[Liviu Bordaș, Mircea Eliade și prizonierii politicii: Începuturile cazului felix culpa (I), secțiunea 2: Adrian Păunescu]

Către pagina principală a articolului

2. Adrian Păunescu

2.1. FACEREA UNUI INTERVIU

Nu e de mirare că cel care a reușit să spargă această blocadă de „sus”, Adrian Păunescu (1943–2010), era conectat și mai „sus”, având astfel atât suprafața necesară, cât și scutul obligatoriu.^[1] Trebuie însă spus, de la bun început, că era doar o chestiune de timp: receptarea lui Eliade în cultura română nu putea fi blocată la nesfârșit. Răuvoi­torii sau malițioșii care s-ar grăbi să spună că Eliade a fost „relansat” de Păunescu ar greși în mod fundamental. Dacă nu era el cel care să facă breșa, ar fi făcut‑o altcineva mai târziu; cu siguranță după moartea lui Constantinescu, care survine în iulie 1974 (urmată, în decembrie, de cea a lui Stancu). Se întâmpla că Păunescu, realizator al unei cunoscute serii de convorbiri cu scriitori și oameni de cultură (dar și cu câțiva poli­truci), a ajuns cu o bursă în America și a reușit să-l convingă pe Eliade să‑i acorde un amplu interviu. Întors în țară, nu s-a dat bătut până când nu a obținut publicarea lui, chiar și într-o formă cenzurată. Aceasta nu-i diminuează meritul și curajul de-a înfrunta un nomenclaturist din prima linie a intelectualilor partidului. Era nevoie de un „derbe­deu” tânăr pentru a-l contracara pe unul bătrân.

La fel de dedicat politicii comuniste și naționaliste a P.C.R. precum Miron Con­stan­tinescu, dar de pe alte poziții generaționale și culturale (chiar și Basarabia în care se născuseră nu era aceeași), Păunescu e suficient de apropiat de noi pentru a ne scuti de a-i face portretul. Peste alte patru decenii s-ar putea să fie și el necesar. Se cu­vine însă a aminti că, în vremea în care se consuma această confruntare, el era doar un tânăr poet iconoclast (de 27-28 de ani), care primise de două ori premiul Uniunii Scrii­torilor. Cea mai mare parte din ceea ce știm că a făcut, scris și spus nu exista decât ca potențialitate. Publicase deja deliruri lirice la adresa partidului și a conducătorului su­prem, dar acel Păunescu pe care îl cunoaștem azi începe cu adevărat în februarie 1973, odată cu preluarea conducerii revistei Flacăra și cu cenaclul omonim.^[2]

În noiembrie 1970, când îl întâlnește pe Eliade, abia ieșise de doi ani de pe bănci­le universității. Fiu al unui membru al partidului liberal băgat la închisoare de către staliniști, a cunoscut el însuși repercusiunile atunci când i s-a respins, de trei ori, înscri­erea la facultate. În chestiunea de care ne ocupăm, acest fapt e mai definitoriu pentru Păunescu de atunci decât ceea ce știm despre el cu începere din 1973. Pentru o parte a operei sale a fost descris ca „mărturisitor alegoric al dramei poporului său căzut sub robia unui stalinism ce părea fără de sfârșit”.^[3]

Interviul fusese plănuit mai demult, înaintea publicării articolelor lui Dumitru Micu și Miron Constantinescu. Hotărârea lui Păunescu de a-l realiza venise în urma unei vizite a lui Micu în redacția Luceafărului, pe la sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai 1970, cu scopul de a se lămuri dacă există o „conspirație a tăcerii” în jurul pri­mului volum de Eliade tipărit în România socialistă.^[4] Era însă vorba de un interviu prin corespondență, ce nu s-a mai materializat. Micu, care era în relații cordiale cu Păunescu, îi scrie despre el lui Eliade, îndemnându-l să aibă încredere în el și în posibi­litățile lui de influență culturală.^[5] Probabil, aceleași bune referințe le primise de la Sorin Alexandrescu.

Înainte de plecare, Păunescu i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu acordul de a-l vizita pe Eliade. L-a primit și a făcut să se știe bine acest lucru.^[6] Evident, n-ar fi avut nevoie de el. Atâția alți scriitori importanți îl vizitaseră deja fără permisiune (nici chiar de la Securitate, cum spun azi unii comentatori). Dar faptul că a cerut permisiune „sus”, deasupra celor care nu-l voiau pe Eliade, arată că pornise cu un plan hotărât, tot atât de curajos pe cât de riscant, de a-l readuce printre autorii publicabili. Și, așa cum vom vedea, chiar mai mult decât atât.

Ajuns la Iowa City, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i telefoneze lui Eliade. Cea dintâi vizită la Chicago, în după-amiaza zilei de 8 noiembrie 1970 – împreună cu soția sa, Constanța Buzea (1941–2012), și cu Aurel Dragoș Munteanu (1942–2005) –, a decurs foarte bine. Oricât ni s-ar părea de ciudat nouă care nu l-am cunoscut pe tână­rul Țuțea, atât de îndrăgit de Eliade, Păunescu îi amintea de el.^[7] Poezia lui îi amintea probabil de cea a lui Aron Cotruș. I-a plăcut și proiectul lui de a reveni pentru a sta în preajmă-i o perioadă mai lungă și l-a susținut pe deplin. L-a invitat, de fapt. Nu a răs­puns însă propunerii de a face un „dialog ale cărui șanse de tipărire în țară sunt incom­parabile cu ale oricărui dialog anterior”.^[8]

Însemnările lui Eliade despre vizitele lui Păunescu nu au fost incluse printre fragmentele de jurnal publicate. Merită așadar redate integral. Iată cea dintâi întâlnire:

„Adrian Păunescu și soția lui, Constanța Buzea: au venit la 3.30 și au stat până la 6.00. El e înalt, gros și pare dezarticulat, dar îndată ce începe să vorbească te fascinea­ză. Ea – timidă, tăcută (nu știu dacă a scos o singură vorbă în după-amiaza aceasta).

A. P. ne povestește anecdote despre Ceaușescu, pe care de altfel (așa cum ne mărturisește) îl admiră sincer, îl iubește chiar: căci e cu adevărat «român». Anecdote (în relație cu faimosul discurs din august 1968, după ocuparea Cehoslovaciei). Hamlet a spus «A fi sau a nu fi». Ceaușescu: «Ce-o fi o fi!».

A vorbit cu Ceaușescu despre mine. Ceilalți – «șefii» – sunt supărați pentru că aș fi «criticat politica internă a țării la Radio Free Europe».

A. P. insistă să vin în țară. Apoi să-i dau un interviu. Îi spun povestea cu interviul dat, acum un an, lui Ovidiu Cotruș”.^[9]

Cu ocazia celei de-a doua vizite a soților Păunescu-Buzea, între 10 ianuarie și 9 februarie 1971, Eliade a acceptat cu greu ideea interviului, însă după aceea totul s-a derulat perfect.^[10] Păunescu voia, în numele generației lui, mărturia generației interbeli­ce prin vocea marelui absent.^[11] Pe Eliade îl încânta gândul că va putea comunica astfel cu cei din țară, deși știa cât de dificil se va dovedi, iar scepticismul lui reușește să-i strecoare îndoieli chiar și lui Păunescu.^[12] În jurnal face numai două însemnări, una, foarte lungă, sintetică, după trei săptămâni, și alta foarte scurtă, în ziua plecării oaspeți­lor. Cea dintâi, din 30 ianuarie – probabil, noaptea târziu –, în urma primei runde de înregistrări, va surprinde pentru lumina neașteptată pe care o proiectează asupra lui Păunescu.

„N-am mai deschis de mult caietul acesta. Să încerc a găsi o scuză «detașării» mele de Jurnal? De la 10 ianuarie se află aici, vecinii noștri, invitați de noi, Adrian Păunescu și Constanța Buzea. Locuiesc apartamentul de alături, unde am stat și noi din oct[ombrie] 1956 până în iunie 1957. I-am invitat p[en]t[ru] că ne-au fost simpatici, dar mai ales p[en]t[ru] că sunt amândoi poeți și se plictisesc în sihăstria din Iowa City. A. P. îmi plăcuse de asemenea p[en]t[ru] interviurile sale – curajoase și inteligente.

Ne vedem în fiecare zi – adică, mai precis, Chr[istinel] îi vede în timpul zilei, iar eu aproape numai serile; mâncăm împreună și stăm de vorbă până târziu după miezul nopții. A. P. e neobosit și verva lui îmi amintește pe a lui Petre Țuțea. Nu știu încă ce crede el cu adevărat. Este anti-comunist (Și cât suferă întâlnind americani naivi, filo-comuniști, cripto- sau comuniști pe față! Și uneori se ia cu ei la harță, cu câtă engle­zească a apucat să învețe în câteva luni.), anti-comunist, zic, și totuși, îl admiră pe Ceaușescu. (E drept, îl socotește «naționalist».) Îl admiră, dar e inepuizabil în anecdote anti-ceauștiene.

Inutil să încerc un bilanț sau măcar o serie de observații în legătură cu ce‑mi spu­ne despre țară. Lucruri știute – alături de alte detalii, unele tragice, de care nu aflasem niciodată. Insistă și el (ca toți ceilalți) să vin în țară, ca să mi se poată publica opera și traduce cărțile apărute după 1948. Etc. etc. Am acceptat să înregistrăm un foarte lung interviu, dar va trebui să-l revăd, căci, ca de obicei, către miezul nopții sunt obosit, și vorbesc «neinspirat» în fața aparatului. Am acceptat pentru că A. P. are 29 de ani, iar eu mă apropii de 65. Mi-am spus: e bine ca un scriitor tânăr să-mi asculte amintirile și observațiile asupra «epocii» mele, să înregistreze chiar câteva convorbiri, p[en]t[ru] că nu cred că «experiența» aceasta a mai fost făcută. Mai târziu, când eu n‑oi mai fi și nu va mai fi nici cenzură, aceste convorbiri și amintiri vor constitui un document impor­tant și util. În orice caz, de pe acum A. P. va putea transmite colegilor lui opiniile mele despre cultura românească, despre anumiți scriitori și cărturari (și poate chiar amintirile despre Nae Ionescu!).

Am aranjat de mai multe ori să întâlnească scriitori (Bellow, Richard Stern, Erich Heller etc.) și critici, filosofi, istorici, românizanți. Și p[en]t[ru] că se tot plângea că nu au bani, le-am făcut daruri (cărți etc. – iar Chr[istinel] i-a dăruit cea mai frumoasă fustă a ei; prea o impresionase exclamația Constanței Buzea: că nu a văzut niciodată o fustă atât de elegantă!…)

Dar suntem amândoi obosiți; serile și nopțile petrecute în discuții despre țară, scriitori români, Ambasada română de la Washington etc. etc.

Să notez totuși cele câteva poeme pe care mi le-a dedicat Adrian, în special Eliada. Le voi trimite lui Ierunca, p[en]t[ru] «arhiva» lui.

 (Alte notițe, din carnetul de buzunar, cu detalii precise și utile, le voi prinde cu un ac într-una din paginile acestea, fără să le mai transcriu.)”

O notă marginală din luna noiembrie preciza: „Notițele s-au rătăcit, poate au ră­mas într-una din cutiile pierdute la Albion. Sau poate voi da de ele mai târziu…”.^[13]

În fine, în ultima zi: „Astă seară au plecat soții Păunescu. Prea obosit ca să notez ultimele discuții. Mi-a lăsat o parte din «convorbiri», dar atât de imperfect transcrise (de soția lui), încât va trebui să le refac și să le dactilografieze din nou Chr[istinel]”.^[14]

Înregistrarea convorbirilor a fost transpusă de pe casete pe hârtie de către poet, ajutat de soața lui. Eliade urma să dea „formă definitivă răspunsurilor sale”.^[15] După cum se înțeleseseră, transcrierea slujea doar ca „îndreptar”, asupra căruia savantul „a stăruit ulterior, cu modificările pe care le-a dorit, unele previzibile, altele deloc previzi­bile”.^[16] Modificările lui Eliade se situează mai mult în categoria reformulărilor și stili­zărilor. Eliminări minore: doar vreo opt de mai mare întindere, între trei și zece rânduri. Adă­u­giri, asemenea: numai în vreo șase locuri se ridică la mai multe rânduri. Trei din­tre ele erau cerute de Păunescu, căci înregistrarea nu era clară. În dactilogramă, la fel, doar mici corecturi, precizări și adăugiri din categoria stilistică.^[17] Nici ceea ce elimină, nici ceea ce adaugă sau modifică nu reprezintă ceva ce-ar putea fi considerat „revelato­riu”; în niciun caz lucruri pe care Eliade le-ar fi dorit ascunse ori, dimpotrivă, strategic plasate.

Pentru Păunescu, interviul era mai mult decât un instrument de a ridica blocajul impus de vechea stângă. Devine un instrument pentru a convinge autoritățile, mari și mici, să îmbrățișeze ideea unei vizite oficiale a lui Eliade. Căci, asemenea marilor scrii­tori români din secolul al XIX-lea, el se afla într-o desăvârșită postumitate. Una de natură geografică: „Dar acest spațiu e atât de larg încât devine uneori timp și absența dumnea­voastră este de trei decenii postumitate”. „Dacă vă nășteați aici, aveați trei sta­tui în fiecare oraș.”^[18] Pentru aceasta începe să scrie frenetic diverselor personalități din țară care puteau avea o influență.^[19] Însă, deși departamentul „drumuri și poduri” dorea să între­prindă o reparație completă și o rapidă punere în folosință, diverse comitete de inspecție ad-hoc voiau, dimpotrivă, să-l păstreze închis, sub atenționarea „Pericol de prăbușire!”.

Versiunea finală a interviului a fost dactilografiată de Christinel, dar evenimente neprevăzute au amânat finalizarea până în luna aprilie.^[20] Trimițând o primă parte a lui, Eliade precizează: „Rămânem bine înțeleși: numai acest text revizuit și «editat» poate fi prezentat publicului (sau cenzurii, cum vrei s-o iei). Înregistrarea prezintă doar o încercare de pre-dialog; eram prea obosit ca să mă pot concentra. Evident, anumite fragmente orale rămân valabile (ai să vezi că nu toate paginile au necesitat eliminări sau corecturi). Dar te-aș ruga, chiar asemenea fragmente valabile nu le comunica decît prietenilor”.^[21] Cu prilejul celei de-a treia întâlniri, în luna aprilie, la Albion, au lucrat ultima parte a interviului.^[22] Eliade îi scrie acum lui Noica că s-a „împrietenit mult” cu Păunescu.^[23] Lui Virgil Ierunca (1920–2006) îi transmite: „De la Chicago îți voi trimite copia dactilografă a unor lungi convorbiri cu A. Păunescu. Am acceptat să fie înregis­trate «pentru istorie». El pretinde că textul va putea apare integral (asta a fost condiția mea: ori tot, ori nimic)”.^[24]

Fără teama de a exagera, se poate spune că acesta e cel mai reușit și mai intere­sant dintre toate interviurile românești ale lui Eliade. Și nu întâmplător: spontaneitatea inițială a fost bine șlefuită, precizată, dezvoltată, ceea ce nu s-a întâmplat în celelalte cazuri. Apoi, e și cel mai masiv; se discută despre foarte multe subiecte. Sunt reluate și temele tratate în De Zalmoxis à Genghis Khan și, foarte probabil, nu fără legătură cu episodul contra-recenziei lui Constantinescu. După cum va mărturisi mai apoi, Eliade îl considera „un fel de testament scriitoricesc”.^[25]

Fusese precedat de două scurte dialoguri, cu Marin Sorescu (Paris, octombrie 1967) și Eugen Barbu (Chicago, 27 decembrie 1967), ambele publicate în 1968. În timp ce ultimul e o relatare de jurnal, primul redă cu bună precizie spusele sale, de parcă ar fi fost înregistrate (poate au fost stenografiate). Dar Eliade vorbește acolo nu­mai despre cărțile lui, recitând lucruri spuse și cu alte ocazii, unele foarte recente. Așa cum am văzut, interviul acordat, prin corespondență, lui Ovidiu Cotruș nu putuse să treacă de cenzură; va apărea abia după căderea comunismului (asemenea unui dialog ulterior relatat de Gheorghe Bulgăr). În timpul vieții lui vor mai fi publicate relatări de întâlniri și conver­sații – Theodor Grigoriu în 1972 (1986), Ilina Gregori în 1978 (1979), Alexandru Căpra­riu în 1981 (1982), Monica Spiridon în 1984 (1985) – și un interviu prin corespon­dență acordat lui Mircea Handoca în anul 1981 (1982). În acest context, dialogul cu Adrian Păunescu rămâne unul dintre marile interviuri românești ale lui Eliade, o anti­ci­pare a convorbirilor cu poetul Claude-Henri Rocquet (1933–2016) din vara anului 1977. Case­tele ar trebui recuperate de la moștenitorii lui și păs­trate într-un repozitoriu public, ca una dintre puținele înregistrări care ne-au rămas de la Mircea Eliade.

2.2. CENZURAREA UNUI INTERVIU

Impresionat de Păunescu și ca sursă privilegiată de informații (mai ales de culise) din România socialistă, Eliade îl recomandă prietenilor săi din Paris. „Să-l primești pentru că vei afla lucruri senzaționale”, îi scrie el lui Emil Cioran.^[26] Iar lui Virgil Ie­runca: „Despre idolul lui, N. C., vei afla multe”.^[27] Ajuns la Paris în luna mai, în drum spre țară, Păunescu l-a evitat pe Cioran (pentru că nu voia să vorbească românește) și i-a vizitat – „confidențial”, cum va spune – doar pe Ierunci.

După vizită, Virgil Ierunca îi scrie lui Eliade: „L-am uzat și noi pe Adrian Pău­nescu o noapte întreagă. A venit la 8 seara și a plecat la 6 dimineața. Ne-a vrăjit. Este de fapt un vrăjitor, însă am început să ne cam săturăm de ambiguitățile vrăjitorilor. Înțeleg bine entuziasmul lui (deși până la un punct) față de Ceaușescu, dar nu și entuzi­asmul pentru Zaharia Stancu, Jebeleanu și alții, pe care scuipă toți tinerii mai puțin… vră­ji­tori”.^[28] Nimic despre convorbirea cu Eliade. Cordialitatea dintre ei se înnegurase atunci când poetul le-a spus că acesta îi acordase un „mare interviu”, unul „cu adevărat istoric”. După cum bine se știe, cele două vigilențe etico-politice din capitala Franței nu priveau cu ochi buni recuperarea selectivă a exilului românesc, considerând astfel de momente drept o colaborare cu regimul comunist.^[29] (Totuși se scandalizaseră mult mai puțin de faptul că Cioran a luat masa cu Zaharia Stancu la Gallimard.)^[30] Micul episod are o im­por­tanță în schema mare a desfășurării „afacerii” interviului, căci, după cum vom vedea, Lovinescu și Ierunca vor juca un rol central în receptarea acestuia în mediile exilului.

Epopeea publicării lui și a reacțiilor pe care le-a stârnit printre reprezentanții re­gimului va trebui – cu absolută necesitate – reconstituită critic pe temelii documentare cât mai complete posibil: arhivele Partidului și ale Securității, corespondențe și mărturii contemporane etc. Suntem încă departe de a avea acces ușor și complet la ele. Ceea ce avem deocamdată sunt mărturii târzii de pe o singură parte a baricadei, cea a lui Păunescu și a aliaților săi din acel moment.

La sfârșitul lunii mai Păunescu s-a întors în țară. Și aici, Eliade i-l recomandase lui Constantin Noica, în calitate de „tânăr prieten”.^[31] Dar filosoful nu s-a grăbit să‑l întâlnească, limitându-se, mai apoi, la o convorbire telefonică.^[32] Păunescu nu întârzie și, în luna iunie, propune deja tipărirea interviului, care a fost însă energic respins de către „cenzura de partid și de stat”.^[33] Află atunci că problema invitării lui Eliade în țară, pentru care se agitase din America, s-a discutat și în „conducerea superioară de partid”. În fruntea „vechilor comuniști” care s-au opus se afla Miron Constantinescu. După cum aflase Păunescu, acesta „îl dușmănea personal” pe Mircea Eliade. „Se pare că fuseseră dispute între ei, în vremea studenției, și Miron Constantinescu susținea că tinerii de dreapta, între care și Mircea Eliade, i-ar fi ciomăgit pe tinerii comuniști și pe tinerii democrați și asta nu se poate ierta.”^[34]

E vorba, evident, despre episodul care l-a avut ca victimă pe Gogu Rădulescu și care a dobândit o dezvoltare folclorică, cu variante și subvariante.^[35] Chiar și cei fericiți să poată aduna, necritic, orice informație incriminantă pentru Eliade au ignorat această postură de bătăuș legionar. Nu e exclus ca, jurnalul lui Mihail Sebastian fiind deja „transpirat”, binevoitori interesați să-i fi comunicat lui Gogu atitudinea lui Eliade atunci când a aflat de scărmăneala care tocmai i se administrase.^[36] Pentru Gogu, apro­barea trebuie să-l fi făcut pe Eliade copărtaș. Dacă informația a ajuns la el, nu mai era decât un pas până la Miron. Aceasta e cea mai plauzibilă explicație a includerii lui Eliade printre ciomăgași. Alternativ, e posibil ca Gogu să fi aflat încă din epocă despre reacția lui Eliade, dacă nu direct de la Sebastian, atunci de la cineva căruia acesta i‑o împărtășise.

