologia lui Constantin Rădulescu-Motru sau sociologia lui Dimitrie Gusti. (Îl deranjează cu precădere „ten­dința spre laude nemăsurate, ditirambice” față de Gusti.) Nu așteaptă, ci enunță pe loc câteva dintre ele: istoricizarea, evaluarea răspunsului dat problematicii epocii, analiza funcției sociale a operei.

El însuși își „istoricizează” propria situare față de Blaga, împărtășind mai multe episoade biografice ale raportării la poezia și gândirea lui. Întâlnirea cu el, din anul 1956, îi permite să confirme impresia altora că acesta „evoluase” după război. Dar numai în gândirea politică; în cea filosofică, în speță în ontologie și gnoseologie, rămă­sese pe vechile poziții.^[57]

După mărturiile mai multor contemporani, în epocă nu era un secret faptul că această pretinsă dezbatere a fost o „campanie împotriva lui Blaga” pornită de Miron Constantinescu.^[58] Redactase deja sau va redacta în curând un referat cuprinzând simila­re „considerații metodologice” privind moștenirea școlii lui Gusti. În el susține că valo­rificarea sociologiei interbelice „trebuie să fie înfăptuită pe baza unei concepții clare despre sensul unor reconsiderări, pe baza unei metode științifice și nu apologetice, idea­liste”, enumerând apoi șase „criterii științifice” care trebuie avute în vedere în mod simultan.^[59]

1.3. CAZUL MIRCEA ELIADE

Nu e exclus ca expeditorul anonim al revistei Contemporanul să fi fost Dumitru Micu (1928–2018), nominalizat de două ori și vizat în alte câteva rânduri de-a lungul „dezbaterii” despre Blaga. Eliade bănuia probabil acest lucru, căci îi scrie: „am citit cu melancolie paginile din Contemporanul relatând ședința de lucru de la Academia de Științe Sociale…”.^[60]

În foarte scurt timp vine și rândul lui, iar ocazia e oferită chiar de recenzia pe care Micu o face recent tipăritului volum De Zalmoxis à Genghis Khan.^[61] Profesor la Uni­versitatea din București, Dumitru Micu era – alături de Sorin Alexandrescu – unul dintre „garanții” reintrării lui Mircea Eliade pe piața de carte a României socialiste: au semnat studiile introductive ale volumelor Maitreyi. Nuntă în cer și, respectiv, La ți­gănci și alte povestiri, tipărite în anul 1969. Primul fusese difuzat în decembrie 1969 și ianuarie 1970, iar cel de-al doilea aștepta să i se dea drumul în librării dintr-un moment în altul. Așa cum îl informează într-o scrisoare, Eliade era cel dintâi dintre autorii ro­mâni exilați, necomuniști, (re)publicat în țară, prin aceasta deschizându-se posibilitatea recuperării exilului românesc. „Sunteți primul român din emigrație care este editat în țară. Prin tipărirea operelor Dvs se creează un precedent. Altfel spus, în clipa în care s-a aprobat publicarea literaturii Dvs, s-a dat aprobarea de principiu pentru editarea tuturor scriitorilor români din exil – cu condiția ca operele lor să fie însoțite de prefețe clare din punct de vedere actual. Începe astfel o etapă nouă în istoria contemporană a editurii românești din țară și Dvs vă revine meritul de a fi deschis-o. De acum înainte cărțile românilor din străinătate vor putea fi publicate în R.S.R. fără dificultăți. Greu a fost până a triumfat principiul.”^[62]

Principiul va avea însă de înfruntat răbufniri adverse, iar triumful lui nu va fi ni­ciodată deplin, creându-se fel de fel de dificultăți în calea-i. Vechilor comuniști, ilega­liștilor și, între ei, cu precădere, cominterniștilor, pro-moscoviților de altădată, acest lucru le apărea ca o erezie și o aberație de neacceptat. Apoi, intervin animozități și frustrări personale. De pildă, Zaharia Stancu (1902–1974) voia să-l invite pe Eliade și să-l promoveze în țară.^[63] Dar, așa cum se va vedea, era un gest interesat, care presupu­nea o reciprocitate: Stancu îl ajută să reintre în circuitul cultural din România socialistă, iar Eliade pe el să intre în circuitul editurilor franceze. Dat fiind că Eliade nu a răspuns acestui troc, Stancu s-a răzbunat după cum a putut. Oricum, i-a făcut mult mai puțin rău decât făcuse altor scriitori. Sau decât va avea Eliade de suferit de la alți confrați ai săi și, mai ales, de la vechii ilegaliști și cominterniști.

Iată alte câteva exemple, chiar de la început. Sorin Alexandrescu a dat Contem­poranului două articole despre Eliade, le corectase și șpalturile, dar redactorul-șef, George Ivașcu (1911–1988), tot nu le-a publicat.^[64] În deschiderea unei întâlniri a lui Ceaușescu cu conducerea Uniunii Scriitorilor, la 22 mai 1968, Zaharia Stancu se plân­ge că, în ultima vreme, s-au „strecurat” în reviste „materiale care nu aveau ce să caute acolo”, printre care și „o serie de articole în care se prelua în întregime opera lui Eliade”.^[65] La o altă întâlnire, la 6 noiembrie, altcineva i se plânge în chestiunea accen­tuării „conflictului” între „tineret” și „generația mai vârstnică”. Era Georgeta Horo­dincă (1930–2006), întâmplător soția unuia dintre criticii lui Eliade din perioada obse­dan­tului deceniu, Nicolae Tertulian (1929–2019). Ea apără Direcția Presei contra tinerilor interesați de „filosofi și scriitori care nu sunt marxiști”. De pildă, pentru ca o renumită revistă de filosofie marxistă din Iugoslavia să fie cunoscută la noi „nu s-a bătut nimeni așa cum s-a bătut pentru Heidegger sau Mircea Eliade”.^[66] Din primul număr al revistei studențești clujene, Echinox, apărut la sfârșitul anului, cenzura – Di­recția Generală a Presei și Tipăriturilor de sub conducerea lui Iosif Ardeleanu (1909–1988) – a scos două articole despre Sextil Pușcariu și Aron Cotruș și o recenzie a ro­manului Domnișoara Christina de Mircea Eliade, în timp ce prezentarea textului lui Martin Heidegger, Ce este filosofia, a trebuit să sufere modificări ideologice. Toate erau vinovate de a expune „pur și simplu «obiectiv»” concepția respectivilor autori, fără o „analiză critică profundă” și fără „referiri directe la marxism”.^[67] Adevăratul mo­tiv al eliminării din sumar a celor trei articole era cunoscut de Leonte Răutu (1910–1993), care îl trădează cu ocazia ședinței cu secretarii responsabili cu problemele de propagandă, din 30 decembrie 1968: cele „trei materiale de așa-zisă reconsiderare a trei figuri” se ocupau de „reprezentanți marcanți ai legionarismului din țara noastră”, lucru care nu era „admisibil”.^[68] Nu era în viziunea „vechilor”, care l-au și destituit pe redac­torul-șef, Eugen Uricaru.^[69] De altfel, și Securitatea va mai continua pentru o vreme să-l numere pe Eliade, cel puțin în unele dosare, printre „legionarii trădători de patrie”.^[70]

Cu numai câteva luni înaintea recenziei lui Micu, în nota introductivă a unui arti­col al lui Ștefan Voicu (1906–1992) dedicat lui C-tin Dobrogeanu-Gherea se deplângea faptul că nu toate revistele au dat atenția cuvenită aniversării-comemorării marelui înain­taș al socialismului: „Numeroase sunt însă revistele de literatură care – acordând suficient spațiu lui Lucian Blaga, Mircea Eliade și altora, cu limite, carențe și fond idealist, mistic refuzat de cultura unui popor angajat în înțelegerea superioară a fondu­lui vieții sub toate aspectele sale – au uitat să insiste, unele chiar să amintească, de pre­decesorul criticii literare pe care o promovăm în statul în care a triumfat puterea socia­listă.”^[71]

La fel ca Voicu, Miron Constantinescu era unul dintre acei vechi comuniști ne­mulțumiți de revenirea numelui lui Eliade în publicațiile românești. Iar, prin noua pozi­ție politico-ideologică pe care o dobândise, devenise chiar un exponent neoficial al lor. Nu e deci de mirare că reacționează la „abaterea” lui Dumitru Micu cu o contra-recenzie pe prima pagină a aceleiași reviste. Era, de fapt, o aducere la ordine și o predi­că de direcție ideologică.

Precaut, Micu exprimase câteva rezerve privind „fundamentarea științifică” a unor idei-metafore și întemeierea filosofică a concepției eliadiene. Deși perspectiva lui nu e una materialistă, ci, dimpotrivă, declarat idealistă – „trăgându-și parțial substanța din curente filosofice opuse raționalismului” –, Eliade „formulează puncte de vedere pe cât de noi pe atât de inatacabile în armătura lor logică”, fortificându-le cu o „colosală documentație” și permițând astfel cititorului să tragă propriile-i concluzii (la care „con­duc în chip obiectiv însăși faptele înfățișate”). Aprecierea generală a autorului și a ope­rei e superlativă^[72], iar în mijlocul paginii tronează o fotografie în care Eliade e surprins în biroul lui ținând în mână mitologica pipă.

Recenzia e semnalată pe prima pagină a revistei, alături de alte cinci titluri. Tot acolo, la stânga editorialului, un savant din generația lui Eliade, profesorul Dumitru Berciu (1907–1988), dedica o recenzie recent publicatului Compendiu de Istoria Ro­mâniei (1969), coordonat de Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu, o lucrare „izvorâtă din dorința de respectare riguroasă a adevărului istoric, înte­meiat pe concepția marxistă”. După aprecieri elogioase și ideologic corecte, el își per­mite să încheie cu un diplomatic amendament al felului în care a fost tratată „epoca străveche și chiar cea veche”, insistând asupra importanței continuității istorice între vechile populații carpato-danubiene, geto-daci și daco-romani.^[73] În acest fel, recenzia lui Micu părea să se insereze tocmai în punctul în care survenise amendamentul lui Berciu. Nu e imposibil ca publicarea simultană a celor două articole să nu fie o coinci­dență, ci poate o reacție la admonestările recente pe care trebuise să le înghită România literară.^[74] Respectiva perioadă din Compendiu nu-i aparținea lui Constantinescu, ci lui Daicoviciu (care era un admirator al lui Eliade). Și totuși, cel care reacționează, cu rapiditate – citind cartea recenzată și răspunzând peste două numere –, e tovarășul Miron.

Micu va afla povestea publicării recenziei mai târziu și i-o împărtășește lui Eliade, împreună cu reacția lui Miron Constantinescu. După ce-i scrie mai multe (și interesante) lucruri despre atitudinea duală pe care conducerea României e nevoită să o aibă față de Moscova, continuă astfel: „Din sursă indirectă, am aflat povestea apariției în R.L. a recenziei mele la De Zalmoxis à Genghis-Khan. O dădusem de peste două luni și nu se mai publica. Fusese scoasă din pagină. Proteste din partea mea, intervenții în text (în speranța că, după ce voi fi moderat laudele, cenzura va fi mai înțelegătoare), telefonul la C.C. Răspuns: nicio obiecție, recenzia merge, cu Eliade nu avem nimic, dar… să vedem…, poate în numărul viitor. Telefonez la Tribuna, vorbesc cu D. R. Popescu. N‑ați vrea să publicați o recenzie la ultima carte a lui Mircea Eliade? Răs­puns: ba da, cum de nu, însă avem de mult un interviu, luat de Cotruș, căruia nu i se dă drumul, așa că nici recenzia nu cred să meargă. Telefonez la Cronica. Mi se răspunde: trimite textul, vom încerca! Din nou telefoane la C.C. Răspunsuri evazive. Într-o bună zi, articolul apare în R.L. Nu mă așteptam și nu fusesem prevenit! Ulterior am aflat că amânarea se datorase proiectatei vizite a lui Brejnev în vederea semnării tratatului de prietenie. Cum să-l «lauzi» pe Eliade în preajma vizitei secretarului general al P.C.U.S.? Ar fi fost interpretată ca o provocare! Însă… lovitură de teatru. Cu două zile înainte de așteptatul eveniment se anunță că delegația sovietică nu va fi condusă de Brejnev, ci de Kosîghin, cel dintâi fiind… gripat (dar a fost văzut pe un stadion!). Drept răspuns, în numărul din R.L. ce apărea exact în ziua sosirii delegației sovietice nu apa­re, cum fusese stabilit, Ce e nou în literatura sovietică? (acest text fiind scos peste noapte), ci… un articol despre Mircea Eliade, cu fotografie. Dinte pentru dinte! Nu trec două zile și mă aud chemat la telefon: Aici secretara tov. Miron Constantinescu. Tov. Miron vă roagă să-i împrumutați, dacă se poate, cartea lui M. E. despre care ați scris. De teamă că nu mi-o mai restituie, răspund: Da, sigur, însă, din păcate, tocmai am îm­prumutat-o cuiva din Cluj, însă într-o săptămână o pot avea din nou… Peste mai puțin de o săptămână: articol anti-Eliade în R.L. semnat Miron Constantinescu. De atunci, nicio altă referință la M. E. în presa românească, cu toate că între timp apare, neanunțat, La țigănci, ce stătuse în depozit mai bine de un an… Cred că e mâna rușilor. Iată, dar, cum se trăiește și se lucrează în țara noastră binecuvântată. În acest context, «liberalii» noștri, în loc să facă din numele Dvs un steag al independenței culturale românești, fac tot ce le stă în putință ca să nu fiți «popularizat», organizând (am impresia, nu și certi­tudinea) conspirația tăcerii și împotriva mea, pentru că am cutezat să scriu și despre altcineva decât domniile lor. Iar tinerii, inclusiv Păunescu – el mai ales –, fac zid în jurul lui Stancu și Bogza… de frica lui Eugen Barbu. Descurcă-i drace!”.^[75]

