Addenda

[Liviu Bordaș, Mircea Eliade și prizonierii politicii: Începuturile cazului felix culpa (I), secțiunea 3: Addenda]

Către pagina principală a articolului

Descarcă text integral
CORESPONDENȚA CU VIRGIL IERUNCA ȘI MONICA LOVINESCU ÎN CHESTIUNEA INTERVIULUI CU ADRIAN PĂUNESCU

Într-un dosar (M.E.P. 52.6) pe coperta căruia a scris „Discuții interviu Adrian Păunescu”, Mircea Eliade a păstrat o parte a pieselor privitoare la „afacerea” interviului. Și anume:

– M. Eliade, „În legătură cu un interviu”, Chicago, 27 martie [1972] (3 file ms.);

– scrisoare de la Radu Gabrea, București, 9 martie 1972 (1 filă ms. și plic);

– telegramă de la Horia Roman, Bruno Manzone, Mircea Popescu și Yvonne Rossignon, Roma, 20 martie 1972;

– xerocopia scrisorii lui M. Eliade către Virgil Ierunca, Chicago, 21 martie 1972 (8 file, în două exemplare);

– telegramă de la Virgil Ierunca, Paris, 5 aprilie 1972;

– carte poștală de la Emil Cioran, nedatată; ștampila poștei: Paris, 5 aprilie 1972.

E doar o mică parte a materialului care constituie dosarul propriu-zis. Nu se regăsesc aici piese im­por­tante, precum scrisori primite de la Constantin Noica, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sorin Alexan­drescu și alții. Rațiunea acestei absențe este, în mod evident, de a nu descompleta dosarele unora dintre cei mai impor­tanți corespondenți români. În plus, scrisoarea de la Noica e citată în scrisoarea lui Eliade către Ierunca (cu două mici – și irelevante – omisiuni). Cât privește cartea poștală de la Cioran, ea putea fi considerată de impor­tanță minoră. Iar copia scrisorii lui Eliade n-ar fi fost singura care lipsea din dosarul corespondenței cu Ieruncii.

În articol am citat și discutat toate piesele acestui dosar. Le reproducem doar pe cele mai ample: scrisoarea lui Eliade și dezmințirea. Am confruntat xerocopia scrisorii cu originalul păstrat în C.M.B., care are în plus o pagină cu un post-scriptum. Tot de acolo, adăugăm scrisoarea trimisă de Virgil Ierunca imediat după apariția primei părți a interviului, păstrată în ciornă (originalul neputând fi găsit în M.E.P.) Apoi, alte două piese din dosarul corespondenței cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu (M.E.P. 66.15) și una din F.L.I., pe care le considerăm nu doar importante, ci și necesare prin întregirea pe care o oferă.

1. V. Ierunca către M. Eliade, cca 11 martie 1972 (C.M.B.)

2. M. Eliade către V. Ierunca, 21 martie 1972 (M.E.P. 52.6, C.M.B.)

3. M. Lovinescu către M. Eliade, 27 martie 1972 (M.E.P. 66.15)

4. M. Eliade către V. Ierunca, 27 martie 1972 (F.L.I.)

5. M. Eliade, „În legătură cu un interview”, 27 martie 1972 (M.E.P. 52.6)

6. V. Ierunca către M. Eliade, 10 aprilie 1972 (M.E.P. 66.15)

1.

Iubite Mircea Eliade,

De data aceasta este într-adevăr grav. Probabil bine intenționat la origine, Adrian Păunescu ți-a făcut cel mai mare rău pe care niciun dușman nu ți-l putea face. Nu numai că, în ciuda promisiunii formale, fără de care refuzaseși – adu-ți aminte – să-i încredințezi textul, a publicat interviul trunchiat, dar și-a îngăduit într-o introducere să pună în gura Dumitale lucruri pe care nici cu gândul nu le-ai gândit. Astfel, într-o țară în care cei mai buni scriitori, Marin Preda, Sorescu, Bănulescu, Ioan Alexandru, Țepeneag (aș putea să mai adaug încă vreo douăzeci de nume cel puțin) își fac un punct de onoare de a nu îndeplini plecăciunea de rigoare, pentru Ceaușescu – cu toate riscurile pe care aceasta le comportă în țară –, Adrian Păunescu te pune să-l propui, cu martori ai Ambasadei, pe N. Ceaușescu pentru… Premiul Nobel!

Cred că îți dai ușor seama ce răsunet imens și negativ – ca să mă slujesc totuși de un eufemism – poate avea o astfel de frază atât în România, cât și în exil.

Te mai pune apoi să-i ataci indirect pe cei de la „Europa Liberă” (care i-au telefonat Monichii de la München în chiar dimineața când a apărut ziarul) că au falsificat ce ai spus la radio.