În ceea ce-l privește pe Gogu, Păunescu înclina să creadă că, deși avea mereu de spus câte ceva împotriva lui Eliade, nu ar fi avut un rol activ în respingerea propuneri­lor pe care le făcea în legătură cu reacceptarea savantului de la Chicago. Vom vedea însă că nu a fost chiar așa; îi făcea o concesie dictată de contextul postdecembrist.^[37]

Eliade aștepta tipărirea interviului iar, după o lună, luase notă că n-a apărut ni­mic.^[38] Încă dinainte, publicarea lui i se părea o „himeră”, căci nici interviul luat de Ovidiu Cotruș nu a putut să apară.^[39] Au apărut însă infamele Teze din iulie, iar odată cu ele problema publicării lui devenise și mai dificilă. Avantajul pe care Păunescu credea că-l avea în atragerea lui Ceaușescu de partea lui dispăruse într-o bună măsură. În paginile Contemporanului, condus de George Ivașcu (care, din luna octombrie, va fi mutat la România literară), nici nu încăpea discuție. Nici la Viața românească, sub Demostene Botez, nu avea probabil rost să încerce. Dar nici chiar la Luceafărul, unde el era redactor-șef adjunct, iar în redacție se aflau admiratori ai lui Eliade, precum Ștefan Bănulescu și Cezar Baltag, nu se putea face nimic. Așa cum va scrie puțin mai târziu, simțea „C-aveam o piedică la gleznă și pe condei aveam o lesă”.^[40] De câte ori deschidea vorba despre Eliade cu exponenții vechii stângi, i se răspundea că acesta „a purtat cămașă verde”.^[41] În septembrie iese de sub tipar volumul cu lucrările sesiunii Ȋmpotriva fascismului, care dădea – din nou – sancțiune oficială acestei teze staliniste. Pe la mijlocul lunii octombrie Păunescu credea că era pe punctul de a reuși în Lucea­fărul, dar se va dovedi o altă speranță deșartă.^[42]

Văzându-l că suferă în imposibilitatea de a tipări interviul așa cum promisese, Sorin Alexandrescu (n. 1937) – cu care avea bune relații și care venise în țară pentru susținerea tezei doctorale – i-a promis că va vorbi cu Mircea Eliade și-l va informa dacă dorința lui, „ca interviul să apară așa cum l-a dat, rămâne la fel de drastică, în condițiile strângerii șurubului de după iulie 1971”.^[43] După ce l-a întâlnit pe Eliade la Paris, i-a scris din Amsterdam că, în noile condiții, acesta „ar fi fericit ca măcar numele să i se audă în țară”^[44] și, prin urmare, să publice atunci cât se putea din interviu.^[45] Iată și litera scrisorii: „Mircea e foarte fericit că există, chiar și teoretice, șanse pentru ca interviul să fie publicat; dacă se poate integral, cu atât mai bine, dacă se poate numai parțial, tot e bine, pentru că important este (îl citez) ca preocupările și scrierile lui să fie cunoscute”. Păunescu reluase și vechiul proiect al lui Dumitru Micu de a publica piesa Coloana fără sfârșit, dar, în cazul ei, Eliade e mai inflexibil: „În ceea ce privește Coloana, te roagă să-l ierți că nu ți-o poate «pasa» pentru că a condiționat[-o de] publi­carea prealabilă a unui interviu dat lui Puiu Cotruș”.^[46]

Primind acest semnal din partea lui Eliade, Păunescu a început din nou lupta – comparată mai târziu cu o veritabilă „gherilă”^[47] – și de această dată, va izbândi. Trebu­ie totuși precizat că, în spatele publicării interviului, nu stă doar persoana lui, deși ea a fost factorul cel mai dinamic. El apărea cu învoirea și susținerea unei părți a puterii față de care Miron Constantinescu și acoliții lui nu puteau face nimic.

Din 15 octombrie, Contemporanul avea un nou redactor-șef în persoana lui Constantin Mitea (1920–2002), jurnalist cu o îndelungată carieră la Scânteia, membru al C.C. al P.C.R. (încă doar supleant), care va deveni și consilier al lui Ceaușescu. Acesta avusese și el o pată la dosar: simpatiile legionare de până în 1941, în timpul liceului, la Călărași, și al primului an la Academia Comercială din București. Ele au fost denunțate în anii ’50, când partidul l-a supus unei anchete.^[48] La fel ca în cazul lui Miron Constan­tinescu, nu i-au împiedicat urcușul în ierarhia de partid (doar i l-au înce­tinit).

Păunescu reușește să-l convingă, nu fără greutate, să publice interviul. După ce acesta l-a supus aprobării Direcției Presei, „toți cenzorii de meserie au cășunat pe text”. Cenzorul-șef al României era tot Iosif Ardeleanu (director general al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor). În cele din urmă a ajuns la Dumitru Popescu (1928–2024), mem­bru al Secretariatului și al C.C. al P.C.R, proaspăt președinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă și al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, dar mai ales om de încredere al lui Ceaușescu. El a privit cu bunăvoință proiectul lui Păunescu, fiind dispus să ajute navigarea printre meandrele cenzurii pentru a obține bunul de tipar. La propunerea acesteia, a acceptat tăierea unor fragmente. „Din numeroasele observații pe care le făcuseră cenzorii de meserie, Dumitru Popescu a încuviințat câteva, pe cele care priveau filiația lui Mircea Eliade față de Nae Ionescu.”^[49] S-ar părea că factorul cheie în înlăturarea tuturor piedicilor a fost Dumitru Popescu, din pozițiile în care fusese pro­pulsat în luna septembrie.

Despre logica aseptizării interviului avem mai multe mărturii provenind de la cei doi. Păunescu: „Dumitru Popescu mi-a spus: «Uite ce este. Toți cei din conducerea partidului, care îl atacă pe Mircea Eliade, spun că a fost cu legionarii.» Spuneau că Eliade e urmașul lui Nae Ionescu și, deci, cum să aducem noi extrema dreaptă în România, pe ideologul legionar? Și din interviu s-a tăiat partea aceasta în care Eliade îl lăuda pe Nae Ionescu”.^[50] Altă dată: „Țin minte ce mi-a cerut: trebuie să fim atenți, dacă vrem să-l readucem acasă pe marele scriitor, întrucât diverși tovarăși din conduce­rea P.C.R., cominterniștii, îndeobște ilegaliști comuniști, vor specula relația lui Eliade, mărturisită de acesta, cu profesorul său Nae Ionescu și vor pretinde că Păunescu ple­dează pentru întoarcerea unui cunoscut legionar acasă”.^[51] Sau: „Măcar la începutul unei noi cariere a numelui lui Mircea Eliade, în presa română, trebuie să-l ferim de ceea ce cominterniștii din conducerea partidului îi tot spun lui Nicolae Ceaușescu des­pre Mircea Eliade, pe care îl acuză că a fost elevul lui Nae Ionescu și că a frecventat mișcarea legionară”.^[52] Nu a fost un capriciu al lui Popescu – ne asigură Păunescu –, ci o „stare de spirit generală”, care nu permitea atunci să se vorbească liber și integral asupra unui subiect precum Nae Ionescu. Cât despre el însuși, s-a revoltat, a protestat, s-a „zbătut”, dar fără rezultat.^[53]

Din perspectiva lui Dumitru Popescu n-ar fi fost vorba de o cenzurare propriu-zisă a spuselor lui Eliade, ci mai degrabă de o protejare a lui de posibile atacuri: „Gă­sind în interviu referiri ale filosofului religiilor la vechile sale poziții de dreapta, făcute cu o anumită infatuare parcă, i-am spus lui Adrian Păunescu că aceasta va da apă la moară «criticilor neiertători». Poetul a înțeles logica observațiilor și a operat simplifi­cări”.^[54] Chiar dacă, în fapt, e vorba de același lucru – cenzură –, în intenție era ceva diferit, în favoarea lui Eliade. Așa cum am văzut, acesta înțelesese deja și acceptase; o va face și cu alte ocazii, în viitor.^[55]

2.3. PUTEREA UNUI INTERVIU CENZURAT

Interviul va fi publicat în martie 1972, cu ocazia împlinirii de către Eliade a vâr­stei de 65 de ani. Foarte probabil, nu întâmplător. Ceea ce apare în paginile Contemporanului e prezentat de Păunescu ca „fragmentele esențiale ale dialogului”.^[56] Erau lăsate deoparte și alte lucruri, nu doar acelea care îl priveau pe Nae Ionescu. E adevărat că numele lui și tot ce se lega de el suferă cea mai masivă epurare. Dar nu a fost singura victimă. De exemplu, toate referirile la Dan Botta, Constantin Noica, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, ba chiar și ocazio­nala pomenire a numelui lui Giovanni Papini. Adesea, referiri la ceea ce era românesc: „spiritualitatea românească”, până și cuvântul „etnic” („creații etnice românești”), fap­tul că în toate operele lui Eliade revin mereu „motive românești” (pe care le integrează în ordine universală) etc. Suferă chiar și „strămoșii” românilor din epoca pietrei. Apoi, faptul că Eliade lipsește de mult timp din România, că producția sa literară din exil era necunoscută în țară și speranța lui că, într-o zi, atât opera literară, cât și cea științifică, îi vor fi citite de către români. Evident, nu putea rămâne periculoasa consolare cu gândul că va fi un „scriitor postum” în propria-i țară. Mai deranjează referirea la scara de va­lori a literaturii române în 1940, opiniile lui despre „tineretul din Est” și faptul că cultu­ra europeană „se pregătește să devină minoritară”. Alte cuvinte periculoase: „libertate” (în contextul exilului), „călătorie” (“motivul eternei plecări”), „situația prezentului”; sau o formulare ca „astăzi, după ce-am trecut prin tot ce-am trecut”. Se mai și schimbă câte un cuvânt pe ici și colo, ba chiar se și adaugă, precum în afirmația lui Eliade „toate ideologiile vechi și-au epuizat posibilitățile”.^[57] Unele dintre aceste lucruri fuseseră permise în 1968, în dialogul publicat de Marin Sorescu, unde apare chiar și numele lui Petre Țuțea.

Probabil pentru că i s-a cerut ca Eliade să nu aibă ultimul cuvânt, Păunescu a adăugat la final o frază care lipsește în dactilogramă: „Chipul pe care-l va avea ziua de mâine îl văd, desigur, aceia care – așa cum înșivă spuneați – cred în răspunsul pozitiv pe care l-a dat și îl dă ființa umană solicitării și apăsării”. Deși era o transparentă „șo­pârlă”, care putea fi citită (și) în legătură cu oprimarea din regimurile comuniste, a trecut; cât timp e vorba de un răspuns pozitiv, constructiv, optimist…^[58]

Interviul era precedat, pe prima pagină a revistei, de un articol de prezentare inti­tulat „Un român în America”.^[59] Se pare că-l însoțise chiar de la prima încercare, în iunie 1971. Într-un document din 29 ianuarie 1972, prin care Securitatea comunica oamenilor de decizie politică o listă a activităților necomuniste ale lui Păunescu, se preciza că a „scris chiar și un articol apologetic despre Mircea Eliade, în care făcea complet abstracție de convingerile politice antinaționale ale acestuia, dar care nu i-a fost publicat”.^[60] Cu altă ocazie se sesiza că Păunescu „furniza informații” despre legă­turile sale cu Mircea Eliade atașatului militar al S.U.A. la București (cu care era în legătură încă din 1969).^[61]

Articolul lui Păunescu era menit să aibă pentru cititorii potrivnici lui Eliade ace­lași rol pe care-l aveau tăieturile pentru cenzură. El e prezentat, în mod strategic, ca nutrind o atitudine binevoitoare față de vechii stângiști interbelici, precum Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, cei care nu erau tocmai entuziasmați de „întoarcerea” lui, fie și numai în paginile revistelor românești. (Ciudată absența lui Zaharia Stancu, de care Eliade, într-adevăr, se interesase.)^[62] Dar și față de noi scriitori ai regimului, precum Eugen Barbu și D. R. Popescu. Deși gândirea lui nu este marxistă – spune Păunescu –, ea e pe deplin umanistă, raționalistă și, mai ales, românească. Eliade ar fi negat chiar că și-a „denigrat” țara la un post de radio străin, altfel spus că ar fi „atacat politica de azi a României”, după cum șușoteau unii, ba chiar ar fi fost „mân­dru de viul prestigiu internațional al României” din acei ani. Într-adevăr, interviurile acordate Europei Libere nu conțin nimic ce ar putea fi interpretat ca o critică explicită a politicii României lui Ceaușescu. Deci tăgăduirea lui Eliade era corectă, dar el se abți­nea de la critici politice din motive care nu aveau nimic de-a face cu o presupusă susți­nere a conducerii României; nici măcar în privința politicii ei internaționale.

Piesa de greutate în pledoaria lui Păunescu – și cea care-i va turba cel mai mult pe anticomuniștii din exil – e reprezentată de următoarea frază: „Într-o zi, în fața lui Mircea Mitran, atașatul nostru cultural la Washington, a mea și a soției mele, a spus că pentru activitatea demnă a României pe arena internațională, el crede că președintele Ceaușescu ar merita premiul Nobel pentru Pace”.^[63] În alte contexte, Păunescu va pre­ciza că era vorba de politica sa în Europa^[64] sau de felul în care se opusese rușilor^[65] și va insista că afirmația îi aparținea într-adevăr lui Eliade.^[66]

Pledoaria era parte a unei strategii amorsate după prima sa vizită la Chicago, când pornește o campanie de lobby pe lângă diverse figuri din țară în vederea invitării oficiale a lui Mircea Eliade. Iată, de pildă, ce-i scria, la 2 decembrie 1970, lui Zaharia Stancu, președinte al Uniunii Scriitorilor: „În urma unei discuții pe care o avusesem cu tov. Ceaușescu, înainte de plecare, cu privire la posibilitatea de a-i vedea și apropia pe românii valoroși și onești din străinătate, am încercat să aflu ce e, de fapt, cu Mircea Eliade. Am fost bucuros să-mi dau seama că el trăiește pasionat alături de noi, că-l interesează personal ce se întâmplă cu țara, că are o privire lucidă față de scriitorii din România, că, de pildă, îi prețuiește pe Eugen Jebeleanu sau pe Zaharia Stancu, despre a căror tinerețe i-a făcut plăcere să ne povestească, mie și Constanței, lucruri frumoase. Nu vă mai spun ce interes și – să risc cuvântul – ce dragoste arată pentru Nicolae Ceaușescu, ca simbol al României”.^[67]

S-a spus că afirmațiile lui Păunescu despre atitudinea lui Eliade față de Ceau­șescu erau fie simple invenții, fie grosolane deformări sau, în cel mai bun caz, suprali­citări. În privința premiului Nobel, nu avem niciun motiv să credem că putea merge până la inventarea acestei piese din pledoaria sa. Concesiile și joaca cu înțelesurile erau una, iar punerea în gura lui Eliade a unui lucru pe care nu-l spusese – mai ales unul de o asemenea importanță – era cu totul alta. Așa cum vom vedea, Eliade va recunoaște față de apropiații săi că a făcut această afirmație. Trebuie să ținem cont de data la care s-a petrecut: 4 februarie 1971.^[68] E vorba de Ceaușescu de după declarația din august 1968, care – spune el – „ne impresionase pe toți”.^[69] De cel despre care toată marea presă occidentală scria atunci laudativ. De poziția României în războiul arabo-israelian. De medierea apropierii dintre S.U.A. și China. Ba chiar de ceva puțin mai adânc. Ase­menea multor altor membri ai exilului, Eliade și-a schimbat atitudinea față de România socialistă după începerea „derusificării”: odată cu declarația din aprilie 1964 și, cu precădere, după linia adoptată odată cu venirea lui Ceaușescu la putere.^[70]

Cu numai trei luni în urmă, în octombrie 1970, Ceaușescu fusese primit la Washington de către președintele Richard Nixon, care i-a spus următoarele: „It hap­pens that in the world today because of the divisions, there are times when the leader of one nation does not have adequate communication with the leader of another. But as I was saying to the President earlier today, he is in a rather unique position. He heads a government which is one of the few in the world which has good relations with the United States, good relations with the Soviet Union, and good relations with the Peo­ple’s Republic of China. Under those circumstances it is extremely valuable for the President of the United States to have the opportunity to speak to the President of Romania to discuss the problems, not only that we have between ourselves, but also these broader world problems in which Romania, because of its special position, can make a very constructive contribution to the eventual peaceful world we all want to share together”.^[71] E doar unul dintre lucrurile spuse despre Ceaușescu ca „peacema­ker”, în cursul acelei istorice vizite, poate nici cel mai apăsat.

Nu e ușor azi să ne eliberăm judecata de un intrinsec prezentism, dar n-ar trebui să ne mirăm prea mult și cu atât mai puțin să ne scandalizăm. (Cu excepția celor bine­cunoscuți, desigur.) Eliade făcuse o asemenea afirmație într-un moment când aproape toată lumea credea că Ceaușescu va continua, poate chiar ascendent, în aceeași direcție. Nu avea cum să prevadă ce se va întâmpla. Apoi, era un lucru comunicat în mod strict privat, nicidecum o „declarație” pe care o dorea divulgată public. Și nici nu era singu­rul lucru pe care l-a spus despre Ceaușescu.

E foarte probabil să mai fi fost ceva la mijloc, privind politica internă: lucrurile de culise pe care Eliade le-a aflat de la Păunescu despre rolul lui Ceaușescu de contra­ca­ra­re a cominterniștilor, staliniștilor și moscoviților în privința recuperării culturii române proscrise de aceștia (și nu numai). Astfel se explică de ce, pentru prima dată, toc­mai atunci, acceptă să se întâlnească cu reprezentanți ai Ambasadei de la Washing­ton. Se­curitatea înregistrează prompt această schimbare de atitudine.^[72]

În mod evident, intenția prefeței lui Păunescu era de a furniza forurilor deciziona­le suficiente – și suficient de variate – motive pentru care Eliade putea fi considerat un autor acceptabil în România socialistă. Faptul că demersul a reușit pe deplin și că nici Miron Constantinescu, nici altcineva nu a mai putut răsturna procesul reasimilării trep­tate, gradate a lui Eliade în cultura română e o dovadă că mutarea fusese bine și înde­lung cântărită. Chiar și ceea ce poate părea un exces evitabil trebuie să fi făcut parte din calcul.

Oricum, după o astfel de introducere, care preîntâmpina și aplana posibilele obi­ecții, rețineri și opreliști, dinspre toate formele de relief ale peisajului cultural-politic, drumul lui Eliade spre publicațiile României socialiste nu mai putea fi stăvilit. Păunescu sperase că nici drumul lui personal spre țara de baștină. De aceea se zbătuse atât: pe el să-l convingă să viziteze România, iar pe reprezentanții culturali și politici ai României să-l invite în mod oficial. Tot acest efort izvora dintr-o convingere și o certi­tudine: cultura română și, mai ales, generația tânără, avea nevoie de Eliade. N-a intrat niciodată în detaliile confruntării dintre generația tânără de atunci și cele mai bătrâne, care nu-l „doreau”, mărturisind și după căderea comunismului că înțelege să păstreze autocenzura. Dar, din câteva lucruri care i-au scăpat, putem vedea cu ușurință de ce Eliade slujea ca o armă a tinerilor. Mai ales atunci când se referă la tinerii intelectuali avându-l pe Eliade drept model ca „noi, apologeții vechii drepte”, iar pe el ca „un scrii­tor întru totul contestat de ideologii oficiali”.^[73] Nici nu era nevoie să ne spună cine erau aceștia din urmă.