Articolul lui Miron Constantinescu, care se voia pivot al unei dezbateri ce nu s-a închegat, începe printr-o afirmație strategică, măsură a întregii viclenii „dialectice” șlefuite în interminabilele ședințe de partid. Exprimând imposibilitatea de a verifica com­pe­tența unui istoric și critic literar în „problemele religiilor arhaice”, Miron își declină și el o „competență deosebită”, afirmând că problemele istoriei religiilor l-au interesat „numai în măsura în care intrau ca elemente componente ale problematicii istoriei universale și naționale”.^[76] Își asumă astfel o competență generală în istoria reli­giilor cuplată cu o competență specifică în „problemele istoriei țării noastre”, ceea ce-i permite să-i dea lecții nu doar lui Micu, ci și lui Eliade. Dar el nu era nici măcar istoric, după cum, încă din 1965, atrăsese atenția Andrei Oțetea. Scria despre istorie dintr-o perspectivă sociologică și filosofică marxistă, nu întru totul eliberată de leninism și stalinism.

Obiecția sa de principiu, atât la recenzie, cât și la cartea recenzată, e legată de ce­rința „rigorii științifice”, în temeiul unei metodologii a cercetării prestabilită în mod critic. Se situează el însuși pe poziția „interpretării materialiste a istoriei religiilor”, considerând că aceasta poate fi înțeleasă mai profund numai din „punctul de vedere al reflectării răsturnate, al reificării și fetișismului”. Prin urmare, „Deficiența fundamenta­lă a metodei folosite de Mircea Eliade este aceea că nu examinează condițiile economi­ce, sociale, culturale care au cerut apariția anumitor simboluri și mituri, compară aceste mituri și legende între ele desprinzându-le de viața reală.” Cărțile unui autor precum acesta trebuiau cunoscute, interpretate și, eventual, prezentate publicului doar de către deținătorii formulei corecte de gândire. În biblioteca Laboratorului de sociologie al Universității din București – înființat în noiembrie 1965 prin efortul lui Miron Constantinescu –, se aflau nu doar cărțile lui Eliade, ci chiar și cursul de metafizică al lui Nae Ionescu.^[77] Oamenii care le puteau citi fuseseră atent selectați, chiar de către tovarășul Miron. În mod evident, Dumitru Micu nu era considerat a poseda aceleași calități de gândire corectă, în ciuda faptului că se declara marxist.

 Meritul incontestabil al cărții stă, pentru contra-recenzent, – doar – în universali­zarea câtorva teme ale culturii românești sau sud-est europene. După ce apreciază trei dintre studiile cuprinse în ea (despre Dragoș, Manole și șamanism) ca „remarcabile” prin erudiție și asocieri sugestive, Constantinescu se oprește la alte două: cel dedicat dacilor și lupilor, și, mai ales, cel despre Miorița. Adică tocmai la nivelul inferior al competenței sale istorice în chestiuni românești. Se poate însă înțelege cu ușurință de ce. Ele sunt „istoricizate”, prin plasare în contextul unor curente interbelice precum „dacismul” (Gândirea și alte reviste) și „mioritismul” (Dan Botta, Lucian Blaga, presa de dreapta), despre care Miron se întreabă retoric: „Aceste teorii au apus odată cu peri­oada care le-a dat naștere. Este oare necesar să le reînviem?”

Contrapunând optimismul comunist, identificat retrospectiv în toată istoria ro­mânilor, și, respectiv, „acceptarea morții, distrugerii”, cu „consolarea transpunerii prin imaginație”, atribuite în mod abuziv lui Eliade, Constantinescu afirmă că acesta „elabo­rează o interpretare a istoriei României care este contrazisă de faptele istorice, de lupte­le eroice din trecut și de dezvoltarea strălucită de azi”. Ultimele patru (din cinci) para­grafe insistă în mod apăsat asupra contradicției dintre această interpretare atribuită lui Eliade și perspectiva istoriografică a României socialiste, semnând astfel o implicită sentință de condamnare.

Din tot ceea ce știm despre pozițiile intelectuale ale lui Miron Constantinescu, în­totdeauna subordonate celor ideologice și politice (și, adesea, ambițiilor și antipatiilor personale)^[78], nimic din acest articol nu poate fi luat ca izvorând dintr-o preocupare pentru adevărul sau obiectivitatea științifică. În plus, nu era o critică făcută în contextul unei depline libertăți de exprimare a opiniilor. Monica Lovinescu observa pe bună dreptate: „Cine, în toată România, a îndrăznit să critice cercetările sociologice ale lui Miron Constantinescu?”^[79] Nimeni, după cum nimeni nu a cutezat să dea o replică aces­tei lichidări ideologice.

 Dimpotrivă, ca să nu rămână doar la cunoștința cititorilor de gazete literare, șeful secției culturale a revistei Flacăra îl semnalează și publicului acestei reviste de masă. Sunt remarcate „dezacordul” „demonstrat” al tovarășului Miron, „apelul consistent” „pentru o interpretare științifică a problemelor”, dar și „tonul elevat al expunerii idei­lor”. Căci, ne spune acest vechi publicist al perioadei staliniste – foarte probabil, un comiliton al celui pe care-l susținea –, „în presa noastră literară nu o dată își fac loc discuțiile în care predomină violența limbajului, substituită demonstrației convingătoa­re a ideilor”.^[80] Din toată această poveste lipsea doar umorul. Spre deosebire de vremu­rile lor de glorie, când lichidările se făceau cu tonul ridicat, acum se pot face pe unul „elevat”.

Articolul lui Miron apare la două zile după ce Eliade devine cetățean american, iar peste două săptămâni îl și primește la Chicago. În următoarea lui scrisoare, Dumitru Micu îi mărturisește că, deși e interesat de istoria religiilor și admiră creștinismul, ci­tin­du‑l pe Eliade, se vede constrâns să dea dreptate materialismului istoric: ansamblul condițiilor de existență determină activitățile spirituale. „Asta nu înseamnă, firește, că cineva, dedicându-se istoriei religiilor, trebuie musai să studieze evoluția social-eco­nomică a triburilor (lasă că nici nu e posibil așa ceva în preistorie!). În acest caz s-ar substitui sociologului, etnologului, etnografului, istoricului. Vreau doar să spun că mate­ria­lismul istoric se poate îmbogăți de pe urma istoriei religiilor. Cine nu înțelege asta (vreun Constantinescu oarecare) e un bou. (V-am trimis un articol bovin, la Chicago, ca să vă amuzați…)”^[81]

Eliade înregistrează în jurnal următoarele: „Primesc România literară cu artico­lul lui Miron Constantinescu, răspuns la articolul lui D. Micu, publicat cu două săptă­mâni în urmă, tot acolo, despre De Zalmoxis. Îl citesc cu strângere de inimă, pentru că îi înțeleg repede sensul și mesajul: înapoi la «înghețul» post (sau neo)stalinist care a durat până prin 1966! Nu e nimic de făcut cu oamenii cărora le e frică. M. Constantinescu e terorizat ca nu cumva, după ce a fost reabilitat Blaga și a fost retipărit Dan Botta, să nu revină «moda metafizicii și a misticii» (acesta nu e un citat, ci rezu­matul întregii campanii de vigilență culturală pe care o duce M. C. – și nu numai el). Și încă o dată se vede că punctul cel mai sensibil este interpretarea Mioriței… (De dezvol­tat într‑o zi funcția de «despărțire a apelor» pe care a împlinit-o exegeza acestei balade în istoria culturii românești moderne.)”^[82]

Lui Constantin Noica (1909–1987) îi va scrie: „Nu mai sunt atât de optimist ca tine privitor la reeditarea scrierilor mele românești. Conjunctura nu-mi este prielnică. Articolul din România literară mi-a dovedit că nu sunt judecat după ce scriu acum: altminteri, cum să-mi explic că mi se răstălmăcește interpretarea dacilor-«lupi» și a Mioriței? Dar, în fond, vorba lui Emil [Cioran], ce importanță mai pot avea toate aces­tea?”^[83] Această reductio ad Legionem, pe care Eliade o observă aici, îl va urmări con­stant în perioada următoare: era arma ultimă pe care inamicii lui din țară – personali, ideologici sau, adesea, de ambele feluri – o puteau folosi pentru a bloca reacceptarea și publicarea lui în România socialistă.

Unul dintre motivele – dacă nu, cumva, principalul motiv – pentru care Eliade se hotărăște să-și ia, după foarte mulți ani, pașaportul american este intenția de a merge în România, în vara acelui an, pentru a-și vedea mama și patria. Printre cei pe care îi in­formează despre această decizie se numără și Dumitru Micu, căruia îi scrie că De Zal­moxis à Genghis Khan e prima carte pe care o publică cu pașaportul american în buzu­nar.^[84] E posibil ca intenția lui să fi ajuns la cunoștința lui Miron Constantinescu? Foarte probabil și n-ar fi de mirare s-o fi aflat chiar de la Micu. În acest caz, articolul lui era îndreptat nu doar împotriva întoarcerii lui Eliade în România ca autor, ci și a întoarcerii lui în persoană? Din punct de vedere logic, plauzibilitatea e extrem de ridicată: Dacă nu-l voia printre autorii publicabili, cu atât mai puțin l-ar fi dorit în țară – fapt ce ar fi avut consecințe și asupra acceptabilității lui ca autor. Ipoteza trebuie, desigur, confir­mată de cercetări viitoare, fără a se pierde, totuși, din vedere că intențiile sunt adesea aproape imposibil de dovedit documentar. Oricum, știm că articolul i-a dat lui Eliade un nou motiv pentru a refuza invitațiile de a veni în țară, unde „ar putea avea momente penibile în întâlnirea cu persoane care nu l-au simpatizat niciodată, ca Miron Constantinescu sau Zaharia Stancu”.^[85]

Deși susține judecăți categorice și dogmatice, tonul articolului lui Constantinescu se străduia să pară echilibrat, iar finalul e o invitație la dezbatere. Cel puțin așa ne apare nouă astăzi. În codul comunicării ideologico-politice de atunci era o condamnare la dispariție. Într-adevăr, din iulie 1970, când a apărut, timp de aproape doi ani bibliogra­fia lui Eliade nu mai înregistrează niciun text dedicat lui în România socialistă.^[86] Nici noi nu am reușit să găsim vreunul în principalele reviste și ziare ale epocii. Printre lu­crurile care urmau să fie publicate și n-au mai apărut era un alt text despre De Zalmoxis à Genghis Khan semnat de Mircea Handoca.^[87] După cum aflase Eliade de la corespon­denți din țară, numele i-a fost scos din textele în care era citat, fie și numai cu inițialele M. E.^[88] Ion și Pompiliu devin din nou cei mai citați posesori ai patronimicului. Lui Dumitru Micu îi scrie cu autoironie: „Pentru un istoric al religiilor pasionat, ca mine, de zeii vegetației, care mor și înviază anual, și de religiile misterice (sau, cum le-a spus un italian, misteriosofice), «epifania» și «ocultația» periodică a numelui meu, în publi­cistica românească, ar putea constitui un foarte interesant subiect de studiu…”.^[89] Miste­rul nu era atât de mare. Se știa bine în epocă. Noica a și reclamat responsabilul: Direc­ția Generală a Presei și Tipăriturilor, condusă de Iosif Ardeleanu.^[90] Când se va putea cerceta arhiva ei, păstrată la Ministerul Culturii, vom afla mai multe.