În sfârșit, pentru ca tabloul să fie complet, ți-a atribuit elogii pentru toți „marii” zilei, fără a-l uita chiar pe Eugen Barbu!

Trunchierile le vei constata singur. Ți le semnalez totuși pe cele mai importante.

Las la o parte modificările tendențioase ale întrebărilor și trec direct la răspunsuri:

– De la început (pag. 1) ți s-a scos expresia „am rămas” (în Occident), urmată de altă omisiune esen­țială atunci când spuneai, „simțind la un moment dat că n-am să mai pot publica în românește”.

– Textul „românesc” al Nopților de Sânziene devine modificat „inițial” (pag. 2).

– Când e vorba de generația Dumitale, Dan Botta e cenzurat (pag. 3).

– Ori de câte ori vorbești de „miturile noastre etnice”, noțiunea de etnie dispare (pag. 3–4).

– „Începând din 1945 – scrii – am avut libertatea și timpul să le scriu.” Libertatea a fost înlocuită prin „răgaz” (pag. 8).

– Când e vorba de contribuția spirituală a păstorilor, fraza „acești navigatori pe uscat, cum îi numea Constantin Noica” e cenzurată (pag. 9).

– O primă omisiune a numelui lui Cioran, când spui de ce înțelegi pe cei doi (Ionescu și Cioran) că scriu în franțuzește (pag. 11).

– Altă frază-cheie a interview-ului cenzurată: „Desigur, eu mă consolasem demult cu gândul că nu voi fi decât un scriitor postum în România” (pag. 12). Și mai departe: „Mulți ani n-am putut să citesc, am încercat, dar nu mă interesa” (e vorba de faza revoluției socialiste) (pag. 12).

– Întreg pasajul care începe cu „Mă gândesc că limba română și spiritualitatea românească sunt pu­ternice și înseamnă ceva, dacă reușesc să-și păstreze – dincolo de condițiile istorice – scriitorii” (pag. 13), urmat de cenzurarea întregului capitol privind pe Cioran (pag. 14).

– Descoperirea precoce a lui Papini (pag. 15), cenzurată.

– Pag. 17 – ziarul Cuvântul e cenzurat, urmat de cenzura esențială (paginile 17–18–19) a capitolului Nae Ionescu.

În această situație cu adevărat intolerabilă, cred că reacția trebuie să fie foarte urgentă. Ajută-ne să păstrăm pe Mircea Eliade cum ne închipuim că este Mircea Eliade. Amintește-ți, o clipă, așa cum îl vedea o întreagă generație, nu printr-un articol de senzație și cinism ca al lui Păunescu, ci prin gândul curat al lui Ioan Alexandru.

Ce se poate face? Dacă ești de acord că nu-i poți trăda nici pe Nae Ionescu, nici pe Noica, nici pe Dan Botta, Mircea Vulcănescu, Cioran și Eugen Ionescu, pe Papini, nici pe cei care azi în România sau peste hotare cred în Dumneata – numai pentru a nu-l supăra pe Adrian Păunescu (care și-a călcat angaja­mentele) –, atunci există o soluție:

Trimite-ne un text, cât de scurt vrei, dar urgent, în care să spui – cum este – că nu recunoști nimic din ceea ce îți atribuie Adrian Păunescu în articolul introductiv, iar în al doilea rând să consemnezi că nici interviul nu te mai reprezintă deoarece cenzura operată îl desfigurează, scoțând personagii care sunt pentru Dumneata esențiale. (Singur ne-ai spus că ai dat, mai ales, acest interview pentru a lămuri și situa, în sfârșit, cazul Nae Ionescu.) Această punere la punct va fi transmisă prin radio și reprodusă în Limite și în Ethos.

Monica și cu mine îți așteptăm cu înfrigurare răspunsul și vă sărutăm cu aceeași dragoste pe amândoi,

Virgil

2.

HISTORY OF RELIGIONS
AN INTERNATIONAL JOURNAL FOR COMPARATIVE HISTORICAL STUDIES
Editors: Mircea Eliade / Joseph M. Kitagawa / Charles H. Long / Jonathan Z. Smith
Editorial Assistants: William R. La Fleur
Book Review Editor: Park McGinty
Editorial Office: Swift Hall, University of Chicago, 1025-35 E. 58th Street, Chicago, Illinois 60637
Publisher: University of Chicago Press

21 martie 1972

Dragă Virgil Ierunca,

Ce curios destin! Românii din exil (probabil că și cei din țară, dar de asta n-am cum să știu) nu vor­besc de mine decât când fac, sau li se pare că am făcut, vreo „gafă”. De atâția ani am tot scris cărți româ­nești sau despre România – La țigănci, Amintiri, Mântuleasa, Zalmoxis și atâtea alte nuvele și eseuri – și abia dacă au fost menționate sau superficial recenzate (există și o excepție și o cunoști). Asta, în cel mai bun caz; pentru că (iarăși știi) atâtea alte fițuici mă înjură birjărește fără să-și mai bată capul să găsească pretex­te.