În scrisorile lui Constantin Noica, chiar cele trimise după publicarea interviului, găsim aceeași înțelegere a puterii formative pe care scrisul lui Eliade, oricât de filtrat și cenzurat ar fi fost, o avea asupra noilor generații din România socialistă. Cred că destui dintre cei care au trăit acei ani pot depune mărturie, iar unii au și făcut-o deja. Generați­ile de intelectuali formați în perioada 1948–1964 au recunoscut și ei imensa importanță a rolului formativ jucat de oameni de cultură precum Tudor Vianu, George Călinescu, Mihai Ralea ș.a., în ciuda serioaselor compromisuri cu regimul, făcute pentru a putea rămâne activi în acele vremuri de restriște. De ce e mai greu de înțeles cazul lui Mircea Eliade (sau chiar cel al lui Noica), care a făcut compromisuri infinit mai mici pentru ca opera lui să poată ajunge la aceia care aveau nevoie de ea? Pentru că unii dintre cei care îl sprijineau erau „ceaușiști”? Sau pentru că unii dintre cei care i se împotriveau fuseră agenți ori aplaudaci ai represiunii politice și culturale din perioada anterioară?

2.4. REACȚII POZITIVE ÎN ȚARĂ

În București, revista Contemporanul stătea de obicei prin chioșcuri o săptămână întreagă. Cele două numere cu interviul realizat de Păunescu s-au epuizat a doua zi. Publicarea lui a stârnit multă bucurie printre cei interesați de Eliade, căci până atunci se știa că nu poate fi citat. Sau „folosit”, așa cum, cu numai două zile mai devreme, îi scria Constantin Noica lui Paul Anghel (1931–1995). Răspunsul lui, după publicarea interviului: „Acum a apărut la orizont o speranță”.^[74]

Unii îl semnalau cunoscuților.^[75] Alții au scris la Chicago, cu mulțumiri, expedi­ind și revista. Cel dintâi care-o trimite, în dublu exemplar, chiar în ziua publicării pri­mei părți, a fost regizorul Radu Gabrea (1937–2017). Securitatea, care ajunsese la con­cluzia că Eliade trebuie promovat, se sesizează și ea – dar abia după o săptămână – de publicarea articolului (nu a interviului) lui Păunescu și ia decizia să-i fie expediată gazeta. Nu va trece însă la executarea ei; urma s-o facă Ministerul Afacerilor Exter­ne.^[76]

Ar merita reconstituite toate reacțiile la acest mic, dar semnificativ eveniment publicistic. S-ar putea face o interesantă antologie cu mărturiile asupra rolului interviu­lui și a importanței pe care a avut-o pentru cei din România socialistă. Când se vor publica integral scrisorile păstrate la Chicago vom ști mai multe. Deocamdată, cunoaș­tem doar unele dintre reacțiile primite de Eliade, provenind din jurnalul și corespon­dența lui.

Dacă e să-l credem, în doar zece zile primește „nenumărate” scrisori din România, de la cunoscuți și necunoscuți, care l-au convins „cât bine a făcut interviul, așa trunchiat cum a apărut”. Printre altele, i se scrie că s-a aflat de existența romanului Noaptea de Sânziene și a volumului De Zalmoxis à Genghis Khan, ba chiar că interpre­tarea Mioriței a fost citită cu lacrimi în ochi.^[77]

Nu numai biograful său, Mircea Handoca (1929–2015), a fost fericit și fascinat. Deja Gabrea îi scria: „Bucuria mea aș vrea să fie și a dumneavoastră”.^[78] Dar, întrucât Handoca e unul dintre cei mai informați cu privire la Eliade, remarcile sale sunt semni­ficative. El observa marea diferență – cantitativă și calitativă – față de „mini-interviurile” publicate de Eugen Barbu și Marin Sorescu după prima ridicare a interdic­ției. Aprecia faptul că lucruri știute până atunci numai într-un „cerc restrâns” pot fi acum cunoscute de toată lumea. „Niciodată parcă numele lui Mircea Eliade nu a fost rostit așa de răspicat.”^[79] Același lucru i-l spune și Eugen Barbu, care doar îl informea­ză sec că a citit interviul: „Acum vă bucurați din nou de o mare atenție”.^[80] În realitate, în cursul anului 1972, Mircea Eliade s-a bucurat de mult mai puțină atenție decât Ion Eliade Rădulescu, care era comemorat la centenarul morții. Timp de câțiva ani se va scrie despre el mai puțin – proporțional – decât în anii 1968–1969.

Una dintre epistolele primite e semnată de scriitoarea Ioana Postelnicu (1910–2004), aflată într-o călătorie de documentare în America de Nord. Deși dorea de mult timp – încă din interbelic – să-i scrie lui Eliade, lectura interviului, pe când se afla la Montreal, o determină, în sfârșit, să facă acest lucru. Acesta a „răscolit-o” prin „poziția psihologică” pe care Eliade o are față de țara din care a plecat. „Rădăcinile sufletului dum­neavoastră se află în pământul țării, chiar dacă coroana se rotește de peste patru­zeci de ani peste alte meleaguri.” Referindu-se la răspunsul pe care i l-a dat lui Pău­nescu cu privire la scara valorilor literare a literaturii române actuale, în funcție de căr­țile pe care le primise din țară, îi trimite romanul ei Plecarea vlașinilor (1964), a cărei acțiune – spune ea – se petrece în spațiul mioritic.^[81]

Constantin Noica îi scrie chiar în ziua publicării primei părți a interviului: „As­tăzi, în sfârșit a apărut convorbirea cu tine – pe care n-o putusem vedea până acum – și de la care ar putea începe, dacă oamenii vor să facă într-adevăr ceva din plămada asta spirituală, un nou capitol în cultura celor de pe Pontul stâng. De aceea te rog mult, în numele imensului bine pe care-l poți face prin orientarea pe care o dai, să nu te lași iritat de mărunțișuri, în speță de comentarii (de aici sau de acolo) în legătură cu ce ai spus sau ce ți se atribuie; te rog să înțelegi ce șansă aduci unei culturi, la care ții atât de mult, să se vertebreze. Lasă deci lucrurile cum sunt, nereacționând ca rândul trecut. Ba, aș spune, de vreme ce nu s-a putut sub nicio formă să ai o participație directă, să rămâi în detașarea ta și să lași ca indirect, prin tot ce ai făcut și ai să mai faci în anii aceștia, orientarea ta să rodească. Nici nu știi ce teren bun este. Și, de altfel, cu ce s-ar înlocui așa ceva? Cine și cu ce titlu ar mai putea spune că, în ceasul acesta, crede mai mult într‑o cultură neomologată decât în cele care au primit toate consacrările?”^[82]

Noica prevăzuse că relatările lui Păunescu despre afirmațiile private ale lui Elia­de – mai ales cea referitoare la Ceaușescu – vor stârni comentarii care-l vor irita. Se mai întâmplase o dată, când, pentru a se da bun de tipar volumului Maitreyi. Nuntă în cer, Dumitru Micu a trebuit să-și modifice introducerea, inserând în ea critici la adresa lui Nae Ionescu.^[83] După cum vom vedea, sfatul pe care i-l dă va conta pentru Eliade, care însă se va regăsi din nou prins între ciocan și nicovală.

Când Sergiu Al-George (1922–1981) reușește să-l viziteze la Paris, îi spune că interviul i-a servit și pe Eliade, și pe ei: „dacă n-ar fi decât faptul că s-a vorbit despre Noaptea de Sânziene, pentru care, cu doisprezece ani în urmă, intraseră ei în închisoa­re”.^[84] Ultimul ei – așa-zisul lot Noica-Pillat – nu cred că e identic cu primul, ci în ace­lași raport ca specia față de gen: toți intelectualii din România pentru care opera lui Eliade era o referință fundamentală. Iar numărul lor era din ce în ce mai mare. Iată și o reacție din partea unuia care nu era umanist. Inginerul Nicolae Ionescu (născut în 1914), mare cititor al cărților lui Eliade, îi scrie sub influența interviului și-i oferă găz­duire în locuința sa de lângă hotelul Intercontinental, în cazul în care se va decide să viziteze România.^[85]

În trei scrisori consecutive, Sorin Alexandrescu îi dă informații despre receptarea interviului: „Apărut într-o perioadă dură, a făcut senzație”.^[86] „Chiar cu tăieturi, inter­viul tău a avut un răsunet imens pozitiv, entuziastic chiar, și în rândul autorităților, și al publicului de orice fel.”^[87] „Absolut toată lumea cu care am vorbit în țară a fost entuzi­asmată și de publicarea interviului (ca semn de «dezgheț») și de conținutul lui concret (în sfârșit se spunea ceva adevărat și profund despre destinul României, rupându-se barajul ideologic obișnuit în presă).”^[88]

Dar îl atenționează și asupra contextului politic, direct și indirect, al publicării lui: „Totul se datorește tenacității admirabile a lui Adrian și, cred eu, începutului de «ofen­sivă diplomatică» a guvernului pe toate continentele, prin care vrea să șteargă proasta impresie a stalinismului revoluției culturale (despre care, de altfel, nu se mai vorbește nimic, iar promotorul ei, D. Popescu-Dumnezeu este în vădit declin; totuși, în multe locuri, dar mai ales la Universitate, staliniștii au reocupat pozițiile cheie și atmosfera e teribilă, aproape ca în anii ’50!). Ar fi poate și o concesie scriitorilor, să nu fie prea colțoși la proximul congres (la alegerile pe București, lista guvernamentală a căzut la vot!). Se pare că Uniunea Scriitorilor se gândește să-ți facă chiar o invitație «de breas­lă» în țară, pentru a evita implicațiile unei invitații oficiale («de stat»). În caz că o fac, nu cred c-ar trebui s-o respingi imediat, ci să pui toate condițiile pe care le crezi pentru a nu te compromite și pentru a ajuta eventual pe alții”.^[89]

2.5. REACȚII NEGATIVE ÎN ȚARĂ

Pe de altă parte, interviul a resuscitat și un „fanatism doctrinar agresiv” din dula­purile cu vechituri ale nomenclaturii comuniste.^[90] Conform mărturiei lui Păunescu, „ca­no­nada unor stângiști intratabili asupra lui Dumitru Popescu și Constantin Mitea, după apa­riția interviului, a fost foarte dură.”^[91] Miron Constantinescu a urlat la ei ca o fiară pen­tru că au permis „publicarea legionarului de Mircea Eliade de către legionarul de Păunescu”.^[92] El însuși a fost înjurat de „ilegaliști”^[93] și „ireductibili”^[94], care-i im­putau că „s-a dat cu dreapta”.^[95] Miron Constantinescu, alături de Leonte Răutu și Gogu Rădu­lescu, l-a acuzat nici mai mult nici mai puțin decât de „resuscitarea legiona­rismului”.^[96]

Lui Miron și Gogu le cedaseră nervii. Chiar în ziua apariției interviului l-au în­colțit pe Dumitru Popescu în public, în timp ce-l aștepta pe Ceaușescu la aeroportul Otopeni: „De aia am luptat o viață întreagă, pentru ca astăzi să ne dea el cu tifla, chiar în presa comunistă?” Gogu Rădulescu susținea chiar – o altă subvariantă a amintitei legende – că se bătuse cu Eliade „pe viață și pe moarte”. Au declarat apoi ritos că vor face plângere la secretarul general și vor cere partidului sprijin împotriva „recrudescen­ței dreptei în presa românească”.^[97]

Păunescu își amintea: „Din acel martie 1972, raporturile bune pe care le aveam cu Gogu Rădulescu s-au înrăutățit brusc”.^[98] „Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Janos Fazekas, Ion Ioniță și chiar și unii lideri ai propagitului internaționalizant de la București, m-au considerat, de atunci încoace, extremist de dreapta, începând să-i strige lui Ceaușescu, pe aeroport, că «Păunescu urlă cu lupii» și că «vrea să-l aducă pe Eliade în țară, Eliade care, cu legionarii lui, a luptat și fizic, împotriva noastră, a comuniști­lor».”^[99] Cereau ca partea a doua a interviului să nu mai apară.

Din câte am putut vedea până acum, e singurul loc în care Păunescu îl pomenește pe Leonte Răutu (în scris, căci în mărturisiri orale o mai făcuse).^[100] Lectura textelor sale izbește prin precauția – acea „autocenzură” pe care o recunoștea – de a nu trece dincolo de prima linie a „frontului” anti-Eliade: Miron Constantinescu și, eventual, Gogu Rădulescu. Abia acum aflăm și despre liderii „propagitului internaționalizant”. Propagit era sigla departamentului de agitație și propagandă al Comitetului Central al P.C.R. în perioada stalinistă și post-stalinistă, care însă avea numai atribuții interne. (În anii preluării puterii în România, membrii și activiștii lui au desfășurat o activitate tero­ristă și criminală.) Până acum, Păunescu folosea doar metafore aseptice ca „vechi co­muniști”, „ilegaliști” și „ireductibili”. Nici măcar „cominterniști”, cum îndrăznește Dumitru Popescu. La apusul vieții – sau mai degrabă post-Popescu – își dă și el dru­mul: „cominterniștii” dogmatici și stacojii.

 „Cominterniștii”, „propagitiștii” și cine va mai fi fost au pierdut bătălia din mar­tie 1972. Ceaușescu „nu a dat înapoi” și n-a interzis publicarea celei de-a doua părți a interviului.^[101] Afirmația despre premiul Nobel trebuie să-și fi îndeplinit și ea rolul ei. Dar nici „cominterniștii”, „propagitiștii” et comp., îndelung încercați în bătălii, n-au dat înapoi. Nici n-au considerat războiul pierdut. Pentru ei era deja o Iliadă, o luptă existen­țială, o veritabilă gigantomahie ontologică: începuse din anii ’30, o dominaseră absolut, cu mici fluctuații, din august 1944 până în septembrie 1967 și, din nou, din iulie 1970 până în martie 1972. Ceea ce pierduseră era doar o bătălie; mai degrabă sau mai târziu, cu sau fără cal troian, Ilios era menit să cadă. Abia peste zece ani, în 1982 vor reuși să impună o altă interdicție, însă nici aceea nu a durat mult: din martie până în decembrie. Vor avea însă mult succes cu blocaje de dimensiuni mici și medii și cu otrăvirea gene­rală a atmosferei în jurul lui Eliade.

Miron a trebuit să înghită efectele pozitive produse de interviu, dar n-a stat cu mâinile în sân în fața lor. După cum îl informa Dumitru Micu pe Eliade, „Din momen­tul publicării interviului a început să se vorbească despre Dvs – elogios – pretutindeni, inclusiv la o recentă sesiune a Academiei de Științe Sociale prezidată de Miron Constantinescu. Meritele operei Dvs au fost menționate chiar în unul din rapoartele oficiale, acela al secției de filosofie, prezentat de Radu Pantazi”.^[102] Ultima referință e serios distorsionată, în scopul – evident – de a nu-l întrista pe Eliade. La foarte scurt timp după apariția interviului, în zilele de 28 și 31 martie, Academia tovarășului Miron a organizat un nou colocviu cu tema Valorificarea critică a moștenirii culturale (pe baza directivelor Plenarei partidului din 3–5 noiembrie 1971). În raportul lui, Radu Pantazi (1929–1994) denunță „referirea necritică, ba uneori chiar apologetică” la Mircea Eliade, uitându-se că „autorul Huliganilor a perorat, alături de cele mai reacțio­nare formațiuni politice, idei în deplină concordanță cu o atitudine obscurantistă și retrogradă”. Încercând mai apoi să nuanțeze, precizează că, spre deosebire de un cu­rent, în cazul unui gânditor trebuie să se țină seama de evoluția concepțiilor sale: „o prezentare obiectivă a ideilor și pozițiilor acestuia nu poate ocoli nici atitudinile și păre­rile sale retrograde în perioada interbelică, în contextul cunoscut, nici fondul idealist al concepțiilor sale de ieri și de astăzi, nici unele contribuții pozitive aduse în domeniul interpretării fenomenului cultural românesc și nici valoarea de astăzi a lui Mircea Eliade, apreciat ca filozof și istoric al culturii și religiilor”.^[103] Meritele de care vorbea Micu sunt recunoscute – de nevoie – doar pentru a fi contrapuse unor metehne, reale sau imaginare.

Pentru Miron nu era doar o chestiune de principiu și de solidarizare „antifascis­tă”, ci și una personală. Ba chiar, după profilul pe care i-l cunoaștem, trebuie să fi fost întâi de toate una foarte personală. Perioada de aproape doi ani în care el pusese obro­cul pe Eliade, îi furnizase, fără îndoială, mari satisfacții.

În ciuda tuturor căderilor lui, Miron Constantinescu a ajuns în România la poziții – atât politice și administrative, cât și academice – la care lui Eliade nu i s-a permis nici măcar să viseze în perioada interbelică. Dintre cele din urmă: profesor universitar (titu­lar), șef de catedră, director sau sub-director al mai multor institute, rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice, membru al Academiei R.S.R. Toate acestea atârnau greu în opinia lui despre sine. În contraponde­re cu o operă mult mai puțin semnificativă (și viabilă); mai ales în raport cu opera lui Eliade. Aceasta nu putea să tempereze sentimentele lui deja înfierbântate contra profe­sorului de la Chicago. Luptase o viață întreagă pentru toate aceste realizări ca acum să vadă cum simpla operă a lui Eliade se impune de la sine, cum considerațiile lui „meto­dologice” împotriva ei sunt lipsite de consecințe și nu pot fi impuse nici prin autoritate politică. Era prea mult. Nici măcar în România să nu aibă putere contra unuia ca Eliade?

Nu a avut. Și Dumitru Popescu s-a plâns lui Ceaușescu, „incriminând agitația deplasată” a lui Miron și Gogu în contrast cu statura lui Eliade și cu poziția internațio­nală pe care acesta o dobândise prin propria-i operă.^[104] Niciunul dintre confrații lui Păunescu, niciuna dintre somitățile literare pe care încercase să le facă părtașe acțiunii sale nu i-au luat apărarea.^[105] Doar „Dumnezeu”. Îndeajuns pentru ca marele cârmaci comunist să-i dea dreptate. În lupta dintre bătrânul „urs” și tânărul „taur”, victoria a repurtat-o tinerețea. Cea „revoluționară”, nu cea „legionară”, cum doreau perdanții să se creadă. Dar pentru aceștia din urmă singurul revoluționarism fusese cel de la sfârși­tul anilor ’40 și din anii ’50; orice altceva nu putea fi decât „legionarism”, pur sau ca­muflat. Cu acea capacitate naturală tipică militantului, mențineau o viziune asupra lumii de o strălucitoare simplitate binară, conferind minții siguranța și pacea care-i ferea de orice dileme etice.

Despre rolul celor doi „urși” dogmatici există multe alte mărturii din epocă. De pildă, cea a lui Adrian Marino (1921–2005) din perioada când, după moartea lui Miron, Gogu rămăsese în prim plan. Proiectul recuperării lui Eliade „se lovea de rezistența furibundă a vechilor marxiști, colegi de generație, dintre care Gogu Rădulescu și Miron Constantinescu au jucat rolul cel mai negativ. Inclusiv prin demersuri personale, direc­te la cabinetul nr. 1”.^[106]

Ar fi, desigur, simplist să considerăm că animozitatea – ideologică și personală a – lui Miron și Gogu față de Eliade explică totul. Războaiele cultural-ideologice din România anilor ’60–’70 (și ’80, desigur) nu sunt încă pe deplin reconstituite în toate liniile și detaliile lor. Nici nu vor putea fi atât timp cât ele rămân „trecut practic”. Deo­camdată, domină abordări de pe poziții aflate în raport genealogic – dacă nu direct și explicit, măcar indirect și implicit – cu una sau alta dintre părțile conflictuale de atunci. Cei mai mulți dintre reprezentanții lor, activi și în deceniile post-comuniste, au influen­țat într-un fel sau altul cunoașterea și interpretarea faptelor.