Totuși, cenzura nu a fost la fel de generală sau de consecventă precum cea dina­inte. Bibliografia înregistrează câteva cărți în care e pomenit, deși e foarte probabil că ele se aflau deja în procesul editorial înainte de iulie 1970.^[91] Cercetarea principalelor periodice arată că numele lui e menționat tot mai rar, mult mai rar decât în anii 1968–1969. Noica observa inconsecvența cenzurii: „Scrie cineva un articol unde-l citează pe Eliade. Direcția Presei vine și-l șterge. Într-o lună îl șterge, într-o lună îl lasă. Nici nu mai știi ce directive sunt”.^[92] Volumului La țigănci și alte povestiri (ieșit de sub tipar la sfârșitul lui iulie 1969) i se dă drumul în librării – prin care a trecut ca un meteor^[93] – în octombrie 1970, dar nu e recenzat nicăieri.^[94]

1.4. ÎNTRE „FRONTURI” CULTURAL-POLITICE

Miron Constantinescu a reușit să aducă lucrurile la nivelul anului 1967, înainte de luna septembrie, când numele lui Eliade începuse să fie amintit în articole altfel decât până atunci. Mai ales până pe la sfârșitul anilor ’50 el fusese mereu legat de „fas­cism”, „hitlerism”, „legionarism”, „huliganism”, „misticism”, fiind numit și „eroto­log”, „fachir” sau „fugar” și „transfug”. Printre clericii culturii comuniste – preoții, rabinii, imamii marxismului, alături de vrăjitori și șamani de partid – care participă la această propagandă demonizantă se disting semnăturile lui Oscar Lemnaru, Ion Călugăru, Marcel Breslașu, Nicolae Tertulian, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Nestor Ignat, Victor Tulbure, Dan Deșliu, Simion Bărbulescu, C. I. Gulian, Nicolae Moraru, Pavel Apostol, Maria Banuș, Ovid S. Crohmălniceanu (în mod repetat), Ileana Vrancea, B. Elvin, Radu Lupan, Eugen Campus, Octav Livezeanu, Ada Gregorian, Ileana Mărculescu, Vladimir Colin, Alfons Adania, Florin Tornea, V. Sebastian, Iosif Bercu, Leon Sărățeanu, Ion Mitran.^[95] Alții n‑au avut integritatea de a-și semna atacurile (sau de a le semna cu propriul nume). De pe la sfârșitul anilor ’50 și până la începutul anului 1967, referirile negative își reduc atât frecvența cât și virulența, apărând în schimb mențiuni neutre sau judecăți neideologice.

Numele lui Miron Constantinescu nu se întâlnește în această cohortă. Dintre toți intelectualii care îmbrățișaseră comunismul încă din interbelic și care, deci, se puteau considera îndreptățiți să ia atitudine împotriva reacceptării lui Eliade, de ce tocmai el își asumă acest gest?^[96] Ce l-a determinat pe cel care nu intervenise nici în perioada inter­belică, nici în cea stalinistă, nici în cea post-stalinistă – cel puțin, nu sub propriul nu­me^[97] – să izbucnească în plină liberalizare, expunându-se ca purtător de steag al tuturor acelora care doreau ștergerea lui Eliade din cultura română? Nu avem cum să stabilim, în temeiul surselor primare disponibile, nici toți factorii determinanți, nici factorul pri­mar. Această întrebare, la care nu putem răspunde deocamdată decât prin cea mai plau­zibilă posibi­litate, ne face să ne întrebăm asupra tuturor celorlalte resorturi ale dinami­cii umane, pe care nu le știm și poate nici nu le vom ști vreodată (cel puțin, nu cu certi­tudine).

Un deceniu mai târziu, într-un interviu despre Eliade, Dumitru Micu afirma că, deși articolul lui Constantinescu era „o recrudescență a dogmatismului și un tipic exemplu de abordare neadecvată”, buna lui credință ar fi fost mai presus de îndoială. Bucurându-se de oarecare simpatie din partea lui și fiindu-i îndatorat profesional, Micu înclina să creadă că Miron Constantinescu era sincer convins de faptul că-l „ajută” pe el să nu alunece în „mlaștina «ideologiei burgheze»”.^[98] Aceste afirmații trebuie luate în contextul spațio-temporal în care s-au produs. Nu există nicio îndoială că tovarășul Miron era interesat în primul rând de stoparea receptării lui Eliade în România și abia apoi de a-l împiedica pe Micu să fie un agent al ei.

Mulți s-au întrebat care poate fi motivul pentru care un intelectual real, precum Constantinescu, a aderat în interbelic la doctrina și acțiunea subversivă comunistă, preferând-o unei sigure cariere academice. Unii au rămas cu perplexitatea, alții au cău­tat explicații sofisticate. Lăsând la o parte probabile probleme psihofiziologice – care puteau fi cauză sau efect –, cred că originea unor eventuale cauzalități mai complexe e destul de simplă și evidentă: întâlnirea ambiției cu reducționismul în cantități depășind posibilitățile lui organice. Ambiția se manifesta la el în special ca voință de putere: a fi și a cunoaște îi erau subordonate. Reducționismul era „metodologia” de care avea ne­voie o inteligență unilaterală (foarte vizibilă la așa-zișii „premianți”) nu doar pentru a-și apropria lumea printr-o explicație totalizantă, ci mai ales pentru a se impune – cu forța – unor inteligențe multilaterale, polivalente, superioare ei. Îl numise chiar Miron, atunci când a vorbit despre „cheia” și „certitudinea” pe care le găsise în operele lui Lenin. Îl camufla sub numele „clarității” și al „științificului”. Din reducționism a ajuns relativ repede la dogmatism, de care nu s-a mai putut elibera niciodată cu totul.

Dacă un astfel de mecanism psihologic face inteligibilă atitudinea lui Constantinescu, el nu explică însă lipsa manifestării acesteia în contextul libertății in­terbelice sau al dogmatismului epocii staliniste, și exprimarea ei tocmai în momentul maximei destinderi ideologice. Ceea ce face foarte plauzibil ca – precum în anul 1955, în cazul lui Blaga – tovarășul Miron să-și fi folosit poziția de putere pentru a se face exponentul dorinței unui grup în ale cărui idiosincrazii se regăsea.

Deși e absolut esențial pentru a înțelege dinamica interumană de care ne ocupăm, nu e aici locul să ne oprim asupra chestiunii ridicării interdicției de a se scrie despre Eliade și de a fi publicat în România. I se cuvin un articol și o cercetare speciale. Din ceea ce se știe deja, responsabil de ea – în mod direct și indirect – este un grup neomo­gen și neorganizat de intelectuali, uniți prin opoziția față de vechii comuniști cominter­niști, moscoviți, staliniști, și prin dorința de a recupera cultura românească proscrisă sau distrusă de ei. În anii ’60, aceștia din urmă se „reinventaseră”, apăruseră cu o față schimbată, fără a renunța însă la multe dintre adversitățile, idiosincraziile și urile din trecut. Le perpetuau, în măsura în care se mai putea, prin acțiuni de culise, acoperite, mascate, indirecte, folosindu-se în prima linie de proxies, a căror manifestare nu atră­gea suspiciuni sau repercusiuni asupra lor înșiși.

Un rol important, prin recomandările făcute Securității, pare să fi avut Petru Comarnescu (1905–1970).^[99] Pe de altă parte, așa cum am văzut, a existat o oarecare susținere, cel puțin la început, și din partea unor vechi comuniști, precum Zaharia Stancu, care avea interese personale. Dar neputându-le satisface, a trecut din nou de partea cealaltă.

Dinamica interumană care se desfășoară în jurul reacceptării lui Eliade în Româ­nia socialistă e dată, așadar, de aceste două „fronturi” culturale și ideologice: pro și contra.^[100] Despre ele s-a scris puțin, în mod general și, îndeosebi, din perspective extre­me opuse, care încercau să le instrumenteze și folosească în beneficiul înclinărilor ideo­lo­gice ale celor care scriau. În timp ce unii au vorbit despre minoritari, ne-români, „fana­rioții Moscovei”, versus români loviți de prigoană anti-națională, alții au insistat asupra opoziției între comuniști de vocație „umanistă” și „democratică” versus ne- sau pseudo-comuniști „naționaliști”, „pro-fasciști” și „antisemiți”. Deși aceste componente sunt ilustrate, parțial și neuniform, pe ambele baricade, ele nu epuizează dinamica con­fruntării și, mai ales, nu furnizează o explicație ultimă și completă a ei.

 Fiecare dintre fronturi se compunea dintr-un nucleu dur, generalii, care, în mod obișnuit, stau în spatele lui, și din cercetași, șarjeuri, combatanți de prima linie, care se străduiau să pară independenți de primii. Însă pe măsură ce treceau anii, mai ales după 1967, prima linie a „frontului” anti-Eliade se subțiază tot mai mult, pentru a dispărea aproape în întregime la începutul anilor ’70: unii dezertaseră (adesea la inamic), alții au ales să stea și ei în spate. De aceea a fost nevoie ca un general, precum Miron Constan­tinescu, să treacă la acțiune. Între toți generalii, el îndeplinea parțial condițiile unui proxy. Atât prin datele sale personale, cât și, mai ales, în virtutea parcursului dife­rit din anii 1957–1965, tovarășul Miron putea să pară independent de vechea gardă, de foștii săi camarazi care traversaseră vremurile prin reinventări și schimbări la față trep­tate, continuu modulate după meteorologia ideologică. Reapăruse ca un om al noilor vre­muri, odată cu preluarea puterii de către Ceaușescu și datorită acestuia.

Numele lui revine în jurnalul lui Eliade în acea toamnă, la Paris. La 25 septem­brie își însemna următoarele: „Acum câtva timp am primit o scrisoare de la Dinu Noica. Tot optimist! Îmi cere să scriu «sus» ca să se publice în țară Zalmoxis, serie nouă, eu fiind director, iar printre redactori, el, Dinu, și indianistul Al-George. Dar cum să-l conving că nu pot lua răspunderea unei reviste care s-ar publica în țară? M-aș pu­tea trezi cu cine știe ce fel de «colaborator» impus, gen Miron Constantinescu”.^[101]

Prin demersul lui, tovarășul Miron împiedicase chiar mai mult decât credea sau spera. Nu doar republicarea sau traducerea operelor lui Eliade, ci și o nouă inițiativă, de mare importanță, care, realizată, ar fi însemnat enorm pentru mai multe discipline aca­demice; în special pentru istoria religiilor, care – spre deosebire de alte țări din lagărul socialist – nu se bucura de acceptare și omologare. O astfel de revistă i-ar fi pus pe tinerii cercetători și, în general, pe intelectuali în legătură cu Mircea Eliade și cu mediul științific internațional.