Această înfruntare dintre Adrian Păunescu și vârfurile vizibile ale „frontului” anti-Eliade reprezenta doar unul – și, poate, nu cel mai important – dintre punctele de întâlnire și conflict ale unor tabere cu agende mai largi și cu motivații multiplu stratifi­cate. Grupuri de vechi comuniști se opuneau unor grupuri de noi comuniști, care se regăseau în contemporanii celor vechi, urgisiți de aceștia. În asemenea conflicte, ceea ce ajungea măr al discordiei nu reflecta neapărat stratul cel mai adânc al antagonismu­lui. Și, în mod evident, nu îl explica. Perspectivele diferite, divergente, contradictorii asupra „valorificării moștenirii culturale” reflectau perspective similare asupra culturii, a națiunii, a României și istoriei ei (cea recentă, cu predilecție: perioadele interbelică și comunistă) dar, mai presus de toate, asupra rolului și misiunii politicului (ca ideologie, acțiune, instituție) în raport cu toate acestea. Îmbrățișarea lui Eliade – și nu numai a lui – de către reprezentanții comunismului „național” l‑a transformat în una dintre țintele predilecte ale comuniștilor „internaționaliști” (termen care, așa cum se știe, acoperise nu doar poziții anti-naționaliste, ci și anti-naționale). Deși atât perspectiva „vechilor”, cât și cea a „noilor” era condiționată istoric, politic și cultural, totuși – ca în cazul orică­rui militantism – fiecare își investea propria argumentație cu validitate universală. Nici nu s-ar fi gândit că este expresia unei logici culturale și cu atât mai puțin a uneia politi­ce, a cărei validitate expiră dincolo de o anumită limită spațio-temporală.

Unii contemporani, atât dintre „vechi”, cât și dintre „noi”, au susținut că, din po­ziția lui de staroste ideologic, tovarășul Miron făcea jocul unor grupări din interiorul „vechilor” – s-a folosit frecvent termenul „cominterniști” –, care încercau să frâneze recuperarea culturii române osândite, proscrise și ostracizate sub stalinism (și post-stalinism). Același lucru s-a spus și despre Gogu Rădulescu, chiar cu trimiteri directe la anturajul pe care-l avea prin soția lui, Dorina Rudich-Rădulescu (1909–1982). Dumitru Popescu observase că „aversiunea” lui nu izvora din „convingeri intime”, ci era „efec­tul unei manipulări” și a influențabilității lui.^[107]

Așa cum am văzut deja, lucrul acesta e susținut și de alte evidențe factuale, dar cercetarea viitoare va trebui să-l stabilească pe baze documentare. Nu e greu de înțeles că aceia care – din motive sau pretexte politice – i s-au împotrivit lui Eliade, atât înainte de 1967/1972, cât și după aceea, reprezentau un rezervor de suporteri ai acțiunii lui Miron Constantinescu. Numele lor sunt cunoscute. Dacă Miron reflecta interese de grup, atunci e foarte probabil – dacă nu chiar sigur – că ele au continuat să se manifeste și să acționeze chiar și după eșecul încercării sale. Fie prin el, fie prin alții, fie în ambe­le feluri.

Deocamdată nu avem date despre alte reacții provenind direct de la cel care-și pusese numele pe acțiunea de reostracizare a lui Mircea Eliade. Doar că, așa cum spu­nea Noica: „undeva sunt frâne directe în cazul Eliade, este Miron Constantinescu, care continuă să-l frâneze”.^[108] Scriindu-i că aflase din La quinzaine littéraire despre apariția primului volum al Fragments d’un journal (pe care Eliade i-l trimisese prin poștă, dar nu i-a mai ajuns), Dumitru Micu adaugă: „Și mai știam că personajul care a polemizat cu mine, în presă, când cu apariția lui De Zalmoxis…, aflând evenimentul, s-a lamentat într-o ședință restrânsă că nu și-a cumpărat Jurnalul la Paris, de unde tocmai se întorse­se (nu observase că a apărut) și se întreba cum ar face să și-l procure. Cât pe‑aci era să vă sugerez să cereți editurii să i-l trimită, ca omagiu din partea autorului – așa pentru hazul situației –, însă pe urmă mi-am zis că gestul ar putea fi interpretat ca o tentativă de «captatio benevolentiae» și-am renunțat. Sper să nu fi ajuns la el exemplarul trimis mie…”.^[109] E puțin probabil ca acest interes al tovarășului Miron față de ceea ce făcuse Eliade în anii 1945–1969 să se datoreze deșteptării vreunei pasiuni pentru opera lui. Trebuia mai degrabă să aibă de-a face cu cheia ideologico-politică prin care îl privea. Este, de asemenea, un indiciu că Miron aduna muniție nouă și că, dacă n-ar fi murit peste o jumătate de an, ar fi revenit cu arma încărcată.

Nu avem motive să credem că, în intervalul de doi ani și patru luni dintre anihila­rea vetoului său și trecerea lui în eternitatea materială, vechiul luptător comunist a stat cu brațele încrucișate față de ceea ce percepea drept o nepermisă încălcare a ordinii comuniste și o nesocotire a luptei vechilor tovarăși împotriva „fascismului”. Dacă n-a putut să-și impună în România puterea (adică, vetoul) față de Eliade, se va fi gândit la alte căi de acțiune în afara țării, acolo unde exista un context simpatetic cu poziția lui? Se vor fi gândit tovarășii săi?

Din toate aceste date și fapte se poate vedea că opoziția lui Miron Constan­tinescu față de Eliade nu a fost dictată numai și în primul rând de considerente științifice și ideo­lo­gice, ci și de alte două cauze la fel de importante. Pe de o parte, ca­rac­terul său ranchiunos, răzbunător și setos de putere, despre care s-a scris în nenu­mărate rânduri și despre care au rămas mărturii dureroase în viața multor oameni. Pe de alta, agregarea sa în grupuri sau rețele politico-ideologice (care erau deopotrivă grupuri de influență și putere), cu rădăcini în comunismul cominternist, pro-moscovit și stalinist, dar care își pierduseră o bună parte din influență și legitimitate odată cu tur­nura „națională” a co­munismului românesc. Majoritatea acestora năpârliseră ideo­logic, dar își păstraseră vechile năravuri; se adaptaseră epocii noi și supraviețuiau convenabil restrângerii pute­rii lor de acțiune – directă și manifestă – în sfera vechilor convingeri. Constantinescu, în schimb, primise, prin reabilitarea din 1965, o nouă legi­timitate și libertatea de a se manifesta fățiș în chestiuni în care, pentru ceilalți, nu era posibil sau dezirabil să se expună.

Cum, pentru tovarășul Miron, istoria ideilor era eterna luptă a materialismului împotriva idealismului, credea că, punându-se de-a curmezișul receptării firești a lui Eliade în România socialistă, participa la o milenară istorie. Probabil cu o asemenea iluzie s-a și dus să-l întâlnească pe Heraclit.

2.6. REACȚIILE EXILULUI ANTICOMUNIST

Publicarea versiunii cenzurate a interviului a stârnit un mare scandal în mediile exilului anticomunist. O bună parte din celebritatea lui se datorează, de fapt, acestor reacții. Contrar a ceea ce se crede, nu cenzurarea provocase nemulțumiri, căci, cu ex­cepția celor puțini care primiseră dactilograma, cenzurarea va fi cunoscută abia după ce o va denunța Eliade. Ceea ce a scandalizat a fost articolul introductiv al lui Adrian Păunescu în care i se atribuiau savantului de la Chicago mai multe afirmații convenabi­le în țară, dar problematice în exil.

Păunescu aflase despre reacțiile „unora dintre liderii congestionați ai dreptei ex­treme, din America și din Germania”^[110], „români de extremă dreaptă, care, imediat după interviu, i-au scris lui Eliade, l-au amenințat, l-au acuzat de colaboraționism cu regi­mul comunist”.^[111] Cei din Spania au scris în presa lor.^[112] Securitatea înregistra că, din cauza interviului, Eliade are „neplăceri cu legionarii” și i s-ar fi spart chiar gea­mul.^[113] În dezbaterile Societății Academice Române, Eugen Lozovan (1929–1997) și Constantin Amăriuței (1923–2007) îl vor acuza de „trădare” și „colaboraționism”, îm­pie­dicând alegerea sa ca președinte.^[114]

Dar și partea democrată a exilului anticomunist a reacționat ferm. Păunescu înțe­lesese – sau, mai probabil, aflase – că Monica Lovinescu și Virgil Ierunca „încurajaseră în mod inteligent” supărarea lui Eliade.^[115] O bună parte a reacțiilor s-a consumat ver­bal, prin telefon și, câteva, probabil, față către față. Altele nu s-au manifestat direct. De pildă, redactorii de la München ai Europei Libere i-au telefonat imediat Monicăi Lovinescu, simțindu-se atacați în articolul introductiv, prin implicația că postul de radio ar fi falsificat spusele lui Eliade.

Deocamdată, cunoaștem în mod direct doar câteva mărturii epistolare. De la Monica Lovinescu știm că „mulți dintre prietenii săi din exil i-au trimis urgent misive îndârjite cerându-i să dea o replică, să facă o rectificare. Cât mai determinate și severe. Nu numai Virgil și cu mine, dar și Ioan Cușa, Luc Bădescu, Horia Stamatu, Paul Barbăneagră – și nu citez decât pe cei care ne țineau la curent cu demersurile lor. Cu toții îi scriau patetic, implorându-l să ia atitudine”.^[116]

Virgil Ierunca i-a scris îndată după publicarea primei părți a interviului atrăgân­du-i atenția că, spre deosebire de ceea ce s-a mai întâmplat (foarte probabil, relatarea vizitei lui Eugen Barbu)^[117], de această dată este „într-adevăr grav”, situația fiind „cu adevărat intolerabilă”. Pe lângă trunchierea interviului, în al său articol introductiv, Păunescu îi pune în gură „lucruri pe care nici cu gândul nu le-ai gândit”, făcându-l pe Eliade să execute și o plecăciune în fața lui Ceaușescu. Prin urmare, îi cere să trimită urgent un text în care să spună două lucruri: 1) că nu recunoaște nimic din ceea ce îi atribuie Păunescu și 2) că nici interviul nu-l mai reprezintă, fiind, prin cenzurare, desfi­gurat. Cererea nu ținea cont de poziția lui personală, de ceea ce voia Eliade, ci de cine trebuia el să fie: „Ajută-ne să păstrăm pe Mircea Eliade cum ne închipuim că este Mircea Eliade”.^[118]

Faptul că Ierunca nu-i cere mai întâi să precizeze cum stau lucrurile cu afirmațiile care-i sunt atribuite arată că bănuia că acestea nu erau pe de-a-ntregul inventate; iar faptul că nu ține să afle cum vrea el să reacționeze arată că bănuia o atitudine împăciui­toare, din dorința – așa cum și scrie – de a nu-l „supăra” pe Păunescu (dar nici pe cei de la putere). Se mai întâmplase. În plus, îl cunoștea pe Eliade de peste un sfert de secol, iar jurnalul lui dovedește că îl cunoștea nu doar cu admirație, ci și cu spirit critic. Cere­rea de dezmințire era, așadar, formulată în termeni inechivoci și categorici.

La fel au procedat și reprezentanții de la Roma ai Societății Academice Române și ai Revistei Scriitorilor Români – Horia Roman (1912–1982), Bruno Manzone, Mircea Popescu (1919–1975) și Yvonne Rossignon (1912–2000) –, care au așteptat apariția celei de-a doua părți a interviului înainte de a-i trimite o telegramă. Îi cereau și ei să autorizeze publicarea unei dezmințiri privind introducerea interviului „cu afirmații cu caracter politic evident inventate”.^[119] Nu e exclusă o comunicare telefonică între Paris și Roma, în contextul în care reacția lui Eliade se lăsa așteptată.

A doua zi îi scrie și Sanda Stolojan (1919–2005) din balconul exilului ei de la Paris: „Mi-am adus aminte că vara trecută, la București, se vorbea despre interviul acordat de tine lui A. P. Și se spunea că în acel interviu figurau cuvinte de elogiu la adresa lui Ceaușescu. Cunoscându-le tertipurile, mi-am imaginat că trebuie să fie o șmecherie la mijloc. Deunăzi am primit un telefon de la Roma, de la Mircea P[opescu] și de la [Horia] Roman. A doua zi am stat de vorbă cu Ieruncii și am aflat de existența bandei de magnetofon. Procedeul lui A. Păunescu este din păcate conform obiceiurilor de acolo – în felul acesta ei speră să anexeze pe cel mai mare scriitor și învățat român, care se întâmplă să fie tot atât de mare pe plan internațional. Iartă-mă, dragă Mircea, că îți scriu în felul acesta, dar ești un steag prea important pentru ca să nu sărim când se arată o asemenea primejdie”.^[120]

Nimeni nu se gândește să-l întrebe mai întâi dacă într-adevăr spusese ceea ce i se punea în seamă. Acele lucruri erau pe de-a-ntregul incompatibile cu imaginea lui Eliade, iar imaginea era mai adevărată decât adevărul. Cum nu se putea crede că ar fi făcut asemenea afirmații, fie și într-un registru privat, singura explicație posibilă era falsificarea spuselor lui de către un autor comunist. Căci, se știe bine, comuniștii sunt lipsiți de orice scrupul.

Zvonul despre afirmația lui Eliade cu privire la Nicolae Ceaușescu se răspândise, așadar, înainte de apariția articolului lui Păunescu. Nu doar din manuscrisul pe care acesta încerca să-l publice și care, probabil, circulase prin mai multe redacții de reviste. Dar și cu ocazia întâlnirii lui Ceaușescu cu activul Uniunii Scriitorilor, în 21 septem­brie 1971, când Păunescu i-a recitat-o acestuia cu accente și mai apăsate.^[121] O va afla și Eliade din mai multe surse. Pe la mijlocul lui octombrie, de la Sorin Alexandrescu, venit în vizită la Paris.^[122] Peste două luni, de la Emil Cioran: „Il sʼagissait dʼune chose absurde, grotesque. Le bruit courait à Bucarest que le fameux Păunescu aurait plaidé ta cause (?) devant Ceaușescu, en pleine séance à la Societatea Scriitorilor, et quʼil aurait dit au même Ceaușescu que, toi, tu étais dʼavis que ce dernier, de tous les hommes politiques actuels, était le seul qui méritât le Prix Nobel de la Paix!” În mod paradoxal, cineva care participase la acea ședință a infirmat că Păunescu ar fi făcut o asemenea afirmație: „Marie-France a rencontré, fin Octobre, quelquʼun qui avait assisté à la séance, et qui a été formel: Păunescu nʼavait pas tenu le propos en question. Jʼai donc bien fait de ne pas te communiquer une si mauvaise et si fausse nouvelle. Ce que nos compatriotes peuvent inventer! Plus que jamais, je les évite comme la peste”.^[123] Auto­rul dezmințirii trebuie să fi fost un scriitor foarte familiarizat cu atmosfera exilului, care a înțeles necesitatea acestei mișcări strategice. Realitatea era că lucrul fusese spus: și de Păunescu, și de Eliade.

După publicarea interviului, Cioran – care, în 1967, trăise un episod similar cu tânărul poet Alexandru Căprariu (1929–1988) – a avut o reacție aspră în privința lui Eliade, pe care și-a manifestat-o față de Ierunci. Monica Lovinescu și-o amintea ca pe un „atac”.^[124] La 27 martie, prin telefon, și-a exprimat furios intenția de a-l „pune la punct”: „îi arăt eu lui”.^[125] Dar n-a mai arătat nimănui nimic.

Îndată după primirea telegramei de la Roma, Eliade cere sfaturi câtorva dintre apropiații săi. A doua zi îi scrie o lungă misivă lui Virgil Ierunca, susținând că „n-am crezut că oameni de a căror cinste sufletească nu m-am îndoit, ca Adrian Păunescu, vor fi siliți să accepte măsluiri și perfide interpolări”.^[126] Pare să fi uitat cu totul că el însuși a aprobat publicarea cenzurată a interviului. Referirea la măsluiri și interpolări acoperă minore schimbări sau adăugiri de câte un cuvânt, care nu-l puneau în chestiune pe Eliade. Ceea ce l-a deranjat în primul rând a fost „o serie de invenții și indiscreții, con­centrate în «Prefață»”, pe care crede că Păunescu a fost nevoit să le adauge, într-un sfârșit, pentru a obține viza cenzurii.

Eliade admite că, „foarte probabil”, a vorbit despre cei pomeniți de el, cu excep­ția lui Eugen Jebeleanu (1911–1991). Dar tăgăduirea – „nu-mi aduc aminte să fi discu­tat” – nu e suficient de fermă pentru a ne face să credem că, într-adevăr, nu discutase despre acesta. E adevărat că nu era unul dintre intelectualii interbelici cu care avusese vreo relație semnificativă. Îl pomenește, însă, în interviu, într-o listă de tineri scriitori din anii ’40 care-și publicaseră primele volume, alături de Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Ion Caraion, Horia Stamatu și Radu Boureanu, la care, în versiunea manuscrisă revi­zuită, îl adaugă și pe Zaharia Stancu.^[127] După numele lui Jebeleanu spusese „fără îndo­ială”, dar a anulat în manuscris. Același lucru spusese puțin mai înainte, după numele lui Constantin C. Giurescu și a anulat în dactilogramă. Este – am spune noi – „foarte probabil” că vorbise despre el în afara interviului, pentru simplul motiv că nu voia să-l contrarieze pe Păunescu.

Apoi, Eliade susține că „laudele” pe care i le-ar fi adus lui Jebeleanu și Barbu erau „invenții”. Dar era într-adevăr vorba de „laude”? Păunescu spune că Eliade îi prețuia pe Jebeleanu și Stancu, despre a căror tinerețe îi făcuse plăcere să le povesteas­că. A fost bucuros când a aflat dintr-o revistă că celui dintâi i se decernase premiul Etna Taormina, considerat a fi „poate cel mai important premiu de poezie din Europa”. Ci­tind o altă revistă, a încercat „să recompună cartea lui Eugen Barbu Jurnal în China din fragmentele citate într-o cronică”. „Îl interesa viziunea altui român despre Asia.”^[128] Cam puțin pentru niște „laude”; mai mult o revistă a presei.

E foarte probabil ca toate aceste referiri la Jebeleanu și Barbu să fi fost făcute din simplă civilitate și Eliade să le considere lucruri cu totul minore, drept care menționa­rea lor în articolul de introducere a interviului i se părea neavenită și deplasată. Pome­nirea lui Jebeleanu era neavenită și dintr-un alt motiv. Numele lui era asociat cu „întu­necarea” cultural-politică survenită la începutul anului 1969, după reacția politică dură pe care a avut-o față de absența sa din antologia de poezie românească îngrijită de Nicolae Manolescu.^[129] Păunescu nu avea însă cum să-i ghicească gândurile. În plus, Jebeleanu era un „greu”, a cărui posibilă opoziție față de publicarea lui Eliade trebuia îmblânzită: nu doar membru supleant al C.C. al P.C.R., ci și apropiat prieten al lui Gogu Rădulescu și al soției lui, scriitoare aspirantă, pe care o introdusese în Uniunea Scriitorilor.^[130]

Dar nu aceste „invenții” l-au deranjat cel mai tare, ci „indiscrețiile”. Eliade recu­noaște că a spus despre Ceaușescu cum că ar merita premiul Nobel pentru pace: în virtutea atitudinii față de invadarea Cehoslovaciei, a încercărilor de apropiere între China și Statele Unite, a poziției din timpul războiului arabo-israelian și a altor gesturi. Va recunoaște și când îl va întreba Constantin Noica, în iunie 1972, la Paris.^[131] Dar a fost o afirmație privată, nu o declarație menită publicării. Acum – îi scrie el lui Ierunca – nu poate minți negând că n-a spus. Nici nu-l poate acuza pe Păunescu că a mințit în unele privințe (minore, totuși, cum am văzut), căci, acesta aflându-se „în mâna lor”, se înțelege că acuzația i-ar putea produce serioase necazuri.^[132]

Eliade era preocupat și de a nu-l pune în primejdie pe Sorin Alexandrescu (medi­atorul aprobării sale privind publicarea cenzurată a interviului), care era în vizită în România. Drept care, sugerează Ieruncilor să spună că dezmințirea întârzie din cauză că ar fi bolnav „pe moarte”. Răspunsul Monicăi Lovinescu îl îndemna să facă exact ceea ce Eliade se gândea să facă: „Ar ajunge, nu-i așa, câteva rânduri în care să spui că nu te recunoști în cele mai multe din afirmațiile pe care ți le atribuie Păunescu în intro­ducerea lui (și toată lumea ar crede atunci ce i-ar conveni să creadă, fără ca d-ta să pre­cizezi nimic) și că interviul a ieșit trunchiat de unele pasagii esențiale. Apoi mi-ai da îngăduința să urmez dezmințirea de lectura pasagiilor incriminate”.^[133]

În așteptarea sosirii lui Sorin Alexandrescu la Amsterdam, îi trimite și lui o scri­soare, anunțându-l că va da o dezmințire la Radio Europa Liberă cu privire la „proble­mele de fond” ale declarațiilor lui Păunescu din articolul introductiv, iar apoi va publi­ca interviul integral într-o revistă din exil. Cum nu avem acces la ea, densa argumenta­ție din răspunsul nepotului merită reprodusă integral.

„În ceea ce privește interviul dat lui Adrian, nu cred că putea fi vorba cumva de tipărirea pasajului cu Nae Ionescu. El este și va fi probabil totdeauna considerat repre­zentantul «intelectualității legionare» românești. Era fatal ca cenzura să interzică acest pasaj. Staliniștii, ca Miron Constantinescu, au încercat și încearcă mereu să justifice interzicerea numelui tău în publicațiile din țară, tocmai asociindu-te cu Nae. Mi s-a relatat acest dialog între Miron C[onstantinescu] și [Constantin] Mitea, directorul Con­temporanului și consilierul special al lui Ceaușescu (de, avem și noi Kissinger-ul nos­tru!): – Tov. Mitea, nu mai îți trimit articolul promis pentru Contemporanul. – De ce? – N-am publicat eu în aceleași reviste cu legionarii în tinerețe, dar-mi-te acum! – Tov. Miron C[onstantinescu], noi credem că ar trebui să fim fericiți dacă am avea mai mulți oameni care să gândească despre cultura română așa cum gândește Mircea Eliade! etc. etc… Vezi dar că efortul și «victoria» lui Adrian P[ăunescu] au fost 1) de a te disocia de Nae și 2) de a te reintroduce acum în circuit, reechilibrând balanța dezechilibrată de «revoluția culturală».

Argumentul lui «strategic» pentru a obține direct aprobarea lui Ceaușescu prin Mitea a fost, desigur, și «declarația» ta despre premiul Nobel, pe care a avut curajul fenomenal s-o formuleze într-o ședință cu Ceaușescu și scriitorii, imediat consecutivă «tezelor din iunie» (’71). Din câte mi-amintesc, ți-am explicat toate acestea la întâlnirea noastră din octombrie ’71 la Paris. Știu sigur că, eu însumi uimit de opinia ta despre Ceaușescu și premiul Nobel, care în acel moment părea într-adevăr să sprijine revoluția lui culturală, te-am întrebat dacă formularea lui Adrian P[ăunescu] nu exagerează cele declarate de tine personal. Mi-ai spus că nu, pentru că, după tine, rolul lui Ceaușescu în medierea americano-chineză este istoric, chiar dacă pentru moment a trebuit să cedeze presiunilor sovietice în țară. Acum însă îmi scrii că motivul pentru care [i-]ai spus lui A[drian] P[ăunescu] că Ceaușescu ar merita premiul Nobel nu este acesta, ci «rezisten­ța dârză din august 1968 care a împiedicat intrarea rușilor și, indirect, a evitat al treilea război mondial». Care este, de fapt, opinia ta? Prima, a doua sau amândouă, dat fiind că, în fond, toate sunt adevărate? Te întreb pentru că, dincolo de curiozitatea mea per­sonală (evident că n-am comunicat discuția noastră din octombrie ’71 lui A[drian] P[ăunescu] și n-o voi comunica nici acum!), mă gândesc că, poate, conversația ta cu Adrian a fost puțin neclară, dat fiind mai multe motivări la care te-ai gândit; în acest caz dezmințirea ta acum ar părea mai surprinzătoare decât declarația însăși. De altfel, nu înțeleg prea bine ce anume vrei să dezminți, de vreme ce, dintr-un motiv sau altul, oricum ai declarat că Ceaușescu ar merita premiul Nobel. Or, înțelegi desigur că în presa română nu putea apărea în niciun caz nici motivul 1 (medierea), nici motivul 2 (rezistența antisovietică).

Dragă Mircea, cât există cenzură în țară, nicio declarație a nimănui, nu numai a ta, nu va putea apărea integral! Din moment ce accepți să publici în țară, înseamnă că accepți implicit că numai ceea ce tenacitatea unui Adrian (ori altul) poate să smulgă cenzurii va apărea în numele tău. (O altă întrebare: ai declarat într-adevăr fraza cu «nu mi-am denigrat niciodată țara», la întrebarea lui Adrian dacă ai atacat vreodată politica actuală a țării? Mie, și altora, mi s-a părut excelent formulată pentru că implică: 1) nu ești de acord cu guvernul actual, dar 2) disociezi guvernul de țară, pentru că 3) rămâi oricum legat de țară.)

În concluzie: părerea mea este că trebuie să publici integral interviul în presa română din exil, dar nu ar fi oportună în țară și pentru tine în genere o dezmințire la Free Europe, care ar mări confuzia și ar da excesivă importanță unor fleacuri (în fond). Pe de-altă parte, o atitudine mai dură a ta acum, ar da apă la moară tocmai staliniștilor și tocmai într-un moment în care, cultural, ceva-ceva s-au mai liniștit lucrurile. În fine, mai gândește-te. Nu e bine, pentru prestigiul tău, să cedezi presiunilor nici ale guvernu­lui, dar nici ale exilului, din care, de altfel, mulți oameni, în afară de polemică, n-au realizat nimic pentru țară!!! Oricum, te asigur că absolut toată lumea cu care am vorbit în țară a fost entuziasmată și de publicarea interviului (ca semn de «dezgheț») și de conținutul lui concret (în sfârșit se spunea ceva adevărat și profund despre destinul României, rupându-se barajul ideologic obișnuit în presă). Îți repet ideea mea veche: numai o atitudine activă, ofensivă chiar, pe bază de târg, poate ajuta efectiv țara și oamenii de acolo. În momentul de față, diplomația oficială a României a câștigat atâția aderenți în străinătate, încât în curând dacă nu chiar acum, va putea ignora opoziția română și din țară și din străinătate. Mi se pare utilă, de aceea, numai o critică în ca­drul unui dialog, prin care guvernul să fie obligat să răspundă public unor oameni care nu pot fi taxați de «anticomuniști» și «reacționari» și cu asta pur și simplu ignorați. Alternanța unor «gesturi de bunăvoință», ca interviul tău, cu «gesturi critice», în cazul unui sistem general de concesii reciproce, ar fi mai util decât tăcerea sau critica perma­nentă. Așa cred eu, cel puțin.”^[134]

Era o poziție înțeleaptă, nuanțată, a unui intelectual din țară care trăia temporar în străinătate și care încă mai credea în influențarea pozitivă a regimului. (Abia peste doi ani, când situația nu mai părea să se poată îmbunătăți în acest fel, va decide să rămână în străinătate și să intre în dizidență.) Înainte de-a încheia scrisoarea, îi face lui Eliade o sugestie practică:

„Încearcă să obții un număr permanent de burse pentru studenți ori tineri, să lu­creze cu tine la Universitatea din Chicago. De ce n-ai încerca, de altfel, să obții ceva similar cu Coandă, care conduce efectiv la București un institut și formează tineri? Se pot găsi o mie de feluri de a o face, fără să dai «în schimb» nicio declarație oficială. Mai bine decât să retragi cele declarate, făcând mai mult rău decât bine, mai bine în­cearcă să obții în schimb ceva pentru atâția tineri care, ca mine, vor să învețe în SUA și nu pot!!”

Ambele răspunsuri au ajuns la Chicago după ce Eliade îi expediase lui Virgil Ie­runca textul dezmințirii. Nu putem, totuși, exclude existența unor convorbiri telefonice care să fi avut același conținut, ba chiar e foarte probabil ca ele să fi avut loc. Eliade află îndată despre plecarea lui Sorin Alexandrescu din România, drept care trimite dezmin­țirea la Paris. Pe lângă lectura tăgăduirii la Radio Europa Liberă, îi scrie lui Ierunca că „ar fi bine dacă ai citi măcar unele din paginile lăsate la o parte: despre Nae, despre Cioran etc.” Îi comunică și faptul că-l va ruga pe Ioan Cușa (1925–1981) să publice – în revista Ethos – „fie integral textul, subliniind omisiunile, fie numai pasaje­le cenzurate”.^[135]

Dintre toate lucrurile la care obiectase Eliade – „trunchieri și omisiuni”, „invenții și indiscreții”, „laude” –, dezmințirea insistă asupra pasajelor cenzurate: „publicarea unui text trunchiat, care schimbă radical sensul interviului”. „[A]u fost eliminate pagini întregi, și în primul rând pasajele pe care le consideram centrale în convorbirile noastre – pentru că vorbeam despre formația mea intelectuală și, deci, despre influența profeso­rului Nae Ionescu, învățătorul meu și al generației mele. Au fost, de asemenea, elimina­te pasajele în care discutam despre Emil Cioran, Eugen Ionescu, Dan Botta și Mircea Vulcănescu, ca să nu mai vorbesc de referințele la scrierile mele de istoria religiilor și filosofia culturii.”^[136] Drept care a luat hotărârea de a publica textul integral al interviu­lui în una dintre revistele exilului.

Cu privire la articolul introductiv al lui Păunescu spune doar că acele „amintiri” îi aparțin lui, ca poet și gazetar. Credea că vorbeau aceeași limbă, „cinstita limbă româ­nească, pe care am învățat-o de copil și pe care o vorbesc și acum, la bătrânețe”, însă și-a dat seama că se înșelase. Fără îndoială că nu vorbeau aceeași limbă, dar nu în primul rând din motivul invocat. Putem bănui că, în cunoscutul său stil de a alterna tăcerile cu ambiguitățile, Eliade lăsase multe lucruri mai degrabă înțelese decât spuse. O făcea cu toți cei confiscați de partizanate ideologice, care împărțeau lumea în tabere antagonice sau în culori acromatice. Așa se face că și comuniști, și legionari, și alte soiuri de fana­tici ideologici plecau de la el cu impresia că Eliade îi aprobase. Rareori contrazicea pe cineva în mod direct și explicit (o făcuse cu ocazia vizitei lui Zaharia Stancu, regretând mai apoi când a văzut consecințele) și numai în chestiuni teoretice, apolitice, care nu implicau partizanate. Când era vorba de acestea din urmă, își lăsa interlocutorii pradă propriei gândiri deziderative fără să spună cu adevărat nici da, nici ba. Dar, evident, nu putea invoca această strategie de comunicare prudentă, care punea „cinstita limbă ro­mânească” la performanțe retorice, diplomatice și, mai ales, esopice.

Așadar, ceea ce l-a deranjat cel mai mult pe Eliade era tocmai ceea ce supărase diversele aripi ale exilului: afirmațiile care-i sunt atribuite în prefață, nu cenzurarea interviului, pe care, după cum știm, o aprobase. Nu-l autorizase pe Păunescu să difuze­ze decât textul interviului, nu ceea ce mai spusese pe lângă el. Însă, așa cum am văzut, lucrurile reproduse în prefață fuseseră spuse, doar că Păunescu nu înțelesese (sau nu înțelesese pe deplin, sau nu voise să înțeleagă) cum și de ce fuseseră spuse. Prin urma­re, nu le putea tăgădui. Nici faptul că fuseseră făcute cu titlu privat, nu ca „declarații”, nu era suficient pentru radicalii anticomuniști din exil. Era la fel de grav, dacă nu cumva, poate, chiar mai grav. Drept care, Eliade alege să-și concentreze dezmințirea asupra cenzurării interviului și face doar o referire aluzivă, ambiguă (cum sugerase și Monica Lovinescu), la afirmațiile pe care Păunescu i le punea în seamă.

La 29 martie, Marin Sorescu (1936–1996) îi dă un telefon pentru a-l „încuraja” și a-l convinge că „lucrurile nu sunt chiar atât de catastrofale” pe cât puteau părea. Eliade îi scrie: „Aș vrea să mă las convins, dar nu izbutesc. Te rog să crezi că nu pun la îndo­ială prietenia pe care mi-a arătat-o Adrian Păunescu. Tot răul pe care mi l-a făcut pu­blicând interviul «l-a făcut din naivitate și din distracție». Nu-l silea nimeni să publice textul convorbirilor acum. E tânăr, își poate îngădui să aștepte douăzeci – douăzeci și cinci de ani (așa cum am așteptat eu, bunăoară, până ce numele meu a reînceput să apară în publicațiile din țară). De aceea îl silisem să-mi dea cuvântul lui de onoare că textul va apărea integral ori deloc. Îmi închipuiam că anumite pasagii nu pot trece și astfel eram sigur că interviul nu va apărea, deocamdată. Dar era bine că acest text exis­ta, dactilografiat în mai multe exemplare, în țară și în străinătate. În ceea ce privește «introducerea», nu-mi puteam închipui că o va «politiza» în asemenea hal. În fundul sufletului, continuu să cred că acest text i-a fost impus, ca să treacă interviul, chiar trun­chiat. Dar prețul pe care l-a plătit a fost mult prea mare. Ca să afle cititorii câte ceva despre Miorița sau Noaptea de Sânziene o făcea ca să mă silească să rup cu țara și să compromit cariera și viitorul singurului meu nepot, și atât de înzestrat, Sorin Alexandrescu? Pentru că e foarte probabil că, la «dezmințirile» mele, se va răspunde cu interzicerea numelui meu (asta n-ar fi nimic!) și cu sancționarea lui Sorin, care nu e vinovat cu nimic în toată povestea asta… Ca să nu-i fac prea mult rău lui Adrian, m-am mulțumit să comunic Europei Libere următorul text (aici alăturat). Probabil că nu va satisface pe cei înverșunați”.^[137]

La 31 martie, Eliade îi scrie din nou lui Sorin Alexandrescu trimițându-i și dez­mințirea care, crede el, îl va face probabil să „revină la situația din 1950”. Acesta îi răspunde: „Încrucișarea scrisorilor explică de ce mi-am îngăduit să mă îndoiesc de oportunitatea dezmințirii: în prima ta scrisoare o anunțai ca referindu-se la «probleme­le de fond» ale declarațiilor lui Păunescu, ceea ce ar fi fost o dezavuare politică de răsunet. Citind însă textul dezmințirii, înțeleg că dezavuarea, formal, este numai a lui Păunescu ca om și ca ziarist nu tocmai corect. Îndrăznesc să zic că e mai bine așa, tot din motivele pe care ți le dădeam în scrisoarea trecută: nu pentru că eu sau tu am fi de acord cu situația din țară, ci pentru că o retractare fățișă a ceea ce a spus Păunescu, exagerând sau chiar răstălmăcindu-te, ar pune în pericol sensul general de «liberaliza­re» pe care îl are gestul ca atare de-a se permite publicarea interviului, obiectiv, adică indiferent chiar de tăieturile operate în el. Eu, regret, nu prea înțeleg exact ce și cât a pus de la el Păunescu, dar înțeleg de ce a pus: e «prețul» plătit cenzurii. Dacă și-a dat însă cuvântul de onoare, cum spui, că nu va plăti acest preț, atitudinea lui e incorectă. Dar, iată, nu mai vreau să te plictisesc cu atâtea insistențe și nici nu vreau să-l scot basma curată pe P[ăunescu], doar încerc să «salvez» pentru tine fărâma de curaj și merit pe care P[ăunescu] le-a avut luptând să te publice. Și, pe urmă, de ce să pui inco­rectitudinea lui ca emblemă pentru relațiile tale cu țara în genere? De ce să «revii la situația din 1950»? Dar, crede-mă, chiar cu tăieturi, interviul tău a avut un răsunet imens pozitiv, entuziastic chiar, și în rândul autorităților, și al publicului de orice fel. Dacă se și publică integral în Occident, totul e perfect. E regretabil numai că Păunescu, ca și Barbu altădată, din exces de zel, prostie ori din cauza cenzurii, au (trebuit) să sară peste cal…”.^[138]

Aflăm de aici că Eliade înțelegea cum că cuvântul de onoare al lui Păunescu pri­vea nu doar publicarea integrală a interviului – la care, de fapt, își trimisese acordul de renunțare –, ci publicarea lui fără concesii politice care să-l compromită (față de exilul anticomunist). Dar acest lucru reiese numai din scrisoarea către Sorin Alexandrescu, pe care o cunoaștem indirect, nu și din corespondența lui Eliade cu Păunescu, din jur­nalul Constanței Buzea sau din alte scrisori ale lui Eliade. În toate acestea din urmă, promi­siunea se referea la publicarea integrală a interviului. Așa și credem că au stat lucrurile. Păunescu nu promisese că nu-l va „compromite” politic pentru simplul motiv că Eliade nici nu va fi pus problema, lucrul fiind de la sine înțeles. Acum că s-a întâm­plat, Eliade își căuta justificări rezonabile pentru a dezavua gestul lui Păunescu fără ca, totuși, pe de o parte, să afirme că nu spusese ceea ce, de fapt, spusese, iar pe de alta, să‑i facă prea mult rău lui Păunescu. Adică, pe cât posibil, protejându-se și pe sine, în situația pe care o avea în exil, menajându-l și pe poet, în situația pe care o avea în țară. De aceea, în dez­mințire, accentul se mută asupra cenzurării interviului, Eliade făcându-se că nu există ceea ce-i transmisese prin Sorin Alexandrescu. Apăsând butonul reset, a restau­rat tacit situația la înțelegerea inițială de la Chicago.

Ansamblul surselor cunoscute arată că aceasta a fost atitudinea lui generală: se plângea tuturor că interviul a fost publicat trunchiat.^[139] Lui Barbu Brezianu (1909–2008) îi scrie: „Suprimările și interpolările practicate în textul lui A. P. m-au supărat foarte și am pus lucrurile la punct cu duhul blândeții (căci e vorba de un tânăr). Voi tipări textul integral, căci e un document autobiografic interesant”.^[140] Lui Constantin Noica: „Proba­bil că ai aflat deja ce aveam de adăugat la interviul lui A. Păunescu. Într‑o zi, voi publica textul integral. Cred că e interesant ca document autobiografic. Mă bucur totuși că nu a su­primat pasajele în care afirmam încrederea mea nețărmurită în viitorul culturii româ­nești. Este partea esențială”.^[141] Din convorbirile pe care le va avea cu el, la Paris, în luna iunie, Noica va înțelege că nemulțumirea lui Eliade se dato­ra faptului că Păunescu „a făcut lucrurile așa, pe jumătate”.^[142] Îi va spune, însă, să mai „termine” cu Nae Ionescu, căci „dacă în România nu poate fi reconsiderat cineva, este Nae Ionescu”. ^[143]

Ieruncii au comunicat imediat dezmințirea lui Emil Cioran și Eugen Ionescu, ca­re s-au bucurat mult.^[144] Cioran – probabil pentru a-și răscumpăra ieșirea violentă – îi și trimite o carte poștală: „Monique vient de me communiquer à lʼinstant le texte de ton démenti. Cʼest absolument parfait”.^[145] Și mai mult s-a bucurat Virgil Ierunca, pe care l‑a sculat de-a dreptul din patul în care bolea, precum forța magică a unui gest cosmo­go­­nic. I-a trimis mai întâi o telegramă: „Texte merveilleux. Nous sommes heureux. Virgil Ierunca et Nae Ionescu”.^[146] Dezmințirea a pus „lumină și ordine” „în tot și în toate”, fă­cân­du-l să depășească acea „grea încercare” și să se simtă ca la început de lume, când totul are din nou sens.^[147]

Declarația lui Eliade a fost mai întâi transmisă la Radio Europa Liberă, în lectura unui colaborator temporar, muzicianul Sever Tipei (n. 1943)^[148], fiind difuzată de șapte ori în două zile (cândva între 6 și 9 aprilie). Noël Bernard (1925–1981) înțelesese ime­diat „importanța acestei puneri la punct”.^[149] Apoi, în emisiunea ei din duminica de 16 aprilie, Monica Lovinescu a mai citit-o o dată, discutând în continuare toate pasajele din interviu care suferiseră eliminări sau modificări.^[150] Până la sfârșitul lunii, a fost publicată în paginile revistei Limite (Paris)^[151] și ale Revistei scriitorilor români (München, dar tipărită la Roma).^[152] În luna mai, sub egida revistei Ethos (editată, la Paris, de Ioan Cușa și Virgil Ierunca), a fost tipărită sub forma unei foi volante și trimi­să „la toți cei care merită în toate colțurile lumii”.^[153] Se spune că aceasta din urmă – numită de Securitate „circulară” – ar fi produs o impresie deosebită.^[154] În America, Ion Halmaghi (1918–2009), un fost student bucureștean al lui Eliade, din ultimele genera­ții, a reprodus-o în cadrul unui articol din presa românească, în care savantul de la Chicago apare ca o victimă naivă a malversațiilor comuniștilor din țară.^[155]

Reacțiile nu s-au lăsat așteptate. Radu Gabrea, aflat în Elveția, îi scrie lui Eliade: „m-am bucurat imens când am citit interviul din Contemporanul și am fost profund mâhnit când, ulterior, am aflat modul profund necinstit în care s-a purtat Păunescu”.^[156] Sanda Stolojan: „Ne-am bucurat cu toții ca de o veste mare și bună de felul cum ai pus lucrurile la punct. Dezmințirea este un gest de primă importanță. Sortit să aibă un răsu­net considerabil, între altele și un efect de asanare a climatului moral în care respiră, înăbușindu-se, oamenii din țară. Prea se împacă ușor scriitorii și oamenii responsabili de acolo cu ideea compromisului, a jumătății de adevăr, invocând veșnic argumentul rațiunii politice. Dezmințirea lui Mircea Eliade are astfel, pe lângă punerea la punct a faptelor și sensul superior al unui apel la onestitatea morală. Extrapolând în felul acesta textul cred că nu-l trădez. Atât cuvintele, cât și accentele prin care îți expui părerea de rău și dezamăgirea reprezintă un asemenea apel”.^[157] Eliade îi trimisese și ei pasajul din scrisoarea lui Constantin Noica în care îl sfătuia cum să reacționeze la articolul lui Păunescu. Sanda Stolojan îi răspunde cu câteva interesante reflecții despre felul tipic de a vedea al lui Noica, de pe un alt plan, fie deasupra, fie alături.