Acțiunea lui Miron Constantinescu era echivalentă cu ceea ce se petrecuse în anul 1959 în privința proaspăt reacceptatei discipline a sociologiei. Iată cum evocă el însuși acel moment: „Un articol neinspirat a fost publicat într-o revistă importantă, încercând pentru un timp să stăvilească cercetările sociologice. Ca urmare s-a produs o oarecare dezorientare, mai ales în rândul tinerilor cercetători, care cu mult entuziasm se apucaseră de studiile sociologice și dintr-o dată s-au văzut în fața unui veto inexplicabil pentru ei”.^[102] Ținând cont de acest lucru, e greu să credem că nu era conștient de sem­nificația și efectul intervenției sale în privința lui Eliade și a cercetărilor consacrate fenomenului mitic și religios pe care acesta le reprezenta. După cum îl cunoaștem, este, dimpotrivă, mai mult ca sigur că știa foarte bine ce face.^[103]

Peste două săptămâni, numele lui Constantinescu revine în jurnal chiar în legătu­ră cu infamul articol: „Seara întâlnesc pe Ovidiu Cotruș. Îmi dăruiește șpalturile inter­viului de anul trecut, care n-a putut apare în Familia, probabil din cauza admirabilei introduceri, în care O. C. mărturisește că numai pe mine m-ar fi vrut să-i fiu guru. Cotruș a suprimat acel pasaj, a prezentat a doua versiune la cenzură (o am și pe aceas­ta), dar tot n-a trecut. Astă primăvară se hotărâse să cedeze interviul, fără chapeau, României literare, unde ar fi apărut, îl asigură Adrian Păunescu, dacă n-ar fi primit un telefon de la Miron Constantinescu, anunțându-și articolul lui. Aflu, ca de obicei, de la Ovidiu Cotruș o seamă de amănunte în legătură cu scriitorii din țară. Bunăoară: Zaharia Stancu vrea să-și publice operele complete, în optzeci de volume. I se spune la editură că nu au destulă hârtie. – Dar s-a găsit hârtie pentru legionarul M. E., în timp ce eu, vechi comunist…”.^[104]

Mai multe detalii despre reacția lui Eliade aflăm din relatarea pe care Ovidiu Cotruș (1926–1977) i-a livrat-o unui ofițer al Securității: „Mircea Eliade a făcut urmă­toarea afirmație față de ‘sursa’ noastră: «În țară mi se dă una caldă, una rece; adică, apare un articol bun despre mine, elogios, după care apare un articol care este complet în afară de obiect și [în] care sunt criticat cu un aer de sentință definitivă, pentru lucruri care nu intră în obiectivul cărții.» Miron Constantinescu, într-un articol apărut în România literară, îi reproșa că Eliade nu se ocupă în cartea sa despre moștenirea ro­mânească latină în cultura noastră. Legat de aceasta, Mircea Eliade susținea că asta este o carte de protoistorie, o carte care merge în străfunduri, înainte de cucerirea Daciei de către romani. I s-a mai reproșat că nu scoate în evidență conflictele sociale din perioada respectivă, observație greșită, de altfel, pentru că în comuna primitivă nu existau con­flicte de clasă”.^[105] Comentariile sunt de prisos.

Argumentația lui Constantinescu putea fi respinsă cu ușurință în multe alte punc­te. Așa cum vor fi făcut nu puțini oameni din epocă. Contra-recenzia nemulțumise numeroși intelectuali care doreau continuarea și chiar accelerarea liberalizării culturale. Unii dintre ei au căutat imediat căi de a anula sau depăși vetoul dogmatic, dar s-au lovit de zidul constituit de cei care s-au solidarizat cu acțiunea tovarășului Miron. Informân­du-l pe Eliade că încă nu se aud ecouri ale volumului La țigănci, Dumitru Micu adau­gă: „De altfel, dracu știe ce se petrece. Ba sunteți pomenit, comentat, ba nu se vorbește nimic de Dvs. Probabil, Adrian Păunescu, care se află în America și care aici, în țară, are acces în sfere înalte, are să vă caute și să vă explice mai multe”.^[106] Așa cum vom vedea, cea mai importantă dintre acțiunile de spargere a noii blocade dogmatice – care va și reuși în cele din urmă – va fi inițiată peste puțin timp chiar de către mai tânărul prieten al lui Micu.

1.5. „LUPTA ANTIFASCISTĂ”

Constantinescu & Comp. au înțeles că un singur articol de amendamente „meto­dologice” în plan științific nu era suficient pentru obiectivul vizat. Nici plasarea lui Eliade în contextul „dacismului” și „mioritismului” nu atârnau destul în balanța ideolo­gică. Trebuia reactivată artileria grea, critica politică, în special cea care viza „legiona­rismul” și „fascismul”.

Până la sfârșitul anului, tovarășul Miron și-a pus planul în aplicare. Mai întâi, pu­blică în paginile mensualei „reviste de cultură istorică”, Magazin istoric (lansată de Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R.), în numărul din ianuarie 1971, un articol intitulat „Garda de fier sub judecata istoriei”. Titlul însuși arată că Miron își aroga privilegiata poziție de reprezentant al acelei Istorii majusculate (chiar dacă nu e scrisă ca atare), care comunicase verdictul de condamnare. E un articol ideologic și propagandistic, plin de exagerări și falsificări, care nu uită să amintească că ideologii legionari au căutat o „punte de legătură” cu filosofia lui Lucian Blaga, în virtutea orientării ei „iraționaliste și mistice”. În jurul „pseudofilosofului” Nae Ionescu – scrie tovarășul Miron – s-au grupat „câțiva tineri, precum Mircea Eliade, Mihail Polihroniade, D. C. Amzăr, care au devenit stegarii ideologici ai acestei mișcări”. Ne­justificata punere pe același plan a celor trei e urmată de o frază și mai uluitoare: „Cine citește prefața lui Mircea Eliade la Roza vânturilor de N. Ionescu își poate da seama de conținutul real al ideilor lor”.^[107]

Concluzia articolului este, de fapt, o directivă politico-ideologică: „Garda de Fier a fost nimicită politic și organizatoric în deceniul 5 al secolului nostru. Ceea ce este însă important astăzi e ca toate reziduurile ideologice ale mișcărilor de extremă dreaptă – în ipostazele naționalismului burghez, a iraționalismului în toate formele sale și a misticismului și bigotismului – să fie combătute cu toată fermitatea și lichidate”. Lichi­darea așa-ziselor reziduuri de „iraționalism” și „misticism” impunea și justifica atât eliminarea lui Eliade, cât și pe cea a lui Blaga ca filosof.

Un consistent rezumat, care reproducea și partea despre Mircea Eliade, a apărut în revista maghiară Korunk.^[108] Dar articolul din Magazin istoric era o versiune puțin redusă a cuvântului de încheiere pregătit pentru o „sesiune științifică privind analiza critică și demascarea fascismului în România”, care se va ține în zilele de 4 și 5 martie la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Cu o regie pregătită din timp^[109], ea se desfășura sub egida Academiei de Științe Sociale și Politice a R.S.R., condusă de Miron Constantinescu, și a Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., condus de Ion Popescu-Puțuri.^[110] Ce sens putea avea, în acel an, un colocviu dedicat „demascării fascismului în România” și în special a „fascismului legionar”? Un sfert de veac de la „victoria asupra fascismului” fusese sărbătorit la 9 mai 1970, iar în jurul acestei date s-a publicat enorm asupra subiectului. Colocviul nu avea legătură directă cu evenimentul sărbătorit în urmă cu un an.

În al său cuvânt de deschidere, Popescu-Puțuri susține că organizarea lui venea pe linia preocupărilor celor două instituții de a iniția „dezbateri despre unele momente importante din istoria mișcării revoluționare și democratice din țara noastră”.^[111] În cuvântul de încheiere, referindu-se la lucrările elaborate în România socialistă cu privi­re „la lupta antifascistă, antihitleristă și la rolul partidului în această luptă”, Miron Constan­tinescu atrăgea atenția că ele au analizat doar sumar „problema fascismului românesc”. Până de curând, când s-a reluat firul cercetărilor (prin istorici propagandiști, precum M. Fătu și I. Spălățelu), singura analiză aprofundată a fascismului o făcuse Lucrețiu Pătrășcanu în cartea Sub trei dictaturi, dar la nivelul de atunci al documentă­rii.^[112] Așadar, rațiunea de a fi a „sesiunii privind demascarea fascismului în România” era de a contribui la cunoașterea fascismului în vederea mai bunei înțelegeri a „luptei antifasciste”.

Rămâne ca o cercetare de arhivă să stabilească – documentat și detaliat – origi­nea, resorturile, obiectivele și agenții organizării acestei pretinse „sesiuni științifice”. E însă evident că, în calitatea sa de locomotivă, Miron Constantinescu s-a folosit de prilej pentru a mai lovi în procesul de liberalizare a culturii și de recuperare a unor intelectu­ali interbelici, atât din țară, cât și din exil. În contextul încercărilor continue de a răstur­na vetoul său contra lui Mircea Eliade, tovarășul Miron l-a inclus și pe el printre țintele acestui nou spectacol ideologic. Așa se face că Eliade e pomenit nu doar de către el însuși, ci și de Șerban Cioculescu, iar George Ivașcu face aluzie la el fără să-l numeas­că. Cooptarea celor doi intelectuali umaniști trebuie să se datoreze unei strângeri cu ușa. Dacă Ivașcu fusese – conform unor mărturii – „legionar”, Cioculescu n-a fost suficient de „progresist”, având cuvinte bune pentru mulți dintre cei pe care comuniștii i-au proscris. Ceea ce știm despre coerciția pe care tovarășului Miron îi plăcea s-o exercite asupra subordonaților și a celor vulnerabili face ipoteza foarte plauzibilă.

Ivașcu, care distorsionează după cum scrie, întrecându-se cu propagandiștii de meserie, îi pomenește și pe „năiști”, dintre care „unii nu erau încadrați în Garda de fier, dar făceau direct sau indirect doctrină legionară”.^[113] Cioculescu a fost și mai viclean. Într-o comunicare scrisă pe genunchi și întitulată „Legionarismul și literatura”, îi men­ționează – în această ordine – pe „necunoscutul” Nicolae Totu, Aron Cotruș, „criticul titular al Cuvântului” (Barbu Slușanschi, care, deși nenumit, se bucură de cel mai mult spațiu), „un necunoscut care semnează” Eugeniu V. Haralambie, Mircea Streinul, „un recent purtător de cămașă verde” care scrie în ziarul Axa, și, generic, tot fără nume, poeții înregimentați. Pe lângă aceștia, mai strecoară niște nume într-un citat din repre­zentativul autor Haralambie: „Dacă generația antecedentă (Corneliu Zelea Codreanu, I. I. Moța, Nae Ionescu etc.) au avut o tulburătoare trăire, dacă această trăire s-a prelun­git la o generație imediată (Mircea Eliade, Emil Cioran) […] etc. – această trăire cere astăzi să fie realizată statal politic. Și aceasta-i caracteristica esențială a generației de sub 30 de ani, pe care o descoperi în vremurile lui Constantin I. Goga, Valeriu Cîrdu, Vasile I. Posteucă și alții.”^[114] Tânăr publicist, afirmat din 1936, Haralambie fusese student al lui Eliade, chiar în generația lui Mihai Șora și a lui Miron Constantinescu.^[115]

Ținând cont de gradul lor de „compromitere” politică din interbelic, e interesant comportamentul diferit al celor doi influenți critici literari. Ivașcu, care nu se bucurase de ridicarea interdicției asupra numelui lui Eliade și nu se sfia să spună în dreapta și în stânga că acesta fusese legionar, a evitat să-l pomenească cu numele. În schimb, Cioculescu, care avea doar cuvinte bune despre el, a găsit cuvenit să-l includă în listă, printr-un subterfugiu specific șmecheriei dâmbovițene. În timp ce, cu excepția exilatu­lui Aron Cotruș, reușise performanța de a-i omite pe toți importanții scriitori care îm­bră­țișaseră cauza Legiunii. Peste numai câteva luni, în calitatea sa de director al biblio­tecii Academiei, se va arăta mișcat până la sentimentalism (ceea ce nu-i stă în fire, scrie D. Micu) de intenția lui Eliade de a dona arhiva sa românească unei instituții din ța­ră.^[116]

Textul concluziv al lui Constantinescu – care, se precizează, reprezintă o tran­scriere după stenograma cuvântării – are unele pasaje lipsă, dar și mai multe lucruri noi față de articolul din Magazin istoric. Lista „stegarilor ideologici” ai mișcării legionare, grupați în jurul lui Nae Ionescu, se mărește aici cu numele lui Mircea Vulcănescu și Pavel Costin Deleanu^[117], negociind astfel distanța dintre Eliade și Polihroniade. Prin Nae Ionescu – care era reprezentant al I. G. Farbenindustrie – s-a exercitat și sprijinul direct al Germaniei hitleriste pentru Mișcarea legionară, ceea ce a făcut-o să devină „agentură hitleristă”.^[118] G. Ivașcu îl declarase pe Nae Ionescu adevăratul cap al mișcă­rii legionare, ba chiar întemeietorul ideologiei ei, în timp ce Codreanu fusese doar un organizator practic și responsabil cu executarea (adică un vătaf).

Cele mai importante – pentru noi – adăugiri sunt acelea care privesc resorturile și motivațiile organizatorilor așa-zisei „sesiuni științifice”. Partidul Comunist Român, „forța conducătoare” a „luptei antifasciste, a luptei antilegionare”, este cel de la care primiseră sarcina de „a analiza științific geneza și dezvoltarea fascismului în România”, pentru a-i putea „combate urmările”.^[119] Cum spuneam, rămâne ca cercetarea arhivelor să pună niște chipuri peste imaginea impersonală a partidului, dar candidații, cei aflați în vârful ierarhiei ideologice, sunt deja cunoscuți.

Concluzia-directivă a articolului din Magazin istoric – necesitatea lichidării așa-ziselor reziduuri de „iraționalism” și „misticism” – e menținută, justificând astfel opo­ziția față de libera „valorificare a moștenirii culturale”, care îi privea atât pe Eliade, cât și pe Blaga sau pe alți autori interbelici. În sprijinul ei se aduc însă câteva noi argumen­te, care, așa cum vom vedea, nu sunt deloc lipsite de relevanță: „Astăzi nu mai există baza economică și baza socială pentru o influență gardistă în România. […] Chiar dacă rămășițele de peste hotare ale Gărzii de fier servesc anumite interese străine și imperia­liste, ceea ce este esențial este faptul că structura economică-socială a României s-a schimbat fundamental. Există însă anumite reziduuri, anumite virtualități față de care trebuie să fim foarte atenți, vigilența noastră nu trebuie să slăbească; acest lucru este cu atât mai necesar cu cât pe plan internațional se constată încercări de reanimare a mișcă­rilor fasciste, mai ales în Italia și Germania.”^[120] Două lucruri trebuie reținute de aici: legătura care se face cu „rămășițele” legionare din străinătate și dimensiunea internați­onală a necesității combaterii „influenței gardiste în România”.

Volumul cu lucrările colocviului a ieșit de sub tipar în luna septembrie a acelui an. Dar opintelile tovarășului Miron împotriva lui Mircea Eliade nu vor mai rezista mult timp.

1.6. LUPTA CONTRA NOII INTERDICȚII

Mai mulți dintre susținătorii și admiratorii lui Mircea Eliade au încercat să facă ceva împotriva noii prohibiții. Trebuia ștearsă granița care se săpase din nou în cultura română. Epopeea acestor încercări merită reconstituită integral, căci e un moment im­portant nu doar al receptării lui Eliade, ci și al istoriei culturii române sub comunism. Ea va fi posibilă atunci când se vor publica, pe de o parte, întreaga corespondență (emi­să și primită) a lui Eliade și jurnalul lui manuscris, iar pe de alta, mărturiile celor impli­cați (memorii, jurnale, corespondență etc.) și ale apropiaților lor.

Unul dintre primii, dacă nu chiar primul, a fost Dumitru Micu. Dar fără succes. La începutul anului 1971, încearcă ceva nou: publicarea unui inedit. Primise, cu titlu consultativ, versiunea primă a piesei Coloana fără sfârșit, pentru a comunica autorului eventuale observații în vederea revizuirii ei. În primăvara anului 1970, Micu i-o împăr­tășise, pentru delectare personală, lui Aurel Rău (n. 1930), redactorul-șef al revistei Steaua, care, în noul context al dispariției lui Eliade din periodicele românești, a luat hotărârea de a o publica. Micu încearcă să obțină acceptul lui Eliade: „Publicarea piesei ar fi încă un punct câștigat în lupta pe viață și pe moarte dintre adevărații patrioți și forțele oribile ale obscurantismului neostalinist”.^[121] „Vă rog cu insistență să nu interzi­ceți tipărirea piesei; aceasta în interesul luptei crâncene (deși nespectaculoase) pe care oameni cu reală dragoste pentru cultura română o duc împotriva exponenților dogma­tismului și primitivismului, pe de o parte, împotriva falșilor liberali, pe de alta. Dezbi­nați în toate privințele, alde Miron Constantinescu, C. Ionescu-Gulian și alți rinoceri staliniști fac front comun cu «subtilii» Z. Stancu, E. Jebeleanu, Geo Bogza, M. R. Paraschivescu, atunci când e vorba de a împiedica difuzarea literaturii Dvs. Cei dintâi vă detestă fiindcă sunt fiare anticulturale, ceilalți pentru că le e teamă să nu fie eclipsați. Anul trecut Stancu aduna semnături pe o cerere adresată guvernului de a-i susține can­didatura la premiul «Nobel», iar lumea vorbea că și Dvs ați fi unul dintre candidați. Deci trebuia întreprins orice spre a nu fi cunoscut de publicul român, ca și cum asta putea influența decizia juriului de la Stockholm.”^[122] După alte destăinuiri despre „anu­mite uneltiri împotriva operei Dvs, puse la cale, pe de o parte de rinocerii staliniști, pe de alta de marii «democrați» și «occidentalizanți» de felul lui Stancu și Jebeleanu”, îi mărturisește: „Vă divulg asemenea chestiuni, nu fiindcă aș avea personal ceva contra cuiva, ci pentru a-mi argumenta opinia că nu Ceaușescu, nu conducerea supremă orga­nizează conspirația tăcerii contra Dvs., ci o seamă de scriitori și alți intelectuali sau pseudo-intelectuali, pe care numele dvs îi deranjează. Însă nu cred că trebuie să pedep­siți Țara pentru ticăloșia câtorva inconștienți”.^[123]

Între altele, Zaharia Stancu i-a cerut lui Constantin Ciopraga (1916–2009), redac­tor-șef al revistei Cronica din Iași să nu publice nicio recenzie la recent apărutul volum Maitreyi. Nuntă în cer.^[124] Despre adversitatea lui, Eliade aflase deja din multiple surse. Pe lângă cele deja citate, iată alte două. Eugen Barbu (1924–1993) i-a împărtășit că, deși Stancu pretinde că-l admiră, în realitate îl sabotează și face tot ceea ce poate ca să împiedice redescoperirea lui de către cei tineri. Ioan Alexandru (1941–2000) i-a vorbit despre gelozia lui Stancu pentru excepționala popularitate de care se bucură în România.^[125]

Eliade îi răspunde lui Micu: „Stancu și neo-staliniștii se opun din răsputeri rein­tegrării mele în prezența culturală, dar nu cred că ei sunt responsabili de «conspirația tăcerii» (evident, nici Ceaușescu nu e responsabil!). Oricum aș privi lucrurile, această anathema este ordonată «de sus» și are un sens politic”.^[126] Știa deja mai multe decât îi putea spune Micu, căci între timp Adrian Păunescu îi povestise ceea ce cunoștea el: „Am aflat multe, am înțeles încă și mai multe”.^[127]

Ce însemna „sus” și cine erau cei situați acolo? Foarte sus în aparatul de control ideologic se afla vechiul tovarăș de front propagandistic al lui Miron Con­stan­tinescu: Leonte Răutu (1910–1993), cooptat din februarie 1970 în Academia condusă de acesta. Era viceprim-ministru cu probleme de educație (până în 24 aprilie 1972, când a devenit rector al Academiei Ștefan Gheorghiu), vicepreședinte al Con­si­liului de Miniștri (până în 28 februarie 1972), membru al Secretariatului Comitetului Central și membru al Comi­te­tu­lui Executiv (până în 28 noiembrie 1974). La fel de sus era Gogu Rădulescu (1914–1991), și el vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, vicepreședinte al Consiliu­lui de Stat, membru al Comitetului Central și al Comi­te­tu­lui Politic Executiv. Alături de ei, în alte poziții de putere, ideologi precum Ștefan Voicu (1906–1992) sau Con­stan­tin Ionescu-Gulian (1914–2011), membri ai prezi­diului Academiei conduse de tovară­șul Miron. Dar și alții aflați „sus” prin autoritate ideologică, cum erau, de pildă, Valter Roman (1913–1983), apropiat al lui Leonte Răutu, sau Radu Florian (1927–1997) și Nicolae Tertulian (1929–2019), protejați de-ai lui Voicu, sau Pavel Apostol (1919–1983), colaborator apropiat al lui Miron, care, în anii ’50, furnizase cea mai masivă dintre agresiunile „filosofice” (dogmatic mar­xiste) asupra lui Eliade. Niciunul dintre ei nu s-a „expus” în această perioadă. Tova­rășul Miron era exponentul tuturor și își jucase rolul cu o eficacitate care le per­mi­tea să-și păstreze imaginea de oameni eli­berați de vechile lor păcate staliniste, ba chiar să pară contrariul a ceea ce erau.^[128]

---

Note

^[1] Despre el există mai multe studii și articole scrise de istorici și sociologi, precum (în ordine crono­logică) Vladimir Tismăneanu, Ștefan Costea, Virgiliu Constantinescu-Găliceni, Andi Mihalache, Florian Tănăsescu, Dan Cătănuș, Alina Tudor, Ștefan Bosomitu, Florin Poenaru, Dan Banciu, Cosmin Popa ș.a. A fost discutat în studii și volume consacrate istoriei sociologiei românești, iar în diferite cărți asupra perioadei comuniste s-au adus contribuții întemeiate pe izvoare documentare. Cea mai amplă și importantă contribu­ție este monografia lui Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, București, Humanitas, 2014. Toate acestea au fost utile orientării în subiect. Alte mulțumiri i se cuvin lui Cristian Vasile, pentru consulta­ții bibliografice și pentru comunicarea unor publicații. Atât în reconstrucția istoriografică, cât și în analiza și interpretarea datelor m-am întemeiat, în primul rând, pe izvoarele primare publicate și pe mărturiile con­temporanilor, ținând cont de faptul că multe surse de acest fel nu au fost încă făcute publice.

^[2] Miron Constantinescu, „Drumul unei generații”, Secolul 20 (București), nr. 3, 1970, pp. 14–18 (14, 15). Sunt pomenite „mișcările fasciste și, în primul rând, Garda de fier”.

^[3] Mircea Handoca, „Convorbiri despre Mircea Eliade cu Mihai Șora”, Orizont (Timișoara), XXXV, nr. 43, 26 octombrie 1984, p. 3; republicat în idem, Convorbiri cu și despre Mircea Eliade,  București, Humanitas, 1998, pp. 307–312 (309).

^[4] M. Constantinescu, „Drumul unei generații”, ed. cit., pp. 17, 18.

^[5] Ibidem, pp. 15, 16.

^[6] Citată de N. Ceaușescu la Plenara C.C. din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961. „Din dezbaterile la Plenara C.C. al P.M.R. […] Cuvîntul tovarășului Nicolae Ceaușescu”, Scînteia (București), XXXI, nr. 5377, 13 decembrie 1961, pp. 2–3 (3). E vorba de autobiografia din anul 1946, păstrată într-un dosar aflat acum la Arhivele Naționale. Vezi Șt. Bosomitu, op. cit., pp. 48, 281–282, 368 (n. 59), 371 (n. 55). Pe ea se întemeiază articolul propagandistic al lui Alexandru Balaci, „Cui dăm votul și încrederea noastră. Miron Constantinescu”, Scânteia (București), XVI, nr. 678, 15 noiembrie 1946, pp. 1, 2. O discuție asupra valorii epistemice a autobiografiilor sale, în Șt. Bosomitu, „Mythologizing the biographies of Romanian underground communists. The case study of Miron Constantinescu”, în C.-F. Dobre, C. E. Ghiță (ed.), Quest for a Suitable Past. Myth and Memory in Central and Eastern Europe, Budapest – New York, Central European University Press, 2017, pp. 67–84 (73–74, 77–78).

^[7] Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 93; idem, Partea lor de adevăr, București, Compania, 2008, p. 84; Stelian Tănase, în Iosif Sava, Invitații Eutherpei. 8 Serate TV, Polirom, Iași, 1997, p. 229. Vezi și co­mentariile lui Șt. Bosomitu, op. cit., p. 48.

^[8] Raport din 6 mai 1946 al unui diplomat american din cadrul Comisiei Aliate de Control de la București, cu referire la o anchetă a autorităților sovietice făcută după un incident din noaptea de 4–5 februarie 1945. Șt. Bosomitu, op. cit., p. 123. După cum se vede, în circulația informațiilor de la o sursă la alta, unele detalii (precum „membru important al Mișcării Legionare”) au suferit amplificări. Nu e exclus și ca informațiile despre scurta simpatie a tovarășului Miron să fi fost amestecate cu informații despre un legionar omonim; poate, pictorul Miron Constantinescu (1902–1998).

^[9] Fapt acceptat și de Vladimir Tismăneanu, „Portret în oglindă: Miron Constantinescu și Milovan Djilas”, în idem, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, București, Humanitas, 2012, pp. 238–247 (241).

^[10] După mai multe mărturii, până la instaurarea regimului comunist, Miron Constantinescu întreți­nea relații cu legionari, cu care își găsea și unele puncte comune. Ion Halmaghi, „Iconar”, Drum (Pittsburg), X, nr. 4, octombrie-decembrie 1974, p. 7; Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memo­rii penitenciare, București, Vremea, 2001, p. 90.

^[11] În 1972. Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, II, Panorama răsturnată a mi­rajului politic, București, Curtea Veche, 2006, p. 169.