Octavian Buhociu (1919–1978) îi scrie și el că a aflat cu amărăciune despre cen­zurarea interviului, de fapt o veritabilă „masacrare”, după cum rezultă din dezmințire. „Metoda «partinică» și «proletcultistă» a mediocrului poet” îi provoacă dezgust. „Insul Adrian Păunescu e un veritabil politruc de doi ani încoace, după câte observ eu din presa săptămânală.” Iar recent a scris despre Eugen Ionescu că, din punct de vedere moral, ca exilat, e nul în raport cu Eugen Jebeleanu. „E vorba de o «tărtăcuță înfuriată» pusă să ridice nivelul etic al universului. Iată halul în care se găsesc «literile românești» de sub actuala comandatură.”^[158]

Conform informațiilor culese de Securitate, în mediile intelectuale din exil se aș­tepta cu nerăbdare publicarea integrală a interviului. „Emigrația consideră că este vor­ba, incontestabil, de o gafă condamnabilă a lui Păunescu sau a celui care poartă răs­punderea pentru acest caz, care devine cu atât mai grav cu cât Eliade posedă banda cu textul real al interviului.”^[159] N-aveau de unde să știe că Eliade nu deținea o copie a înregistrării și că „textul real” al interviului nici nu era identic cu înregistrarea.

Securitatea se mai sesiza că „se apreciază că mai grav decât publicarea parțială a interviului este articolul lui Adrian Păunescu, apărut, oarecum, ca un comentariu la interviu, pe prima pagină a revistei Contemporanul, în același număr în care a apărut și interviul. În acest articol, Păunescu a afirmat că Eliade ar fi declarat că el l-ar propune pe președintele României, Nicolae Ceaușescu, pentru premiul Nobel pentru pace, ceea ce Eliade – fără a preciza chestiunea în actuala circulară – o contestă cu toată hotărârea, fiind decis să atingă și această problemă în numărul viitor al Revistei scriitorilor [ro­mâni], organul Societății Academice Române, sau într-o altă revistă a emigrației, unde va publica și textul integral al interviului amintit”.^[160]

El n-a mai fost însă publicat. Desigur, pentru că nu ar fi fost strategic: Eliade nu acordase niciodată un asemenea interviu românilor din exil, nici revistelor, nici posturi­lor de radio. Revista scriitorilor români spune că textul i-a ajuns prea târziu, când nu­mărul era aproape gata și, prin urmare, nu are spațiu decât pentru dezmințire. Nici re­vistele editate de Virgil Ierunca nu l-au publicat; ar fi avut nevoie de mai multe zeci de pagini.^[161] Doar în Limite a apărut ceea ce Monica Lovinescu transmisese la Radio Europa Liberă: bucățile tăiate sau modificate de cenzură.^[162] Mai târziu, văzând probabil că nu mai apare, doctorul Gheorghe Tase (191?–1983) din München îi va propune să-l multiplice și răspândească, în limbile română și germană, sub egida Asociației Româ­nilor din Sudul Germaniei, al cărei președinte era.^[163] Dată fiind binecunoscuta afiliere politică a acestuia, e evident că Eliade nu putea primi o atât de generoasă ofertă.

În comentariul ei de la Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu se referă la pu­blicarea interviului ca la o „operație de măsluire și cenzurare”. Articolul introductiv este, de fapt, o „reconsiderare”, „din care Mircea Eliade dispare pentru a lăsa locul aranja­men­telor lui Adrian Păunescu”. Cel din urmă e definit nu doar prin lipsa onoarei (căci își căl­case cuvântul dat), ci și, deopotrivă, prin rea-credință și naivitate. Rea-credință pentru felul în care publicase și prefațase interviul. Naivitate pentru a nu-și fi dat seama că un scriitor liber nu poate fi tratat ca unul din România socialistă fără să protesteze.^[164]

În Revista scriitorilor români, Păunescu e acoperit – probabil de către Horia Ro­man sau Mircea Popescu, care nu semnează – cu formula „mici scribi securiști, expediați special peste graniță”.^[165] Ion Halmaghi consideră și el că regimul comunist din România l-a trimis pe Păunescu la Chicago cu „misiunea de a face o nouă încerca­re” de a-l atrage pe Eliade „într-un oarecare dialog mai substanțial și eventual chiar într-un compromis politic și ideologic, oricât de minor ar fi fost acesta”. El și-ar fi „ju­cat rolul după toate regulele teatrale ale comuniștilor, apelând în special la sensibilitatea poetică și româ­nească” a lui Eliade, dar singurul lucru pe care l-a putut obține a fost un interviu. L-a publicat trunchiat pentru că „era interesat să obțină declarațiile sale, pe care să le modifice și prin aceasta să falsifice identitatea românească a lui Mircea Eliade”. Iar în articolul său introductiv îl face să devină un fel de „«blagoslovitor» al «raiului roșu» din România”.^[166]

Așadar, era vorba de o misiune comunistă și/sau securistă, iar Păunescu venise pregătit să înșele buna credință a lui Eliade. Între românii din Apus, a rămas cu imagi­nea de falsificator al interviului.^[167] În țară, unii colegi literați ai săi s-au bucurat de această percepție și de felul în care fusese „atacat” la Radio Europa Liberă.^[168] Nu am găsit ecouri explicite ale interviului în presa din acel an.^[169]

Nu toți au fost mulțumiți cu declarația lui Eliade. Unul dintre cei mai acizi, chiar la Chicago, s-a dovedit un coleg al lui Halmaghi, nervosul Vasile Posteucă (1912–1972). În rubrica-i iconică din ultimul număr al revistei sale pe care-l va mai putea publica, a scris cu fiere următoarea notă: „Limite nu ne-au satisfăcut cu apologia «înșe­lării» lui Mircea Eliade. Mai ales că n-au amintit nimic de mișeleasca și stupida, levan­tina, împingere a lui Nicușor la Premiul Nobel pentru Pace. Într-adevăr, o asemenea gogomănie yogică nu merită decât să meargă la țigănci și să putrezească pe strada Mântuleasa. Totuși, recunoașterea înșelării e semn bun. Ne-a mângâiat această sfială. Mai ales pe noi, aceia care l-am iubit și-l iubim pe Mircea Eliade. Care l-am visat, cum s-a visat și el, cap de generație și iconarism. Ciudată dare de-a toboganul gloriei la Mircea Eliade! Credem că măcar acest mentor al generației noastre va avea dreptul să moară frumos, ieșind din faza «înnoptării spirituale» și afirmându-se jertfelnic, cu imens curaj, în ajungerea acasă, pe planul unde-l așteaptă Nae lonescu și Ionel Moța. Înțelegem imensa tristețe a lui Virgil Ierunca, trebuind să dezmintă și să pună la punct. Paladinul care știe spune atât de frumos pe «românește» a plâns, credem, oceane de lacrimi, apărând și scuzând în fața neamului și a lui Dumnezeu această tragică fabrica­țiune. Precum plângem și noi, care ne-am făcut carte de căpătâi din Noaptea de Sânzie­ne. Plângem și suntem bucuroși că Mircea Eliade vede că s-a înșelat. Această vedere i-a obligat pe politrucii minciunii de la București să-l trimită pe nepotul lui Aron Cotruș spre Chicago pentru a cârpi ce-a stricat Păunescu. Acest «nepot» a știut să spună la Val David, Quebec, toate lucrurile rele despre Vasile Posteucă, unul care îi face greutăți d-lui Mircea Eliade în sfintele propuneri pentru Premiul Nobel. Și frații Sultana și Țăranu nu văd încă nimic. Iată unde ne ucid limitele. Limitările!”^[170] Trecând la un alt subiect, o circulară a Societății Scriitorilor Români, nu-l poate lăsa din strânsoare pe Eliade și revine: „Cele mai supreme (ne-ar mai trebui superlative!) datorii apasă acum asupra celor de la nivel academic. Nu șerpiri cu păuneștii mișei și apoi palinodieri perorative, regretând că ne-am înșelat, ci conștiința jertfelnică a generației noastre, pe care acum o caută, cu lumânarea inimii, toată planeta, înainte de a se prăbuși în sclavie și moarte!”

Înainte de a se prăbuși el însuși în moartea care-i dădea târcoale, încrâncenatul Posteucă voia ca Eliade să-și jertfească opera și cariera în servitutea unei idei rămase de mult în urmă. (Lasă că ideea nu fusese niciodată aceeași în mințile lor, care nu erau nici ele făcute din același aluat.) Din alte motive, dar totuși asemenea staliniștilor din România, Posteucă nu-l putea vedea pe Eliade decât ca legionar. Ținându-l strâns de nasturele de șef al generației (identificată ilicit cu generația legionară), se transformase într-un securist al presupuselor abateri de la înălțimea unde acesta trebuia să atârne pentru beneficiile emoționale ale generaționiștilor neîmpliniți.^[171]

Eliade însă lăsase repede în urmă și acest episod. La începutul lunii mai vorbea deja la trecut de „timpul interviului A. P.”^[172] Cu toate că în martie afirmase mâhnit că-l va imita pe Cioran și va rupe legăturile cu românii, în foarte scurt timp revine asupra hotărârii luate la supărare. Îi și spune lui Cioran: „Nu ți-am mai scris de multe luni; în care timp am avut, cum știi, plictiseli cu interviul lui A. P. Ceea ce, din nefericire, nu m-a lecuit de «români»”.^[173] Într-adevăr, continuă să primească, și la Chicago, și la Paris, intelectuali veniți din țară.

La rândul lor, Ieruncii vor continua să boicoteze constant încercările de recupera­re a lui Eliade în România socialistă.^[174] Monica Lovinescu va mai încerca să-l împingă să dea dezmințiri.^[175] Jurnalele ei înregistrează cu constanță „colaboraționismele” lui Eliade, dar numai de vreo două ori boicoturile sau încercările de a boicota receptarea lui în țară din partea „frontului” anti-Eliade. (Își va schimba cu totul atitudinea după moartea lui.) Păunescu va deveni una dintre țintele ei predilecte la microfonul Europei Libere, dar când acesta va publica interviul integral – în 1979 – faptul va trece neob­servat.

În luna iunie, la Paris – în prima sa călătorie în Occident, după eliberare –, Noica i-a „certat” pe cei din exil și în primul rând pe Ierunci pentru că i-au reproșat lui Eliade inter­viul și au exercitat „presiune morală” ca să dea dezmințirea: „pentru noi, important e că a apărut, că am câștigat posibilitatea de a ne prevala de opera lui Mircea Eliade și de a o integra în cultura noastră actuală. Amănuntele care s-au suprimat pe noi ne de­ranjează mai puțin, față de faptul pozitiv al publicării”.^[176] Același lucru îi spune un scriitor din București Sandei Stolojan, cu ocazia vizitei ei în țară: „Apariția în sine a interviului e mai importantă decât faptul că s-au omis anumite pasagii din text […] e mult mai bine că s-a publicat interviul, chiar așa, căci astfel putem integra în cultura noastră de azi pe un mare compatriot și, în definitiv, ce nu s-a putut spune acum se va putea spune altădată”.^[177]

Scriindu-i despre dușmanii lui din România, Dan Zamfirescu (1933–2024) ple­dează pentru faptul că a publica interviul, chiar cu riscul de a-l supăra pe Eliade inter­venind în text, era mai important decât a-l ține sub obroc.^[178] „Nu trebuie să fiți supărat pe o țară care vă admiră, care vă citește, unde operele Dvs circulă în versiune franceză mai mult decât se bănuie și unde sunteți iubit de atâția.” Profețea că, într-o zi, interviul va putea fi publicat integral.^[179] Conform lui, reacția lui Eliade la cenzurarea acestuia ar fi creat la București o stare de „confuzie și nehotărâre” în privința continuării recuperă­rii sale.^[180] Într-adevăr, în următorii patru ani atitudinea oficială față de Eliade poate fi considerată o tolerare reticentă, până când un alt deblocaj, datorat lui Constantin Noica, dar facilitat de Zamfirescu, va schimba situația.

Din exil i se cerea – chiar strângându-l cu ușa – să privească înapoi cu mânie, în virtutea pură a unui principiu ce nu suporta compromis. Din țară era rugat – adesea stângaci și implauzibil – să privească pragmatic spre viitor; adică să aibă înțelegere pentru complicata lor așezare, să-i lase să se folosească de opera și numele lui pentru a o mai urni puțin în direcția bună. Se dădea o adevărată luptă pentru „identitatea” lui Eliade. În toată perioada postbelică, ea fusese o armă în mâinile exilului anticomunist contra puterii ilegitime din România. Din 1967, pentru susținătorii săi din țară – de la exilul intern până la ceaușiști – devenise o armă împotriva dogmatismului vechilor staliniști. Regimul național-comunist voia și el s-o anexeze ca să-și îmbunătățească imaginea. Securitatea lucra pentru acest obiectiv, dar și pentru a diviza exilul prin atin­gerea lui. Eliade se regăsea frânt între cei din exil și cei din țară, încercând să danseze cu toți cei respectabili și, în același timp, să fenteze ademenirile regimului și ale Securi­tății. Ceea ce nu i-ar fi reușit nici chiar unui dansator profesionist: o performanță de-a dreptul imposibilă. Era, așadar, condamnat să-i nemulțumească pe toți. Nu-i rămânea decât să minimizeze, pe cât posibil, efectele neplăcute.

2.7. DE LA „TÂNĂR PRIETEN” LA „CAZ INTERESANT”

În ceea ce privește atitudinea lui Eliade față de Păunescu după „afacerea” inter­viului, există mărturii contradictorii. Până acum, o parte dintre ele a fost scoasă în prim-plan în scopul acreditării ideii că savantul de la Chicago a rămas supărat pe poet și, mai mult chiar, pe România, acest moment schimbându-i radical poziția față de intenția călătoriei în țară și față de țară, în general. Analiza critică, contextuală, a tuturor datelor disponibile în prezent arată însă că lucrurile nu stau tocmai așa.

În următorii ani, Eliade va continua să-și manifeste ocazional supărarea produsă de această „afacere”. În 1974, Securitatea înregistra următoarea relatare a lui Ion Manea (1925–1995): „Om foarte potolit, cu o mare pondere în gândire și în expresie, Eliade devine uneori susceptibil atunci când i se atribuie lucruri pe care nu le-a spus, le-a spus într-un alt context, sau situații de care nu este legat. Astfel, își amintește din când în când cu neplăcere de felul cum a apărut interviul său, acordat în revista Contempo­ranul scriitorului Adrian Păunescu, interviu pe care el l-a considerat «un fel de testa­ment scriitoricesc». Îl supără foarte mult, susține el, nu atât ce i s-a scos din interviu, cât și ce i s-a atribuit. Cu toate acestea, continuă să-l aprecieze pe Păunescu ca poet și ca cunoscător de limbă”.^[181]

Cu trecerea anilor, dezmințirea a căpătat dimensiuni folclorice. Un român care-i fusese student la Chicago spunea că, supărat pe „afacerea” interviului, Eliade ar fi „deschis o campanie de presă împotriva lui Adrian Păunescu, făcându-l pe acesta una cu pământul”.^[182]

S-a afirmat greșit – și repetat la nesfârșit – că această „neloialitate” a poetului l-ar fi determinat pe Eliade să ia decizia de a nu mai vizita România. Conform lui Dinu Adameșteanu (1913–2004), înregistrat la 11 martie 1977 de un informator al Securită­ții, acesta ar fi reușit să-l convingă pe Eliade să vină în țară și lucrul s-ar fi întâmplat „dacă nătărăul de Adrian Păunescu nu strica totul în ultimul moment, falsificându-i un interviu publicat aici”.^[183] Evident, nu e vorba de faptul că l-ar fi „convins” înainte de martie 1972, ci mult mai recent. Dar Eliade folosea des episodul interviului cu Păunescu pentru a se „scuza” că nu poate vizita România. Această hotărâre avea alte cauze, pe care le-a expus el însuși de multe ori; în primul rând că opera sa nu este pu­blicată în propria-i țară, nici măcar atât cât era în alte țări socialiste. Prin invocarea episodului Păunescu se închidea mult mai repede și mai ușor orice discuție.

Când de-abia se ridicase interdicția asupra numelui său, se scuza că nu vine în ța­ră pentru că, așa cum îi spunea pictorului Constantin Piliuță (1929 –2003), „se temea de o eventuală primire jignitoare din partea unor scriitori ca Zaharia Stancu, Beniuc, Jebeleanu, Nina Cassian și alții, care l-au ponegrit în tot timpul de când el a plecat din țară”.^[184] Altora le spunea că nu avea certitudinea securității personale, ca apatrid. În plus, se temea și de reacții negative în cercurile emigrației, care l-ar fi putut privi ca pe un trădător.^[185] De altfel, la scurt timp după ridicarea interdicției îi asigura pe Ierunci – atât de preocupați de o posibilă vizită în țară a lui Eliade, încât încetaseră să-i mai scrie pentru a-i arăta dezaprobarea – că nu se va întoarce „decât atunci când schimbarea va fi într-adevăr reală. La anul, sau în zece ani, sau niciodată”. Însă nu putea face public acest lucru și continua să spună „la anul”. Încredința acest secret doar celor care știu să‑l păstreze, precum Ieruncii, cărora le și dă dezlegare să-l împărtășească altora așijde­rea, precum Ioan Alexandru (care insistase să nu meargă în țară).^[186]

Pe Alexandru Căprariu, întâlnit în septembrie 1981, l-a întrebat „ce face Adri­an?”. Afirmația lui că i-ar păstra „o neștearsă amintire pentru amplul interviu pe care i l-a luat și pe care l-a făcut public acasă”^[187], trebuie înțeleasă în contextul a tot ceea ce știm despre „afacerea” interviului. Într-adevăr, amintirea nu putea fi ștearsă, iar la aceasta a contribuit nu doar prima parte, cea plăcută, ci îndeosebi, ultima parte, neplă­cută, a ei. Îl putem însă crede că Eliade i-a spus despre Păunescu că i se pare „un caz interesant, capabil de mari surprize”.^[188]

Totuși, când Mircea Handoca îl întrebase pe Eliade dacă dorește să-l introducă și pe poet în cartea Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, pe care o pregătea, i-a răspuns că nu-l crede „indispensabil”, căci, între timp, publicase textul integral al convorbirilor de la Chicago.^[189] Cum una-i una și alta-i alta, e evident că Eliade voia să evite redes­chiderea discuției asupra „afacerii” interviului. Din cauza ei, Păunescu a ratat intrarea în viitorul volum de întâlniri cu Eliade, alături de contemporanii săi. Nu ratase însă întâlnirea cu Eliade și – putem spune acum – nici chiar materializarea rezultatului ei, doar că aceasta din urmă nu se putea face atunci fără ca toți să plătească un preț scump. Responsabilitatea de profunzime le aparține celor care au făcut ca acest preț să fie ne­cesar: Miron Constantinescu și toți cei din spatele lui.