^[12] Mihai Pelin, „Atras pe drumul Damascului (Mircea Eliade)”, în idem, Genii și analfabeți. Militari și intelectuali sub lupa Securității, București, Universal Dalsi, 2002, pp. 114–144 (131). Informația apare la finalul unei relatări cerute lui Adrian Păunescu în cursul redactării cărții, dar, sursa ei nefiind precizată, nu se înțelege dacă îi aparține acestuia sau a fost găsită în dosarele Securității. Ea lipsește dintr-o primă versiu­ne a textului publicat în M. Pelin, Operațiunile „Melița” și „Eterul”. Istoria Europei Libere în documente de „Securitate”, București, Albatros, 1999, pp. 530–531; ed. revăzută, București, Compania, 2007, pp. 628–629. Autorul nu dă niciun fel de trimiteri la documente, iar o astfel de informație nu se regăsește prin­tre izvoarele documentare deja publicate. Așa cum vom vedea însă, o variantă a ei, mai apăsată, se găsește la Adrian Păunescu. Prin urmare, devine evident că sursa informației a fost Păunescu (după spuse din anii ’60–’70), și nu arhivele Securității.

^[13] V. Tismăneanu, „Miron Constantinescu sau povestea imposibilei erezii”, în idem, Arheologia terorii, ed. a II-a, ALLFA, București, 1998, pp. 198–203 (200); „Miron Constantinescu sau neputința de a deveni eretic. Prefață”, în Șt. Bosomitu, op. cit., pp. 7–9 (8); M. Constantinescu, „Cuvânt înainte”, în L. Goldmann, Sociologia literaturii, București, Editura Politică, 1972, pp. 5–7.

^[14] Deja în 1938 îl considera pe Stalin o referință suficientă pentru marxism. Nicolae Dunăre, „Am capacitatea de a fi aproape obiectiv”, în Zoltán Rostás, Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Școlii gustiene, București, Paideia, 2015, pp. 13–110 (45).

^[15] M. Constantinescu-Murgoci, Stalin, inspiratorul și organizatorul victoriilor istorice mondiale ale popoarelor din U.R.S.S. Conferință ținută în sala „Aro” în ziua de 21 Decembrie 1947, București, Editura P.C.R., 1947, p. 43. Este o cuvântare prilejuită de cea de-a 68-a aniversare a lui Stalin și tipărită în două ediții cu mici diferențe.

^[16] Ibidem, pp. 13, 14, 21.

^[17] Vezi, de pildă, „Cuvîntul tovarășului Miron Constantinescu”, în Congresul al II al Partidului Muncitoresc Romîn, 23–28 decembrie 1955, București, E.S.P.L.A., 1956, pp. 342–374.

^[18] Rămăsese convins de faptul că „nu există decât o singură ideologie justă creată de omenire în mersul ei, ideologia comunistă, creată de Marx, Engels, Lenin și Stalin”. Cuvânt la ședința plenară a C.C. al P.M.R. din 28–29 iunie și 1–3 iulie 1957, în O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chișinevschi (1956–1961), ed. de Alina Tudor și Dan Cătănuș, București, Elion, 2001, pp. 203–215 (211).

^[19] M. Constantinescu, „Introducere”, în Heraclit, [Fragmente], tr. de H. Mihăescu, București, Editura de Stat, 1950, pp. 3–15. Heraclit e văzut ca un materialist dialectic, culmea acestei gândiri în perioada antică.

^[20] Șt. Bosomitu, op. cit., p. 7. Pentru Herseni, vezi și p. 345.

^[21] Relatare făcută unui fost student al său și coleg al lui Miron. Mihai Posada, Cu Ion Halmághi, prin istoria asumată. O carte-dialog, Iași, Tipo Moldova, 2013, p. 87.

^[22] Dan Banciu, „Miron Gh. Constantinescu și relansarea sociologiei în România în perioada comu­nistă”, Revista română de sociologie (București), XXIX, nr. 1–2, 2018, pp. 169–199 (185–186). L-a enu­merat printre reprezentanții „ideologiei fasciste”, alături de A. C. Cuza, Nae Ionescu ș.a. „Cuvînt înainte”, în Ovidiu Bădina, Miron Constantinescu, Ernő Gáll, Gîndirea sociologică din România, ed. a II-a revăzută, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974, pp. 7–12 (11). Prima ediție a fost publicată, cu subtitlul Note de curs, de Universitatea din București, în 1973. A avut și o versiune în limba engleză, realizată de Silviu Brucan, în 1974.

^[23] George V. Bumbești, Mereu umbrele. Schițe de portret, Aalborg, Dorul, 1997, pp. 149–150.

^[24] Ion Halmaghi, „Iconar”, ed. cit.

^[25] Gheorghe Retegan, „La un moment dat eu m-am supărat foc”, în Z. Rostás, Parcurs întrerupt, ed. cit., pp. 235–405 (322, 361).

^[26] „Oameni care au fost: Neculai Popescu evocă evoluția conducerii PCR în primul deceniu postbelic”, confesiuni citite postum, în 1981, la Radio Europa Liberă; înregistrarea la https://moldova.europalibera.  org/a/29421678.html

^[27] L. Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, ed. a IV-a, revizuită, București, Curtea Veche, 2018, pp. 174, 265.

^[28] Petre Pandrea, Garda de Fier, ed. cit.; idem, Soarele melancoliei. Memorii, București  Vremea, 2005.

^[29] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, selecție de L. Betea, București, Editura Fundației Cultu­rale Române, 2000, pp. 289, 298; ed. a doua revizuită, București, Curtea Veche, 2008, pp. 314–315, 324.

^[30] Ce a fost, cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Iași/București, Polirom/Cartea românească, 2013, pp. 201, 204.

^[31] George Pruteanu, Pact cu diavolul. Șase zile cu Petru Dumitriu, București, Albatros, 1995, pp. 74–75.

^[32] Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclo­pedică, 2007, pp. 136, 146, 310, 313, 337.

^[33] Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă, București, Curtea Veche, 2010, pp. 143, 144, 165.

^[34] Cătălin Zamfir, O istorie subiectivă în sociologia românească, din 1944 până în prezent, Iași, Polirom, 2009, pp. 50, 57.

^[35] L. Betea, Alexandru Bârlădeanu…, ed. cit./ Partea lor de adevăr, ed. cit., pp. 91, 93, respectiv, pp. 82, 83 (vezi și pp. 75–76/68–69 pentru rolul lui în execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu; pp. 91–92, 121–122/83, 106 pentru excluderea lui Gogu Rădulescu; pp. 93/83 pentru cea a lui Bellu Zilber etc.). Alte instan­țe în idem, Lucrețiu Pătrășcanu…, ed. cit. Pentru Gogu Rădulescu și Mihai Levente, vezi și „Oameni care au fost: Ne­culai Popescu…”, ed. cit. Pentru un alt posibil caz, cel al istoricului I. D. Suciu, Vezi A. Stan, op. cit., p. 159.

^[36] „Cazul Miron Constantinescu, o poveste sângeroasă”, Adevărul (București), 6 octombrie 2007; https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/cazul-miron-constantinescu-o-poveste-sangeroasa-752890.html. Pentru paranoia sa dintr-o perspectivă non-medicală, Șt. Bosomitu, op. cit., p. 25.

^[37] O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu – Iosif Chișinevschi (1956-1961), ed. cit., pp. 74, 75.

^[38] Ibidem, p. 114.

^[39] Ibidem, pp. 102, 104, 105.

^[40] Ibidem, pp. 119–120, 210, 240–241.

^[41] Șt. Bosomitu, op. cit., pp. 24, 109 ș.u.

^[42] Corneliu Mănescu, în L. Betea, Partea lor de adevăr, ed. cit., pp. 493, 534.

^[43] Referindu-se la „fanarioții” Moscovei, care controlau partidul până în anul 1952, Paul Sfetcu afirma: „Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi erau politicienii reprezentativi educați în spirit cominternist, cărora, din dorința de parvenire, li s-a alăturat și Miron Constantinescu”. P. Sfetcu, op. cit., pp. 76–77.

^[44] Al. Piru, „25 de ani de la moartea lui G. Călinescu”, Ateneu (Bacău), XXVII, nr. 4, aprilie 1990, pp. 1, 7. Din această relatare a îngrijitorului ediției rezultă că tovarășul Miron și-a menținut opoziția până la moarte.

^[45] Pentru perioada cât s-a aflat în fruntea ei, Șt. Bosomitu, op. cit., pp. 320–325, care însă acordă atenție numai activităților pozitive și de prim plan, și Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970–1989), București, Litera, 2018, pp. 84–102, 117, 120–121, 135–136, 138, 154–158, 182–192.

^[46] Câteva episoade în Pavel Țugui, Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost șef de Secție a CC al PMR, București, Editura Ion Cristoiu, 1999, pp. 60–61, 66, 71, 85, 127–128, 130, 137.

^[47] M. Constantinescu, „Drumul unei generații”,ed. cit., p. 14. Este prilejuit de un număr tematic de­dicat lui V. I. Lenin.

^[48] Ibidem, p. 16.

^[49] Paul Cornea, referindu-se la o discuție din octombrie 1956. Ce a fost, cum a fost, ed. cit., p. 199.

^[50] „Burghezia se temea de progres și, implicit, de știință. Prefera misticismul și ploconirea în fața străinătății. Concepțiile idealist reacționare ale unor Petrovici, Blaga, Motru, Gusti, misticismul fascist al unor Nae Ionescu, Nichifor Crainic și alte curente antiștiințifice și obscurantiste dominau în filosofie, în sociologie, în logică, psihologie etc.” „Cuvîntul tovarășului Miron Constantinescu”, ed. cit., pp. 352, 370. Vezi și P. Țugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (Dosare literare), București, Editura Floarea Darurilor, 1998, pp. 121–122. O altă respingere a lui Blaga, după 2 iunie 1956, prin cenzurarea numelui său între academicieni, e relatată în P. Țugui, Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, ed. cit., p. 104.

^[51] P. Țugui, Amurgul demiurgilor, ed. cit., p. 122. Cercetările viitoare vor trebuie să sondeze și ur­mătoarea ipoteză: În ambiția sa de a urca în vârful ierarhiei de partid, Constantinescu avea nevoie de spriji­nul frontului Chișinevschi-Răutu-Roller – cu mulțimea lui disciplinată de acoliți – pentru a-l disloca pe Gheorghiu-Dej, așa cum a și încercat în 1956. Conform unor mărturii din epocă, după eșecul lui Constantinescu și Chișinevschi, Roller ar fi urmărit să formeze un grup cu scopul de-a o aduce pe Ana Pauker în locul lui Gheorghiu-Dej.

^[52] La o întâlnire personală cu Blaga, în septembrie 1956. Ibidem, p. 127. Asocierea cu fascismul și legionarismul fusese făcută încă din anii 1945–1946 prin condeiele lui Lucrețiu Pătrășcanu și Nestor Ignat (cel din urmă, în Scânteia condusă de Miron Constantinescu).

^[53] Darie Novăceanu, Saloanele de lux ale nemerniciei, București, Elion, 2006, p. 133. Conform lui, Miron Constantinescu e cel care a dat „ordinele”. Vezi și Gabriel Țepelea, Secvențe din purgatoriu, București, Editura Fundației Culturale Române, 1999, pp. 254–257 și Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, IV, București, Libra, 1999, pp. 301–302. În cea din urmă se vorbește despre călătoria lui Zaharia Stancu la Stockholm.

^[54] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.4, f. 3862 (22 iunie 1970).

^[55] Scrisoare din 7 iulie 1970, în F.L.I. Mulțumiri lui Gabriel Liiceanu și lui Cătălin Cioabă pentru fa­cilitarea accesului la această jumătate a colecției scrisorilor lui Eliade către V. Ierunca și M. Lovinescu.

^[56] Oportunitatea era oferită de împlinirea a 75 de ani de la nașterea lui Blaga. „Valorificarea critică a moștenirii noastre culturale în spiritul concepției marxist-leniniste”, Contemporanul (București), XXIV, nr. 24, 12 iunie 1970, pp. 6-8. Participă cu lucrări Dumitru Isac, Nicolae Bagdasar, Ion Ianoși, Al. Tănase, Al. Posescu, H. H. Stahl, iar la discuții, Pavel Apostol, Virgil Teodorescu, Edgar Papu, Valeriu Râpeanu, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Gogoneață, Mihail Pișcoci, Henri Wald, Al. Dima, N. Tertulian, Al. Ivasiuc și Ion Dodu Bălan (deși, după mărturii ale contemporanilor, unii dintre aceștia din urmă n-au fost prezenți în sală, ci au oferit un comentariu ulterior, pentru publicarea în revistă). Lucrările au fost deschise de Dumitru Ghișe, președintele secției, și încheiate de M. Constantinescu.

^[57] „Cuvântul de încheiere al tovarășului Miron Constantinescu”, ibidem, p. 8.

^[58] Vezi, între alții, Edgar Papu, „Blaga unește liniștea românească cu tragicul expresionist” (9 iunie 1982), în I. Oprișan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, București, Minerva, 1987, pp. 435–461 (447–448); ed. a II-a, revizuită, augmentată, necenzurată, București, Saeculum-Vestala, 1995, pp. 406–429 (417–418). Anneli Ute Gabanyi, care analiza faptul în timp real, atribuie întreaga acțiune „politicii culturale mai restrictive” adoptate recent de P.C.R. și consideră că Blaga a fost ales pentru a fi dat drept exemplu pentru această tendință. „More restrictive reconsideration of Lucian Blaga?”, Romania. Situation Report (Radio Free Europe Research Institute, München), nr. 36, 15 July 1970, pp. 21–23; versiune româ­nească în A. U. Gabanyi, Ceaușescu și scriitorii. Analize politico-literare în timp real, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, pp. 46–47; reeditare, București, Litera, 2023, pp. 61–63. Deși mai târziu va observa că „este tipic pentru scena culturală din România ca idiosincraziile personale ale scriitorilor să constituie obstacole reale în reconsiderarea unei opere sau a unui scriitor” (p. 502), în acest caz îi lipseau informațiile despre idiosincraziile lui Miron Constantinescu și noile sale porniri de poliție ideologică.

^[59] M. Constantinescu, „Observații critice și considerații metodologice pe marginea valorificării ex­perienței școlii sociologice de la București” [1970], în idem, Cercetări sociologice, 1938–1971, București, Editura Academiei, 1971, pp. 208–210 (209). Referatul fusese cerut de Editura Științifică. Criteriile au fost enunțate pe larg într-un alt studiu din anul 1970, dedicat istoriei sociologiei românești; ibidem, pp. 201–207 (201–203). În „Cuvânt înainte”, printre purtătorii „concepțiilor fasciste” e pomenit și Nae Ionescu; ibidem, pp. v-viii (vi).

^[60] La 14 iulie 1970. Dumitru Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), Caiete critice (București), nr. 5–6, 1993, pp. 46–60 (58); Corespondență II, pp. 274–276 (275). Este singura referință la Constantinescu din corespondența deja cunoscută (emisă și primită), dar e probabil să existe și altele, care vor fi cunoscute pe măsura publicării ei.

^[61] D. Micu, „O carte despre arhaicul românesc”, România literară (București), III, nr. 27, 2 iulie 1970, p. 11.

^[62] Scrisoare din 9 decembrie 1969, M.E.P. 67.6.

^[63] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 16.9 (27 iunie 1967); Corespondență II, pp. 62, 271 (15 iulie 1967, 21 aprilie 1970). În acel an 1967, invitat să facă o expunere la una dintre ședințele lunare de învățământ politic pentru cadrele care predau științe sociale, organizată de Cabinetul municipal de partid – dar care se ținea atunci la Facultatea de drept –, Zaharia Stancu a ținut un discurs nonconformist, pomenindu-i și pe Eliade și Cioran. Spre stupefacția câinilor de pază a ortodoxiei de partid, care l-au întrebat dacă Eliade n-a fost legio­nar, Stancu a negat și a spus că i-ar face plăcere ca Universitatea din București să aibă un profesor ca Mircea Eliade. Conform amintirilor lui Mircea Flonta într-un interviu din 5 martie 2011. Cristian Vasile, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965-1974, București, Humanitas, 2014, pp. 150–151; M. Flonta, C. Vasile, „Despre viața filosofică de dinainte de 1989”, Revista de filosofie (București), LXXI, nr. 4, 2024, pp. 461–508 (498).

^[64] Vor apărea abia după șase luni, în Luceafărul. M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.1 (25 martie 1968), cu referire la o scrisoare de la Sorin Alexandrescu. Vezi scrisorile acestuia din 4 ianuarie, 9 februarie și 24 martie 1968, M.E.P. 62.14. Și scrisorile lui Eugen Barbu din 10 februarie și martie 1968, M.E.P. 63.13.

^[65] „Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu cu tovarășii din conducerea Uniunii Scriito­rilor din R.S.R., 22 mai 1968”, în Alina Pavelescu, Laura Dumitru (ed.), PCR și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu, 1965–1972, București, Arhivele Naționale ale României, 2007, pp. 121–162 (122). Eliade fusese reacceptat mai mult ca scriitor și eseist, opera lui teoretică fiind supusă criticii marxiste chiar de la începuturile reconsiderării. De pildă, Vasile Vetișanu (Ramuri, nr. 9, 1967) și Gheorghe Vlăduțescu (Tomis, nr. 11, 1967) insistă asupra limitelor lui Eliade ca filosof al culturii și, respectiv, teoretician al mitu­lui. La polul opus se situează articolele lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Secolul 20, nr. 9, 1967) și Nicolae Mărgineanu (Steaua, nr. 11, 1967). Alte articole care au putut fi vizate de Stancu sunt cele semnate de Mihai Ungheanu, Ilina Gregori, Victor Săhleanu, Mircea Vaida, Ștefan Bănulescu și Sorin Alexandrescu.

^[66] „Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu, […], cu tovarăși din conducerea Uniunii Scriitorilor, 6 noiembrie 1968”, în A. Pavelescu, L. Dumitru (ed.), op. cit., pp. 213–241 (230).

^[67] „Notă” a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor asupra presei studențești în anului 1968, ibidem, pp. 241–243 (242).

^[68] C. Vasile, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965–1974, ed. cit., p. 144.

^[69] Cartea albă a Securității. Istorii literare și artistice, 1969–1989, ed. de Mihai Pelin, Constantin Aioanei, Vergil Chirciu, București, Editura Presa Românească, 1996, p. 484.

^[70] Note din 3 iunie 1969 și 11 mai 1972, în Noica și Securitatea H, pp. 81–83, 150–152 (81, 150).

^[71] Ștefan Voicu, „Constantin Dobrogeanu-Gherea”, Anale de istorie (București), XVI, nr. 3, 1970, pp. 3–18 (5). Nota introductivă e semnată „Redacția”. Printre membri redacției – condusă de Titu Georgescu (1929–2004) – se număra însuși Voicu (alături de amicul său Valter Roman). E foarte probabil, așadar, că această notă polemică îi aparține, dar o voia disjunsă de textul articolului și de numele său.

^[72] Eliade e considerat „un specialist de prima clasă, pe plan mondial” în domeniul istoriei religiilor, iar cartea „exemplară sub aspectul informației, al rigorii analitice, al probității științifice”, o primă „sinteză elaborată din perspectiva universalității”, „o lucrare fundamentală pe tărâmul «românisticii», un studiu dens, pe temeiul căruia va fi posibilă o mai exactă și mai nuanțată definire a particularităților ce compun varianta specific românească a spiritului uman”.

^[73] D. Berciu, „Compendiul de istorie a României”, România literară, ed. cit., pp. 1, 2.

^[74] Redacția din acea vreme era alcătuită din Nicolae Breban (redactor-șef), Gabriel Dimiseanu, Ion Horea, Nichita Stănescu (redactori-șefi adjuncți) și Gheorghe Pituț (secretar general de redacție). Dar Dumitru Micu predase recenzia pe la sfârșitul lunii aprilie, când redactor-șef era Geo Dumitrescu, care-și luase „angajament precis” să o publice, după cum îl informează pe Eliade într-o scrisoare din 6 mai 1970; M.E.P. 67.6. N. Breban era atunci redactor-șef adjunct (loc ocupat apoi de N. Stănescu), iar secretar gene­ral de redacție, Vasile Băran.

^[75] Scrisoare din 20 aprilie 1971, trimisă din Lyon, M.E.P. 67.6.

^[76] M. Constantinescu, „Considerații metodologice și istorice”, România literară (București), III, nr. 29, 16 iulie 1970, pp. 1, 2.

^[77] Iancu Filipescu, „Mărturii. Laboratorul de sociologie al Universității din București”, România socială, 9 mai 2019, revistă online sub egida Institutului de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, https://www.romaniasociala.ro/marturii-laboratorul-de-sociologie-al-universitatii-din-bucuresti/.

^[78] Pe lângă mărturiile cunoscuților, antologate mai sus, cartea lui Ștefan Bosomitu ilustrează amplu acest lucru, atât de des, încât nici nu mai are rost să cităm o pagină anume.

^[79] „Epilog deschis” (august 1972), în Monica Lovinescu, Unde scurte, I, București, Humanitas, 1990, pp. 515–551 (545).

^[80] Traian Stoica, „Memento. Carte”, Flacăra (București), XIX, nr. 30, 25 iulie 1970, cop. III. Nota, publicată la o rubrică dedicată cărților apărute în România, are o lungime mult mai mare decât notele consa­crate lor.

^[81] Scrisoare din 13 august 1970, M.E.P. 67.6. În următoarea scrisoare, din 12 noiembrie, face aluzie la articolul lui Constantinescu prin formula „mojiciile altora”.

^[82] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.4, ff. 3883–3884 (29 iulie 1970). Pe o filă cu notițe aflată între scri­sorile primite de la Dumitru Micu, Eliade scrisese: „la 26 iulie, o scrisoare á propos articol[ul] lui Miron Constantinescu”. Din însemnarea făcută în jurnal, după câteva zile, se înțelege că nu e vorba de o scrisoare a lui (ea nu există între cele publicate de Micu și nici nu se face vreo referire la ea în următoarea scrisoare a acestuia), ci de o scrisoare primită de Eliade de la un alt corespondent.

^[83] Scrisoare din 7 august 1970; Corespondență II, p. 368.

^[84] D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 55; Corespondență II, p. 266 (12 ianuarie 1970). Proiectul călătoriei în România era mai vechi, cel puțin din 1966 (când se și zvonea că va fi invitat cu prilejul comemorării lui Coșbuc), dar în contextul ridicării interdicției de a fi publicat în țară el devine mult mai serios și se profilează pentru anii 1968–1969. În scrisorile sale, D. Micu îi comunică zvonurile care circulau deja cu privire la o eventuală vizită, zvonuri confirmate și de scrisorile altora, precum, de pildă, Mircea Handoca. (Dar astfel de vorbe circulau și înainte, chiar de prin 1956.) Nu Adrian Păunescu este cel care a avut inițiativa, după cum crede M. Pelin (probabil, persuadat de poet); Genii și analfabeți…, ed. cit., pp. 128–129.

^[85] Lucru comunicat de Constantin Noica lui Octavian Nistor; notă din 15 septembrie 1972; Noica și Securitatea I, pp. 83–85 (84).

^[86] Biobibliografie II, pp. 223–226. Nici seria „Dosarul” Mircea Eliade nu conține nimic între artico­lul lui Constantinescu și „dosarul” din revista israeliană Toladot (1972). Vezi și prefețele lui M. Handoca; Dosarul VIII, 2003, pp. 5–8; IX, 2004, pp. 5–7.

^[87] M. Handoca, „O fascinantă personalitate”, în Marin Diaconu (ed.), Modelul cultural Noica, I, București, F.N.Ș.A., 2009, pp. 262–302 (271).

^[88] Scrisoare către C. Noica din 25 aprilie 1971; Corespondență II, p. 372. Un alt caz e relatat de Noica la 4 iulie 1972; înregistrarea în Noica și Securitatea H, pp. 157–162 (159).

^[89] D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 59; Corespondență II, p. 278 (8 decembrie 1970).

^[90] Există „atâtea rezerve în unele cercuri, ce pot să nu fie de nivel înalt, dar influențează viața noastră publică (de exemplu, Direcția Presei, care în anumite perioade interzice simpla citare științifică a lui M. Eliade)”. „Notă despre Mircea Eliade” (iulie 1972), atașată unei scrisori din 10 iulie 1972; Constantin Noica, Scrisori către Paul Anghel, ed. de Vlad Bilevsky, Iași. Junimea, 2023, pp. 21–35 (24). A fost predată Securității la 18 iulie; Noica și Securitatea I, pp. 64–67 (66).