***

Asemenea altor lucruri scrise aici, și această ultimă judecată, ce s-a impus de la sine, nu e ușor de încredințat tiparului. Trebuie să mărturisesc, în încheiere, că a scrie azi despre Adrian Păunescu – fie și numai în legătură cu Eliade – în același spirit deta­șat și fidel surselor primare, documentare, în care s-ar scrie, de pildă, despre un om de cultură din secolul al XIX-lea e un lucru dificil. (Aș fi vrut să dau drept exemplu peri­oada anterioară comunismului, interbelicul, dar și aceea rămâne minată; sau, mai pre­cis, e păstrată minată.) E și un lucru cu potențiale consecințe dezagreabile pentru autor. Suntem încă prea aproape de personaj – în aceeași epocă, s-ar putea spune –, iar polari­zarea în jurul figurii lui rămâne aproape intactă. Nu cred că am reușit să-mi împlinesc sarcina așa cum mi-aș fi dorit și cum, îmi place să cred, aș fi putut. Rog să fiu scuzat, dar am ajuns la o vârstă când o investiție suplimentară de energie pentru Zeitgeist re­prezintă un timp irosit în detrimentul unor cauze mai bune. N-am ignorat prezentul, dar am încercat – pe cât m-au ținut puterile – să scriu pentru viitor; acel viitor care va de­păși prezentul, nu unul care-l va prelungi.

Știu că un număr de oameni cărora le port mult respect vor fi tentați să spună: decât cu alde Păunescu, Mitea și Popescu-Dumnezeu alături de Eliade, parcă tot e mai onorabil cu Miron și Gogu împotriva lui. Dacă rațiunile estetice și politice ale unui atare gest ar putea fi comprehensibile (deși mie nu-mi sunt), ele nu au cum să fie puse – în niciun fel de logică – deasupra celorlalte rațiuni, infinit mai importante, care privesc receptarea lui Eliade în România socialistă. De altfel, lucrurile nu stau cu mult mai bine pentru perioada următoare, așa cum se va vedea în continuare. Însuși faptul că s-a ajuns la o astfel de situ­a­ție polară fără vreo ieșire onorabilă – pentru noi, cei de atunci și cei de azi – e o pro­ble­mă demnă de o reflecție etică și filosofică aprofundată. Sper ca pre­zenta încercare, predo­minant istoriografică, să poată fi un punct de pornire al ei.

---

Note

^[1] Despre relația lui Păunescu cu Eliade, despre interviul pe care i-l ia și despre reacțiile provocate de publicarea lui s-a vorbit poate prea mult, în orice caz mai mult decât despre alte subiecte cu adevărat importante care îl privesc pe savantul de la Chicago. S-a dat și cu părerea, și cu ciomagul, s-a fabulat și confabulat, s-au făcut comentarii la comentarii la comentarii ș.a.m.d. Mai ales după decembrie 1989. Par­curgând această „literatură” – pe care unii ar numi-o „maculatură” – e greu să nu te întristezi. Căci nu e ușor să-ți mai păstrezi încrederea nu doar în existența bunei credințe, ci și în bunul uz al rațiunii la oameni care par demni de tot respectul. Unii, în reviste importante, au preferat să nu-și semneze actele de opinie, judeca­tă și condamnare, deși numele lor nu sunt chiar atât de secrete. Devenit un personaj odios pentru o mare parte a lumii intelectuale, ura față de Păunescu a ajuns să contamineze tot ceea ce se lega de el. Multele și grozavele lui păcate justificau orice sporturi de luptă și de, cum se spunea pe vremuri, „aruncare la semn”: de la trânta ideologică până la datul cu părerea în cap. În acest dezmăț de fiere și pumni, Eliade a fost mai mult decât o victimă colaterală. A devenit și măciucă, și țintă, și teren, și tablă de marcaj, și orice altceva putea fi la îndemână, suficient de contondent. Poate cândva, când se vor publica volumele consacrate anilor ’90 și 2000 ale „Dosarului” Mircea Eliade (rămase, de mai bine de un deceniu, în sertarul îngrijitorului lor), se va citi și această „literatură” a recâștigatei libertăți cu același sentiment cu care citim azi dosarele Securității. În cele ce urmează, am preferat să dau cuvântul doar surselor primare și unora dintre cele secun­dare care sunt demne de încredere. Multe mulțumiri lui Grigore Vida pentru consultații bibliografice legate de Constantin Noica și Monica Lovinescu, cât și pentru comunicarea unor publicații care nu-mi mai erau la îndemână.

^[2] Pentru scrierile sale de până atunci, Adrian Păunescu. Bibliografie, 1965–1971, București, Biblioteca Centrală de Stat, Serviciul Informare Științifică, [1971], 23 ff. dactilo (publicistica numai până în august 1970). Pentru activitatea sa ulterioară, Amalia Florentina Ispas, Publicistica lui Adrian Păunescu, Câmpulung Muscel, Larisa, 2017, lucrare pe care o cităm doar pentru că nu știm să existe alta.

^[3] Cristian Sandache, Literatură și ideologie în România lui Nicolae Ceaușescu, București, Mica Valahie, 2008, pp. 113–136 (120).

^[4] Scrisoare din 6 mai 1970, M.E.P. 67.6. Vezi și răspunsul lui Eliade în D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 57; Corespondență II, p. 273 (3 iunie 1970).

^[5] Dintre aceste scrisori, în special cea din 12 noiembrie 1970, M.E.P. 67.7.

^[6] A. Păunescu, „Linșaj stereo. Atacat și pentru Eliade”, Flacăra lui Adrian Păunescu (București), VIII, nr. 14, 21–27 martie 2008, pp, 1, 16 (1). Fusese și la ministrul de externe, Corneliu Mănescu, care însă i-a spus că nu e o chestiune de căderea lui; A. Păunescu, „Declarația politică în plenul Senatului României, la data de 24 iunie 2002”, Flacăra (București), II, nr. 25, 27 iunie 2002, p. 9. Le-a vorbit lui Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu și altor somități literare; M. Pelin, Genii și analfabeți…, ed. cit., p. 130; Operațiunile „Melița” și „Eterul”…,ed. cit., 2007, p. 628. Pe lângă mărturiile citate aici, Păunescu a scris și cu alte ocazii despre șederea sa la Chicago și despre raporturile lui cu Eliade. Iată câteva, anterioare căderii comu­nismului, când nu trebuia să explice scandalul iscat în jurul primei publicări a interviului: „Miorița universală”, Contemporanul (București), XL, nr. 25, 19 iunie 1987, p. 11; „Taxa de timbru”, ibidem, XLI, nr. 3, 15 ianuarie 1988, p. 15; „Era genial, dar muncea”, Caiete critice (București), nr. 1–2, 1988 [1990], pp. 94–96.

^[7] Constanța Buzea, Creștetul ghețarului. Jurnal 1969–1971, București, Humanitas, 2009, p. 152 (16 ianuarie 1971).

^[8] A. Păunescu către M. Eliade, 10 noiembrie 1970 (Iowa City), M.E.P. 68.7. În scrisoarea urmă­toare pierduse deja speranța realizării acestui dialog. Dosarul cuprinde șapte scrisori – din 10 și 30 noiembrie 1970, 11 și 24 februarie, 25 martie, [aprilie], 4 mai 1971 – și șase poezii despre Eliade sau dedi­cate lui. Cu excepția ultimei, poeziile au fost publicate în Corespondență II, pp. 280-286. Trei scrisori de la Eliade – din 3 decembrie 1970, 28 februarie și 31 martie 1971 – au fost publicate de Păunescu în Vremea – Totuși iubirea (București), II, 1991, nr. 13, p. 9; nr. 14, p. 8; nr. 15, p. 9; Corespondență II, pp. 455–458.

^[9] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.5, ff. 4030–4031 (8 noiembrie 1970). Vezi și C. Buzea, Creștetul ghețarului…, ed. cit., pp. 111, 129 (însemnări greșit plasate cronologic). De asemenea, scrisorile lui Eliade din Corespondență II, p. 278 (8 decembrie 1970); III, p. 219 (6 ianuarie 1971).

^[10] C. Buzea, Creștetul ghețarului…, ed. cit., pp. 158, 168, 169, 178, 187-188 (22–23, 29 și 30 ianuarie, 4 și 8 februarie 1971). Păuneștii plănuiau să stea două-trei săptămâni, dar Eliade le închiriase un apartament pentru o lună.

^[11] M. Lovinescu, „16 aprilie 1972. Avatarurile cenzurii: Mircea Eliade intervievat de Adrian Păunescu”, în idem, Seismografe. Unde scurte, II, București, Humanitas, 1993, pp. 13–14 (13).

^[12] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I–IV), Vremea – Totuși iubirea (București), II, nr. 12, martie 1991, pp. 8–9; nr. 13, martie 1991, pp. 8–9; nr. 14, aprilie 1991, p. 8; nr. 15, aprilie 1991, p. 8 (aici, II, p. 8). Pentru scepticismul lui Eliade vezi și scrisoarea sa din 3 iunie 1970 către Dumitru Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 57; Corespondență II, p. 273.

^[13] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.5, ff. 4047–4050 (30 ianuarie 1971). Nota de la final e însemnată pe versoul alb al paginii opuse. Poemul Eliada, trimis și lui Mircea Handoca, a fost publicat în Corespondență II, pp. 280–283.

^[14] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.5, f. 4053 (10 februarie 1971). O altă mică mențiune, la 5 februarie, despre serile petrecute discutând cu A. Păunescu. Vezi și scrisorile lui Eliade din Corespondență II, pp. 370 (23 ianuarie 1971), 279 (25 ianuarie 1971), 280 (25 februarie 1971), 373 (14 mai 1971).

^[15] A. Păunescu, „Un român în America”, Contemporanul (București), XXV, nr. 11, 10 martie 1972, p. 1; C. Buzea, Creștetul ghețarului…, ed. cit., pp. 178, 188 (4 și 8 februarie 1971). La 24 februarie 1971, Păunescu îi scrie rugându-l să răspundă la alte două întrebări și să facă „o încheiere care să stăruie multă vreme în bolțile veacului”; M.E.P. 68.7.

^[16] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 8.

^[17] Manuscrisul în M.E.P. 52.5, ff. 1–24, 1–9, 1–12, plus 4 jumătăți de filă adăugate de Eliade. Dactilograma în M.E.P. 52.4.

^[18] Scrisori din 11 februarie și [aprilie] 1971, M.E.P. 68.7.

^[19] Printre alții, lui Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, George Macovescu, Marin Preda, Ștefan Bănulescu, Dumitru Popescu, Corneliu Mănescu, Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu. A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 8.

^[20] Scrisorile lui Eliade din 26 februarie și 31 martie 1971, Vremea – Totuși iubirea (București), II, nr. 14, aprilie 1991, p. 8; nr. 15, aprilie 1991, p. 9; Corespondență II, pp. 457, 458.

^[21] Ibidem, p. 458.

^[22] C. Buzea, Creștetul ghețarului…, ed. cit., p. 208 (17 aprilie 1971). Vezi și scrisorile lui Eliade din Corespondență II, pp. 289 (14 aprilie 1971), 371 (25 aprilie 1971), 290–291 (30 aprilie 1971).

^[23] Corespondență II, p. 371 (25 aprilie 1971).

^[24] Scrisoare din 18 aprilie 1971, F.L.I.

^[25] Notă informativă de Ion Manea din anul 1974; Eliade și Securitatea, pp. 116–121 (118).

^[26] Scrisoare din 14 aprilie 1971 (Albion), F.E.C., CRN C 122, Ms.Ms. 48430.

^[27] Scrisoare din 18 aprilie 1971, F.L.I.

^[28] Scrisoare din 7 iunie 1971, M.E.P. 66.15. Vezi și M. Lovinescu, La apa Vavilonului, București, Humanitas, 2023, pp. 128, 317–318.

^[29] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), ed. cit., p. 8. Păunescu bănuia și o posibilă gelozie; „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16. „Eventuala punte dintre Eliade și țară îi durea. Se simțeau în afara jocurilor. Cum adică? Dumnealor susținuseră înverșunate campanii anticomuniste folosind, ca argument, și incompatibilitatea dintre Eliade și regimul comunist din România, iar acum Eliade e pe punctul să fie reabsorbit în cultura română din țară?” Idem, „Taxa de timbru”, ed. cit.

^[30] Scrisoarea lui Virgil Ierunca din 14 mai 1970, M.E.P. 66.15.

^[31] Corespondență II, p. 373 (14 mai 1971); Scrisori primite III, pp. 231–232 (8 iunie 1971).

^[32] Scrisorile lui C. Noica din 8 iunie și 25 iulie 1971, M.E.P. 67.15; publicate în „Arhiva Constantin Noica”, III–IV, ed. de Marin Diaconu, Viața românească (București), XCII, nr. 1–2, 1997, pp. 96–102 (96); nr. 3–4, 1997, pp. 103–109 (103); Scrisori primite III, pp. 231–233 (231, 232). Sunt incluse patru scrisori ale lui Noica din anii 1971–1972, interceptate și copiate de Securitate. E probabil semnificativ că, între ele, se află singurele trei scrisori ale sale care se referă la Păunescu. Pentru atitudinea rezervată a lui Noica față de poet, vezi și o notă ulterioară a Securității din 1 aprilie 1984, în Noica și Securitatea II, pp. 207–217 (214–215).

^[33] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16.

^[34] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), ed. cit., p. 8.

^[35] M. Pelin, în textul deja citat (vezi supra n. 13) – după relatarea lui Păunescu – a acceptat necritic plauzibilitatea agresiunii care l-ar fi avut drept (co)autor pe Eliade. Doar gradul ei („ciomăgeală”) i s-a părut implauzibil, drept care a conclus că trebuie să fi fost vorba de „două perechi de palme”, adresate chiar lui Miron Constantinescu. Iată cum se creează folclorul „cult”, „academic”, preluat – nu fără satisfacție – de alți autori convinși de înalta calitate a instanțelor lor critice.

^[36] Însemnările din 2 martie și 4 aprilie 1937, în Mihail Sebastian, Jurnal. 1935–1944, ed. de Gabriela Omăt, Humanitas, București, 2006, pp. 115, 123.

^[37] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), ed. cit., p. 8. Spre deosebire de Miron, Gogu era încă în viață, trăindu-și sfârșitul într-un mod mizer care i-a produs lui Păunescu momente de revoltă (i-a luat și un interviu în închisoare), până a fost primit într-un azil al comunității evreiești.

^[38] Informație furnizată Securității de Ovidiu Cotruș, la 1 iulie 1970 și raportată la 18 august. Eliade și Securitatea, pp. 93-98 (96).

^[39] Scrisoare către Dumitru Micu din 3 iunie 1970; Corespondență II, p. 273.

^[40] A. Păunescu, „Veche și inutilă scrisoare lui Mircea Eliade” [1980], Flacăra (București), I, nr. 11, 15 noiembrie 2001, p. 32.

^[41] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), ed. cit., p. 8.

^[42] C. Buzea, Creștetul ghețarului…, ed. cit., pp. 255, 256, 261 (15, 16 și 18 octombrie 1971). Re­vista publica atunci memoriile lui Zaharia Stancu, iar în paginile ei semnau vechi potrivnici ai lui Eliade, precum Ovid. S. Crohmălniceanu și N. Tertulian.

^[43] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16.

^[44] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), ed. cit., p. 8.

^[45] Ibidem (III), op. cit., p. 8. Vezi și Jean Dumitrașcu, „În România e timpul, locul profesorilor de română”, interviu cu poetul Adrian Păunescu, Argeșul (Pitești), s.n., II, 23 mai 1997, p. 3.

^[46] Scrisoare din 19 octombrie 1971, în A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16.

^[47] A. Păunescu, „Mereu vinovat”, Flacăra lui Adrian Păunescu (București), VIII, nr. 15–16, 28 martie – 11 aprilie 2008, pp. 1, 24 (1).

^[48] Chiar și în volumul său de poezii de dragoste, Domnița turnului (1942), s-au găsit „simboluri le­gionare”: îngeri, biserică, rugăciune. Cristina Preutu, „Om Nou sau Dușman în propaganda comunistă: studiu de caz Constantin Mitea”, Archiva Moldaviae (Iași), VI, 2014, pp. 305–314 (311–312).

^[49] A. Păunescu, „Mereu vinovat”, ed. cit., p. 24. Îl prezintă ca secretar P.C.R. cu probleme de presă și cultură.

^[50] J. Dumitrașcu, op. cit.

^[51] A. Păunescu, „Mereu vinovat”, ed. cit., p. 24.

^[52] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16.

^[53] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), ed. cit., p. 8; „Mereu vinovat”, ed. cit., p. 24.

^[54] D. Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, II, ed. cit., pp. 169–170.

^[55] Cu privire la traducerea operelor sale științifice în limba română, vezi convorbirea cu C. Noica din 8 iulie 1972, înregistrată de Securitate; Noica și Securitatea I, pp. 67–80 (75).

^[56] A. Păunescu, „Mircea Eliade: «Scriu în limba română, limba în care visez» (29–30 ianuarie 1971, Chicago)”, Contemporanul (București), XXV, nr. 11, 10 martie 1972, p. 2; „Mircea Eliade: «Cînd spun România, văd în mintea mea ceea ce vedeam în fiecare vară de pe Muntele Omul» (6–7 februarie 1971)”, ibidem, nr. 12, 17 martie 1972, p. 2.

^[57] M.E.P. 53.2.

^[58] Vezi ceea ce va scrie Păunescu în legătură cu aceasta: „Ca să ținem minte și ca să nu ne lăsăm pradă deznădejdii, Mircea Eliade ne șoptea: Evident, ne aflăm astăzi într-o fază de trecere și nu vedem încă chipul pe care-l va avea lumea de mâine”. „Eliade simțea în toate articulațiile ei disperarea apărând. Și ne oferea o soluție: să credem că din atâta rău va ieși binele, să credem că din atâta apăsare va țâșni zborul. Să credem că din atâta catastrofă se va naște soluția.” A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (IV), ed. cit., p. 8. Și „încrederea lui Mircea Eliade că, din atâta oprimare, va ieși soluția îndrăzneață și radicală”. Ibidem (I), op. cit., p. 9.

^[59] A. Păunescu, „Un român în America”, op. cit. Cea de-a doua parte a interviului are ca titlu de ru­brică: „Un român în America” (II).

^[60] Cartea albă a Securității. Istorii literare și artistice, 1969–1989, ed. cit., pp. 31–32 (32).

^[61] Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri-cadre. Obiective și metode, II. (1967–1989), București, Editura Enciclopedică, 2006, pp. 726–727.

^[62] Se interesase de Z. Stancu și M. R. Paraschivescu, dar și de Petre Țuțea, Petre Pandrea, Ion Călugăru; C. Buzea, Creștetul ghețarului…, ed. cit., p. 161 (22–23 ianuarie 1971).

^[63] A. Păunescu, „Un român în America”, ed. cit.

^[64] „Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu cu activul Uniunii Scriitorilor, 21 septembrie 1971”, în Ceaușescu critic literar, ed. de Liviu Malița, Vremea, București, 2007, pp. 67–181 (121–122). Cu accente și mai apăsate, destinate direct lui Ceaușescu.

^[65] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), ed. cit., p. 8.

^[66] J. Dumitrașcu, op. cit.

^[67] Cartea albă a Securității. Istorii literare și artistice, 1969–1989, ed. cit., p. 473. Vezi și „Eliade, Mircea”, în M. Pelin, Opisul emigrației politice. Destine în 1222 de fișe alcătuite pe baza dosarelor din ar­hi­vele Securității, București, Compania, 2002, pp. 119–122 (121); Genii și analfabeți…,ed. cit., pp. 128–129; Operațiunile „Melița” și „Eterul”…,ed. cit., 2007, pp. 627–628. Continuarea scrisorii, în A. Păunescu, „Decla­rația politică în plenul Senatului României, la data de 24 iunie 2002”, ed. cit.

^[68] C. Buzea, Creștetul ghețarului…, ed. cit., p. 178. Vezi și raportul Securității, din 11 februarie, despre acea întâlnire; Eliade și Securitatea, pp. 84–86.

^[69] Printre diversele izvoare care atestă atitudinea pozitivă, din acei ani, a Ieruncilor față de politica externă a României – spre deosebire de cea internă –, vezi unul în care e vorba și de Eliade; Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securității, 1949–1989, București, Humanitas, 2012, pp. 89–90.

^[70] Vezi, inter alia, remarca Securității din 2 noiembrie 1973; Eliade și Securitatea, p. 115.

^[71] „Toasts of the President and President Ceausescu of Romania. October 26, 1970”, https://www. presidency.ucsb.edu/documents/toasts-the-president-and-president-ceausescu-romania-0

^[72] Raport din 11 februarie 1972; Eliade și Securitatea, pp. 84–86 (84).

^[73] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 8.

^[74] C. Noica, Scrisori către Paul Anghel, ed. cit., pp. 19, 120.

^[75] Cum face Ștefan J. Fay (1919–2009), care e raportat la Securitate în 21 martie 1971; Noica și Securitatea I, pp. 60–61.