^[91] Nouă în 1970, cinci în 1971 și șapte în 1972, dar nu i se consacră capitole, secțiuni sau articole în volume decât în anul 1972. Biobibliografie II, pp. 63–65, respectiv pp. 20, 29, 50 (nr. 2921, 2994, 3099, 3100).

^[92] Convorbire din 8 iulie 1972, înregistrată de Securitate; Noica și Securitatea I, pp. 67–80 (75).

^[93] Scrisoare de la M. Handoca din 7 decembrie 1970; Scrisori primite, II: 77.

^[94] Eliade cunoștea cel puțin patru recenzii care n-au putut fi publicate; Corespondență I, p. 378 (5 august 1973).

^[95] Biobibliografie II nu înregistrează decât câteva dintre intervențiile unora dintre ei.

^[96] Așa cum am văzut, opoziții – de diferite grade și cu felurite cauze – față de Eliade mai existau și după anul 1967, dar nimeni nu le-a dus până la inițiativa unei noi proscrieri. Scriindu-i despre slaba recepta­re a volumului cuprinzând romanele Maitreyi și Nuntă în cer, Dumitru Micu pomenește de „«conspirația tăcerii» organizată de o parte a presei”: „Stancu, Ivașcu și – paradoxal – chiar Bănulescu (șef la Luceafărul) nu vă agreează deloc. Primii doi, din ranchiune mai vechi, al treilea din pricina unei scrisori pe care ați fi trimis-o acum câțiva ani dlui Uscătescu și în care vă referiți la el. Aceasta e explicația puținelor cronici, și în niciun caz nu e vorba de vreo indicație oficială de a se scrie cât mai puțin despre dvs.” Scrisoare din 11 aprilie 1970, M.E.P. 67.6. În următoarea scrisoare, din 6 mai 1970, detalii despre Ștefan Bănulescu, care se dovedise a nu avea, de fapt, nimic împotriva lui Eliade, și Zaharia Stancu, care îl „laudă în public, în ședin­țe, dar în particular se cam ține de flecuștețe”. Răspunsul lui Eliade, din 21 aprilie 1970, în D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 56; Corespondență II, p. 271.

^[97] E posibil ca unele articole nesemnate din Scânteia anilor 1944–1949 (când i-a fost redactor-șef și, apoi, director) să-i aparțină. De exemplu, la rubrica „Note și comentarii”, o reacție contra recenziei la cartea Comentarii la legenda Meșterului Manole (1943), semnată de învățătorul Ion Mara (1908–1990) în revista pedagogică din Arad, Școala vremii (XIX, nr. 1–3, februarie-martie 1948, p. 44), poartă caracteristicile făcăturilor lui Miron Constantinescu. Ce i se reproșează acestei scurte, cuminți, banale recenzii: „Pe neaș­teptate ne-am trezit într-o altă lume, îngropată prin luptă pentru totdeauna, de către poporul muncitor, dar care a lăsat – precum se vede – întunecate rămășițe în coloanele publicației arădene. Fără a sufla un cuvânt despre miile de cărți apărute în cei trei ani de regim democratic, Școala vremii nu găsește altă carte de recomandat, decât una din cărțile fascistului Mircea Eliade. Autorul romanului Huliganii și al multor alte cărți obscurantiste și pornografice, cunoscut trădător legionar, este ridicat în slavă de revista din Arad, în aceeași notă fiind pomenit elogios și un alt autor de opere filosofice obscurantiste, Lucian Blaga. Iar mai departe se publică o recenzie confuză, scrisă într-un limbaj tipic legionar, de un oarecare Corneliu B. Ievuțeanu. Apariția unor asemenea materiale în revista Școala vremii nu poate fi socotită o simplă scăpare din vedere. Nota despre Mircea Eliade este semnată de Ion Mara. Nu este de mirare, desigur, că fostul legionar Ion Mara are asemenea păreri despre Mircea Eliade și operele lui.” După ce se scandalizează de posibilitatea unei astfel de întâmplări de neîngăduit, autorul anonim conclude că „apariția acestei așa zise reviste pedagogice este cu totul inoportună”. Într-adevăr, acela a fost și ultimul ei număr. „A cărei vreme?”, Scânteia (București), XVII, nr. 1150, 20 iunie 1948, p. 3. C. B. Ievuțeanu semna un articol progresist despre poetul George Ciudan (1921–1985), „cântărețul ideii socialiste”, care e alăturat lui Mihai Beniuc.

^[98] „…cu Dumitru Micu” [iulie 1981], în M. Handoca, Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, ed. cit., pp. 195–211 (198–199).

^[99] Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securității, ed. de Lucian Boia, București, Humanitas, 2014, pp. 279–281 (29 august 1966). Nu e probabil lipsit de legătură faptul că participă la unul dintre primele interviuri românești (o masă rotundă la Radio Europa Liberă, înregistrată la 19 septembrie 1968) pe care Eliade le dă după ridicarea interdicției din România.

^[100] Termenul „front” (conform DEX-ului, „grup de forțe solidare, organizat în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop”) reia o formulă des folosită de către comuniști (precum, de exemplu, „frontul antifascist”). „Front” anti- desemnează gruparea – atât spontană, cât și coordonată – în jurul unui interes combativ colectiv, proiectând un anumit „obiect” (persoană, idee, ideologie, domeniu științific etc.) drept inamic comun. „Front” pro- este același lucru în sens invers, „obiectul” fiind cel care trebuie apărat și promovat. Cel mai adesea, apariția unui „front” determină formarea frontului opus. Termenul nu desem­nează, așadar, o „conspirație” – cum ar vrea unii care înlocuiesc cercetarea documentată și logic argumenta­tă prin lipirea de etichete cu terminația „-ism” –, dar, în istoria lor, „fronturile” au acționat atât vizibil (prin campanii și boicoturi), cât și ascuns (prin intrigi și sforării).

^[101] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.5, ff. 4007–4008 (25 septembrie 1970). Referire la scrisoarea lui Noica din 12 iulie 1970 (așadar, trimisă cu câteva zile înaintea publicării articolului lui M. Costantinescu), M.E.P. 67.15.

^[102] M. Constantinescu, „Lupta de idei în sociologie”, în Ovidiu Bădina, Miron Constantinescu, Ernő Gáll, Gîndirea sociologică din România, ed. cit., pp. 131–135 (134). Revista cu pricina era Lupta de clasă (nr. 11, noiembrie 1959), al cărei redactor-șef era Ștefan Voicu. Conform lui Gh. Retegan, în spatele acțiu­nii cu pricina ar fi stat și Marcel Breazu (1912–1994), cumnatul lui Miron Constantinescu. Z. Rostás, Parcurs întrerupt, ed. cit., p. 352 ș.u.

^[103] În continuare scria: „Dar viața socială în desfășurare și-a impus cerințele și obligațiunile și în scurt timp cercetările sociologice au fost reluate pentru că erau necesare”. Tocmai ceea ce se întâmplase și în privința publicării lui Eliade. Din 1973, deși parcimonios, s-a reluat traducerea scrierilor lui științifice în diverse periodice, iar în anii 1978, 1980 și 1981–1988, trei dintre operele sale importante – incluzând De Zalmoxis à Genghis Khan – vor fi publicate în volume.

^[104] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.5, ff. 4018–4019 (7 octombrie 1970). Interviul fusese realizat în octombrie 1969, la Paris. Va fi publicat abia în 1990.

^[105] Notă din 18 august 1971 despre o informare din 1 iulie. Eliade și Securitatea, pp. 93–98 (95).

^[106] Scrisoare din 12 noiembrie 1970, M.E.P. 67.6.

^[107] M. Constantinescu, „Garda de Fier sub judecata istoriei”, Magazin istoric (București), V, nr. 1 (46), ianuarie 1971, pp. 74–77 (75).

^[108] „A Vasgárda a történelem ítélőszéke előtt (Magazin istoric, 1971. 1.)”, Korunk (Cluj), nr. 3, martie 1971, pp. 485–486. Redactorul-șef al revistei era Ernő Gáll (1917–2000), apropiat și colaborator al lui Miron, membru al Academiei conduse de el.

^[109] Împotriva fascismului. Sesiunea științifică privind analiza critică și demascarea fascismului în România, București, 4–5 martie 1971, București, Editura Politică, 1971. În toate cele șase rezumate în limbi străine se scrie că sesiunea a fost organizată în luna februarie (foarte probabil, o primă dată anticipativă), fără mențiunea zilelor, ceea ce dovedește că până și acestea fuseseră redactate înaintea sesiunii.

^[110] Despre acest cuplu ideologic, „Lupta pentru privilegiul minciunii: Ion Popescu-Puțuri versus Miron Constantinescu”, în C. Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970–1989), ed. cit., pp. 182–192.

^[111] I. Popescu-Puțuri, „Cuvînt de deschidere”, în Împotriva fascismului…, ed. cit., pp. 5–6 (5).

^[112] M. Constantinescu, „Concluzii”, ibidem, pp. 258–272 (258–259).

^[113] George Ivașcu, „O «ideologie» monstruoasă”, ibidem, pp. 108–117 (115).

^[114] Șerban Cioculescu, „Legionarismul și literatura”, ibidem, pp. 118–123 (121). Croșetele aparțin autorului.

^[115] Constănțean, născut în 1916, a colaborat la mai multe reviste și ziare, precum Curentul, Neamul românesc, Cuget clar, Buna vestire, Ideea națională, Revista dobrogeană, Pontica ș.a. A fost redactor al ultimei serii a Cuvântului, calitate în care îl citează Cioculescu. A semnat și Gh. H. Eugeniu. Într-o dedicație pe ediția de opere a lui Hasdeu, Eliade îl considera „harnic și curajos”. Vezi și o scrisoare a lui către fostul său profesor, în legătură cu primul număr al revistei Zalmoxis. Scrisori primite II, pp. 195–196. După victo­ria lui Antonescu asupra Legiunii, dispare din scenă (probabil, și dintre cei vii).

^[116] Bibliotecii Academiei sau Muzeului Literaturii Române. Scrisoare din 29 iunie 1972, M.E.P. 67.7. Vezi și nota lui Micu la scrisoarea de răspuns a lui Eliade, în D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (II), Caiete critice (București), nr. 7–8–9, 1993, pp. 58–64 (60n), unde precizează că ochii lui Cioculescu se umeziseră.

^[117] M. Constantinescu, „Concluzii”,ed. cit., p. 261.

^[118] Ibidem, p. 265.

^[119] Ibidem, p. 272.

^[120] Ibidem, pp. 270–271.

^[121] Scrisoare din 25 ianuarie 1971, M.E.P. 67.7.

^[122] Scrisoare din 5 februarie 1971, M.E.P. 67.7. Eliade știa de aspirațiile lui Stancu la premiul Nobel și considera probabilă obținerea lui. Vezi scrisoarea către V. Ierunca din 5 aprilie 1969; C.M.B., Corespon­dența cu Mircea Eliade, D. 76. Mulțumiri lui Florin Cîntic și lui Cătălin Botoșineanu pentru facilitarea accesului la această jumătate a colecției scrisorilor lui Eliade către V. Ierunca și M. Lovinescu. Vezi și catalogul, „Corespondența primită de Virgil Ierunca de la Mircea Eliade”, în Colecția Mihnea Berindei, Inventar arhivistic, 1909–2017, întocmit de Cătălin Botoșineanu (Archiva Moldaviae, supliment 2022), Iași, Societatea de Studii Istorice din România, 2022, pp. 171–181.

^[123] Scrisoare din 2 aprilie 1971, M.E.P. 67.7.

^[124] Ibidem: „Un redactor de la Cronica din Iași mi-a destăinuit anul trecut că se scrisese cronică la Maitreyi îndată după apariție și, dacă aceasta n-a apărut decât prin mai, faptul se datorează lui Stancu. El ar fi rugat pe redactorul-șef să nu publice nimic despre Dvs (aceasta, neoficial). Când cronica a văzut lumina tiparului, redactorul-șef era altul”. Era Liviu Leonte (1929–2018).

^[125] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 16.10, 17.05 (27 decembrie 1967, 28 septembrie 1970).

^[126] D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 60; Corespondență II, p. 289 (14 aprilie 1971).

^[127] La 25 februarie 1971 îi scria cu referire la vizita acestuia la Chicago. Ibidem, p. 59, respectiv p. 280.

^[128] Așa cum vom vedea, mai mulți dintre ei vor reveni după reapariția semnăturii lui Eliade.

---

[Liviu Bordaș, Mircea Eliade și prizonierii politicii: Începuturile cazului felix culpa (I), secțiunea. 1: Miron Constantinescu]

Către pagina principală a articolului