^[76] Raportul unui funcționar al Ambasadei României la Washington, din 15 martie 1972, înregistrat la 16 martie, și rezoluția din 25 martie. Eliade și Securitatea, pp. 100–102 (101). Funcționarul trebuie să fie Gheorghe Ioniță, consilier, care îi scrie lui Eliade chiar la 15 martie, semnalându-i – printre altele – apariția articolului (nu interviului) lui Păunescu; M.E.P. 71.4.

^[77] Scrisoare către Virgil Ierunca din 21 martie 1972, M.E.P. 52.6; originalul în C.M.B., Corespon­dența cu Mircea Eliade, D. 82 (vezi Addendum 2).

^[78] Post-scriptumul (probabil din 10 martie) al unei scrisori datate 9 martie 1972, M.E.P. 52.6.

^[79] Scrisori primite II, pp. 77–78 (scrisoare greșit datată, dar, probabil, datând chiar din 10 martie 1972).

^[80] Scrisoare din 6 aprilie 1972, de la Paris, M.E.P. 63.13.

^[81] Scrisoare nedatată din Detroit (unde era oaspete al lui Bartolomeu Anania, la Episcopie), M.E.P. 71.4.

^[82] Scrisoare din 10 martie 1972, M.E.P. 67.15; publicată în Scrisori primite III, pp. 234–236 (235). Ștampila poștei din București are însă data de 17 martie.

^[83] John Halmaghi, „«Cazul Mircea Eliade»”, America (Detroit), LXVI, nr. 11, 28 mai 1972, pp. 1, 2. Eliade a fost atacat atunci de Eugen Lozovan (în Stindardul), Vasile Posteucă (în Drum) și de alți ireduc­tibili de dreapta. Vezi Jurnal, M.E.P. 17.4, ff. 3871–3873 (9 iulie 1970); 17.5, f.  4035 (18 octombrie 1970).

^[84] M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 25.9 și 26.2; publicat în Jurnal II, p. 129 (15 septembrie 1973). Pe lângă pasajele citate aici, jurnalul manuscris mai cuprinde doar trei mici referințe la A. Păunescu, toate incluse în Jurnal II, pp. 103, 295, 330.

^[85] Scrisori din 24 martie și 4 septembrie 1972, M.E.P. 71.4.

^[86] M.E.P. 62.14 (28 martie 1972).

^[87] Ibidem (10 aprilie 1972).

^[88] Ibidem (30 martie 1972).

^[89] Ibidem (28 martie 1972).

^[90] D. Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, II, ed. cit., p. 173.

^[91] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), ed. cit., p. 8.

^[92] Ibidem (II), op. cit., p. 8.

^[93] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16.

^[94] A. Păunescu, „Veche și inutilă scrisoare lui Mircea Eliade” [1980], ed. cit.

^[95] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), ed. cit., p. 8.

^[96] M. Pelin, Operațiunile „Melița” și „Eterul”…, ed. cit., 1999, pp. 530–531; 2007, pp. 628–629; idem, Genii și analfabeți…, ed. cit., p. 131.

^[97] D. Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, II, ed. cit., p. 170.

^[98] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16. Scris eronat 1971. Vezi și D. Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, II, ed. cit., p. 173.

^[99] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16. Vezi și „Mereu vinovat”, ed. cit., p. 24. Înaintea plecării lui Păunescu în America, venind vorba despre interpretarea simbolisticii dacice a lupilor pe care o făcea Eliade, Gogu Rădulescu l-a întrebat dacă se simte „descendent al lupilor”; A. Păunescu, „L-am cu­noscut pe Mircea Eliade” (II), ed. cit., p. 8.

^[100] De exemplu, cele încredințate lui M. Pelin. Operațiunile „Melița” și „Eterul”…, ed. cit.; Genii și analfabeți…, ed. cit.

^[101] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16.

^[102] Scrisoare din 8 mai 1972, M.E.P. 67.7. În scrisoarea din 25 octombrie îi mai comunică faptul că, în curând, Academia de Științe Sociale și Politice va avea un nou președinte. Nimic altceva despre M. Constantinescu.

^[103] R. Pantazi, „Criterii de valorificare a gândirii sociale și filozofice românești”, Lupta de clasă (București), nr. 5, mai 1972, pp. 83–88 (86, 87). Apare la rubrica Valorificarea critică a moștenirii cultura­le, urmat de un referat dedicat „moștenirii literare”, sub semnăturile lui Paul Cornea, Ovid S. Crohmălniceanu și Al. Oprea. În numărul următor a apărut referatul despre „moștenirea artistică”, sub semnătura lui Ion Frunzetti. Toate au fost reluate, împreună cu discuțiile ocazionate, în volumul Valorificarea critică a moștenirii culturale. Colocviu, martie 1972, București, Academia de Științe Sociale și Politice a R.S.R, 1972.

^[104] D. Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, II, ed. cit. El consideră că volumele literare și științifice ale lui Eliade care s-au publicat în perioada următoare se datorează acestei atitudini binevoitoa­re a lui Ceaușescu.

^[105] M. Pelin, Genii și analfabeți…, ed. cit., p. 131; Operațiunile „Melița” și „Eterul”…,ed. cit., 2007, p. 628.

^[106] Adrian Marino, „«Dosarul» Mircea Eliade”, Jurnalul literar (București), III, nr. 27–30, octombrie 1992, pp. 1, 6 (6); republicat în idem, Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română, Iași,  Polirom, 1996, pp. 41–51, 354–356 (42).

^[107] „Despre influențele străine nu admitea să discute, dar m-am convins că alături de oportunismul funciar, influențabilitatea era marea lui slăbiciune.” D. Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, II, ed. cit., p. 173. Pentru curiozitatea faptului, o referință la prietenia lui cu Ilie (Ilya) Konstantinovski: M. Lovinescu, Jurnal, III. 1990–1993, București, Humanitas, 2003, p. 191 (noiembrie 1991).

^[108] Convorbire din 20 octombrie 1973, înregistrată de Securitate, în Noica și Securitatea H, pp. 230–246 (237). Vezi și raportul din 24 octombrie 1973, în Noica și Securitatea I, pp. 114–124 (118). Cu altă ocazie menționase doar „rezerve din partea unor cercuri culturale”; notă-raport din 1 iunie 1973, ibidem, pp. 105–106 (105).

^[109] Scrisoare din 29 noiembrie 1973, M.E.P. 67.6. Din patruzeci de exemplare trimise de editura Gallimard în două rânduri (octombrie 1973 și ianuarie 1974), doar cinci au ajuns la destinatarii lor; M.E.P 63.6 (18 noiembrie 1974).

^[110] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, ed. cit., p. 16.

^[111] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), ed. cit., p. 8.

^[112] Convorbire din 20 octombrie 1973, înregistrată de Securitate, în Noica și Securitatea H, pp. 230–246 (238). Vezi și raportul din 24 octombrie 1973; Noica și Securitatea I, pp. 114–124 (119).

^[113] Informatorul, „Gelu Barbu”, regizor, realizator de documentare îl vizitase de curând. Înregistrare din 15 aprilie 1976; Eliade și Securitatea, pp. 127–131 (128, 129). Aici, greșit, Flacăra în loc de Contemporanul. Conform agendei zilnice a lui Eliade, vizita trebuie să fi avut loc la 19 martie, dar numele nu poate fi descifrat.

^[114] Noica și Securitatea I, pp. 74–75, 92.

^[115] A. Păunescu, „Taxa de timbru”, ed. cit.

^[116] M. Lovinescu, La apa Vavilonului, ed. cit., p. 316.

^[117] E. Barbu, „Jurnal american. (V) Acasă la Mircea Eliade”, Luceafărul (București), XI, nr. 5, 3 februarie 1968, p. 6, unde se menționează „promisiunea fermă că în iunie va fi în România cu soția”, lucru grav în exilul anticomunist, care descuraja apropierea membrilor lui de regimul din țară. Eliade bănuise consecințele și, îndată după vizită, i-a scris anticipativ lui Ierunca despre conversația cu Barbu și despre posibila publicare a relatării ei. Vezi scrisoarea sa din 4–5 ianuarie 1968; C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 73.

^[118] Scrisoarea nu se găsește în M.E.P. Ciorna ei, nedatată, s-a păstrat în arhiva expeditorului, acum în C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 82 (vezi Addendum 1). A fost scrisă după publicarea pri­mei părți a interviului, 10 martie, și înaintea celei de-a doua, 17 martie (lucru dovedit de faptul că lista modificărilor pe care i-o trimite lui Eliade se referă doar la prima parte).

^[119] Telegramă din 20 martie 1972, M.E.P. 52.6.

^[120] Scrisori primite IV, pp. 490-491 (21 martie 1972).

^[121] „Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu cu activul Uniunii Scriitorilor, 21 septem­brie 1971”, în Ceaușescu critic literar, ed. cit.

^[122] Conform scrisorii sale din 30 martie 1972, M.E.P. 62.14.

^[123] Scrisoare din 21 decembrie 1971, M.E.P. 81.6.

^[124] Mai târziu, când Cioran acceptă un interviu cu Radu Florian. M. Lovinescu, Jurnal, II. 1985–1988, București, Humanitas, 2003, p. 101 (19 ianuarie 1986).

^[125] Ziua în care îi trântise ușa în nas lui Eugen Barbu. M. Lovinescu, La apa Vavilonului, ed. cit., p. 316.

^[126] Scrisoare din 21 martie 1972, M.E.P. 52.6; originalul în C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 82 (vezi Addendum 2).

^[127] M.E.P. 52.5 și M.E.P. 52.4, f. 36 (numerotarea mea).

^[128] A. Păunescu, „Un român în America”, ed. cit.

^[129] Vezi scrisoarea lui Eliade către V. Ierunca din 5 aprilie 1969; C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 76.

^[130] Îi scrisese încă din SUA pentru a-i obține sprijinul în recuperarea lui Eliade: „Dragostea pe care i-am purtat-o totdeauna lui Eugen Jebeleanu și încrederea în felul său curajos de a ataca la beregată sferele cele mai înalte, mă făcuseră să-l caut și pe el cu nenumărate scrisori”. A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I), ed. cit., p. 8.

^[131] Convorbire din 20 octombrie 1973, înregistrată de Securitate, în Noica și Securitatea H, pp. 230–246 (238). A fost reluat în diverse rapoarte ale Securității, începând cu cel din 24 octombrie 1973; Noica și Securitatea I, pp. 114–124 (119). Același lucru, comunicat de Noica lui Octavian Nistor la 11 octombrie; Ibidem, pp. 130–133 (131).

^[132] M.E.P. 52.6; C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 82 (vezi Addendum 2).

^[133] Scrisoare din 27 martie 1972, M.E.P. 66.15 (vezi Addendum 3).

^[134] Scrisoare din 30 martie 1972, M.E.P. 62.14.

^[135] Scrisoare din 27 martie 1972, F.L.I. (vezi Addendum 4).

^[136] M. Eliade, „În legătură cu un interviu”, 27 martie 1972, M.E.P. 52.6 (vezi Addendum 5).

^[137] Scrisoare din 29 martie 1972, publicată de M. Sorescu în Literatorul (București), I, nr. 15, decembrie 1991, p. 5; Corespondență III, pp. 160–161.

^[138] Scrisoare din 10 aprilie 1972, M.E.P. 62.14.

^[139] De exemplu, o mărturie a lui Octavian Nistor din 23 noiembrie 1972; Noica și Securitatea I, pp. 96–98 (97).

^[140] Corespondență I, p. 101 (8 mai 1972).

^[141] Corespondență II, p. 376 (8 mai 1972). Își va manifesta nemulțumirea față de articolul lui Păunescu și de publicarea trunchiată a interviului și cu ocazia întâlnirii cu el la Paris, în luna următoare, conform notei unui informator al Securității, din 19 septembrie 1972; Noica și Securitatea H, pp. 179–181 (180).

^[142] Convorbire din 8 iulie 1972, înregistrată de Securitate; Noica și Securitatea I, pp. 67–80 (74–75). Vezi și nota unui informator din 29 septembrie 1972; ibidem, pp. 87–88 (87).

^[143] Convorbire din 8 iulie 1972; Noica și Securitatea I, ed. cit.

^[144] Scrisoarea lui Virgil Ierunca din 10 aprilie 1972, M.E.P. 66.15 (vezi Addendum 6).

^[145] Carte poștală ilustrată, nedatată, dar cu ștampila poștei din 5 aprilie 1972, M.E.P. 52.6.

^[146] Telegramă din 5 aprilie 1972, M.E.P. 52.6.

^[147] Scrisoare din 10 aprilie 1972, M.E.P. 66.15 (vezi Addendum 6).

^[148] Conform scrisorii acestuia din 4 octombrie 1975, M.E.P. 71.7.

^[149] M. Lovinescu, La apa Vavilonului, ed. cit., p. 317.

^[150] Scrisoarea lui V. Ierunca din 10 aprilie 1972, M.E.P. 66.15 (vezi Addendum 6).

^[151] „Desmințire. Mircea Eliade nu recunoaște interview-ul din Contemporanul”, Limite (Paris), II, nr. 9, aprilie 1972, p. 1.

^[152] „O desmințire a domnului Mircea Eliade”, Revista scriitorilor români (München), [IX], nr. 10, 1972, p. 167.

^[153] Scrisoarea lui V. Ierunca din 10 aprilie 1972, M.E.P. 66.15 (vezi Addendum 6). Foaia volantă purta titlul dat de Eliade, „În legătură cu un interview”, dar nu am putut identifica niciun exemplar al ei în repozitorii publice.

^[154] Raport al Securității din 19 mai 1971; Eliade și Securitatea, pp. 106–108 (106).

^[155] J. Halmaghi, „«Cazul Mircea Eliade»”, ed. cit.

^[156] Scrisoare din 28 mai 1972, M.E.P. 71.4.

^[157] Scrisori primite IV, pp. 492–493 (17 aprilie 1972).

^[158] Scrisoare din 18 mai 1972, M.E.P. 71.4. Referire la articolul lui A. Păunescu, „Scriitorul și morala”, Luceafărul (București), XIV, nr. 45, 6 noiembrie 1971, p. 1.

^[159] Raport al Securității din 19 mai 1972; Eliade și Securitatea, pp. 106–108 (107).

^[160] Ibidem.

^[161] Îi scrisese lui Ioan Cușa să publice, dacă poate, textul integral al interviului, cu pasajele suprimate marcate prin caractere cursive. Așa cum îl informează pe V. Ierunca la 8 mai 1972, C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 83. La acea dată nu primise încă răspunsul lui Cușa.

^[162] „Cenzurarea și modificarea textului lui Mircea Eliade”, Limite (Paris), II, nr. 9, aprilie 1972, pp. 8–9. Ieruncii i-au trimis lui Eliade dactilograma cu toate aceste alterări subliniate cu creion roșu; M.E.P. 53.2. Inițial am crezut că ar putea fi dactilograma subliniată de cenzura de la București. Dar e vorba de o xero­copie a primei dactilograme, realizată de Christinel, în care Eliade intervenise cu corecturi și adăugiri manuscrise. E puțin probabil ca Păunescu să o fi predat pe aceasta.

^[163] Scrisoare din 14 ianuarie 1974, M.E.P. 71.6.

^[164] M. Lovinescu, „16 aprilie 1972. Avatarurile cenzurii: Mircea Eliade intervievat de Adrian Păunescu”, ed. cit.

^[165] „O desmințire a domnului Mircea Eliade”, ed. cit.

^[166] J. Halmaghi, „«Cazul Mircea Eliade»”, ed. cit. O evocare a articolului (și a „afacerii” interviului) în capitolele „Mircea Eliade și Adrian Păunescu” și „«Nu există comunist în care să ai încredere»”, în M. Posada, Cu Ion Halmághi, prin istoria asumată. O carte-dialog, ed. cit., pp. 156–159, 251–253. După atâția ani, însă, memoria sa era foarte imprecisă.

^[167] După cum îi spune Sanda Stolojan lui C. Noica, la 5 septembrie 1972; notă informativă din 11 septembrie, în Noica și Securitatea I, pp. 80–81.

^[168] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), ed. cit., p. 8.

^[169] Cu o excepție marginală în presa de limbă maghiară. János Kovács, „Szobrok nélkül”, Előre (București), XXVI, nr. 7590, 2 aprilie 1972, pp. 4, 5.

^[170] Vasile Posteucă, „Iconar”, Drum (Mankato, Minn), VIII, nr. 3, iulie–septembrie 1972, pp. 10–11 (11).

^[171] Eliade l-a iertat pentru „acele injurii pline de venin”, considerându-le a fi, probabil, măcar în par­te, rezultatul cancerului generalizat, „boală blestemată” care transformă oamenii. Scrisoare către V. Ierunca din 25 octombrie 1972,  M.E.P. 66.15; originalul în C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 87. I-a și făcut o vizită la spital cu cinci zile înainte să moară. Jurnal II, pp. 84–85 (17 noiembrie 1972).

^[172] Ghilimelele îi aparțin. Scrisoare către V. Ierunca din 8 mai 1972, C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 83.

^[173] Scrisoare din 11 mai 1972, F.E.C., CRN C 122, Ms.Ms. 48431.

^[174] Vezi, de exemplu, mărturia lui A. Marino, „«Dosarul» Mircea Eliade”, ed. cit., p. 6, respectiv, pp. 44, 47–48.

^[175] De pildă, cu ocazia „interviului” (de fapt, relatarea unei vizite și a conversației) publicat de Al. Căprariu. M. Lovinescu, Jurnal, I. 1981–1984, București, Humanitas, 2002, p. 134 (20 septembrie 1982).

^[176] Transcriere a convorbirilor interceptate, din 4 iulie 1972; Noica și Securitatea H, pp. 157–162 (158). Nota unui informator din 11 septembrie 1972; Noica și Securitatea I, pp. 82–83. O evocare a reacției Ieruncilor în M. Lovinescu, Jurnal, II. 1985–1988, ed. cit., p. 254 (6 decembrie 1987). O evocare a vizitei – fără referire la interviu – ibidem, La apa Vavilonului, ed. cit., pp. 455–459.

^[177] Convorbire din 5 septembrie 1972; notă informativă din 11 septembrie, în Noica și Securitatea I, pp. 80–81.

^[178] Scrisoare din decembrie 1973, din Freiburg im Breisgau, M.E.P. 70.7 (grav afectată de apă, in­clusiv această frază).

^[179] Scrisori din 6 noiembrie 1975 și 8 februarie 1983, în care se referă la scrisoarea din decembrie 1973, M.E.P. 70.7; publicate în Scrisori primite V, pp. 145, 152.

^[180] Scrisoare din 3 aprilie 1976, M.E.P. 70.7; publicată în Scrisori primite V, pp. 148–150 (148, 149).

^[181] L-a cunoscut și frecventat pe Eliade începând din toamna anului 1972. Raportul datează din 1974, la întoarcerea în țară. Eliade și Securitatea, pp. 116–121 (118).

^[182] Notă informativă din 14 octombrie 1980; Ibidem, p. 196.

^[183] M. Pelin, Genii și analfabeți…, ed. cit., p. 134; Operațiunile „Melița” și „Eterul”…,ed. cit., 2007, p. 635.

^[184] Cândva în perioada 15–21 septembrie 1967. Vezi nota sa informativă, nedatată, în Eliade și Securitatea, pp. 78–81 (78–79).

^[185] Conform discuției avute cu Bartolomeu Anania, în decembrie 1968, raportată de acesta Securității la 12 februarie 1969; Ibidem, pp. 82–84 (83).

^[186] P.S. din 5 ianuarie, intitulat „Post-scriptum grav, testamentar”, al unei scrisori din 4 ianuarie 1968; C.M.B., Corespondența cu Mircea Eliade, D. 73.

^[187] Al. Căprariu, „La Roma cu Mircea Eliade”, Flacăra (București), XXXI, nr. 4, 29 ianuarie 1982, pp. 17, 20 (17).

^[188] Citat din spusele lui Eliade. Notă informativă din 15 septembrie 1981. Eliade și Securitatea, pp. 201–208 (206). O opinie identică cu cea a lui C. Noica; Noica și Securitatea II, pp. 207–217 (214–215).

^[189] Scrisori primite II, p. 139 (26 iunie 1981); Corespondență I, p. 406 (19 august 1981). Cartea va fi predată editurii în 1982, dar publicarea ei a fost continuu tărăgănată, putând fi tipărită abia după căderea comunismului. Vezi supra, n. 4.i prizonierii politicii: Începuturile cazului felix culpa (I), secțiunea. 1: Miron Constantinescu]

---

[Liviu Bordaș, Mircea Eliade și prizonierii politicii: Începuturile cazului felix culpa (I), secțiunea 2: Adrian Păunescu]

Către pagina principală a articolului