Dar e suficient să fac o „gafă” – republicarea vechilor romane în țară, un interviu acordat din bunăta­te și naivitate – ca această obosită, indiferentă «admirație» (în care mi se pare, uneori, că ghicesc condiția de care ne vom bucura noi, scriitorii, îndată ce nu vom mai fi pe acest pământ) să lase locul trăsnetelor, fulge­relor sau măcar sfintei indignări patriotice (atât de exemplar întrupată în V. Posteucă, în ochii căruia cele aproape 2000 de pagini de literatură românească bună, publicate în ultimii zece ani, atârnă mai puțin în balanța lui naționalist-religioasă decât cele câteva zeci de rânduri (incriminate) din prefața lui D. Micu.

Te rog să nu mă înțelegi greșit, căci nu mă refer direct la scrisoarea d-tale. Dar aș vrea să crezi că, pentru întâia oară în viața mea de exilat, l-am admirat și invidiat pe Cioran, care a știut să rupă cu românii, de acolo și de aici, mulțumindu-se să se identifice cu neamul românesc in aeternum, care va continua să existe, să sufere și să creeze sute de ani după ce noi, împreună cu Păunescu, Ceaușescu și toți ceilalți, vom fi de mult iertați și uitați. Cioran a înțeles că, deocamdată, nu se poate face nimic. Împreună cu d-ta și alți prieteni, am crezut, am sperat că vom putea îmbunătăți măcar în parte condițiile culturale din țară. Recunosc că m-am înșelat. Nu numai pentru că au survenit schimbările în rău, pe care le cunoști ca nimeni altul, dar și pentru că n-am crezut că oameni de a căror cinste sufletească nu m-am îndoit, ca Adrian Păunescu, vor fi siliți să accepte măsluiri și perfide interpolări. I-am repetat de atâtea ori că interviul nu va putea apare inte­gral. Am acceptat, totuși, să-l pregătim, pentru că avea atunci 29 de ani și-mi spuneam că e bine să încre­dințez o parte măcar din observațiile și amintirile mele (încă nescrise) unui român, în țară, care își poate permite să aștepte 20–30 de ani, până ce se vor schimba lucrurile. Când am auzit că a apărut partea I, și încă la Contemporanul, unde numele meu era tabu (cel puțin pe vremea lui Ivașcu), am știut că textul va apare cenzurat. Nu mi-am închipuit, însă, că prețul pe care a trebuit să-l plătească Păunescu implica, în afară de trunchieri și omisi[un]i, o serie de invenții și indiscreții, concentrate în „prefață”. Nu-mi aduc aminte să fi discutat pe Jebeleanu, pentru că l-am cunoscut puțin și nu mă interesa. Dar e foarte probabil că am vorbit de ceilalți – de Bogza, de Barbu (pe care Adrian îl critica grozav), de M. R. P., a cărui moarte mă impresionase nespus; despre ce altceva puteam vorbi în cele treizeci de nopți de discuție? de yoga, de șamanism, de religiile primitive? Am vorbit, evident, de Ceaușescu – a vorbit mai ales Adrian, povestind zeci de anecdote pe spatele „șefului”, imitându-l etc. Și îmi aduc foarte bine aminte de seara când, evocând discursul lui C. din august 1968 (care ne impresionase pe toți) și, mai ales, primirea entuziastă (chiar fără voia lui) a lui Nixon și încercările de apropiere între China și USA, am adăugat că pentru asta (și altele, bunăoară poziția României în războiul arabo-israelian), C. ar fi meritat premiul Nobel pentru pace. Dar, așa cum îți închipui, n-am spus numai atât. Și, în orice caz, astea toate erau spuse între prieteni, nu constituiau declarații. Trăiesc de treizeci și doi de ani într-o lume care face distincție între viața publică și privată. Nu bănuiam că anumite fraze sau aluzii vor fi reproduse, alături de invenții (laudele lui Jebeleanu și Barbu etc.), fără ca să-mi fi trimis manuscrisul prefeței în prealabil. De aceea, știind că interviul n-a putut apare timp de zece luni, cred că a fost silit să adauge toate aceste năzbâtii ca să obțină viza cenzurii.

Și acum, ce să fac? Eu sunt liber, în timp ce el este în mâna lor. Voi încerca să pun lucrurile la punct (vezi textul alăturat). Dar în niciun caz nu-l pot nenoroci repetând, bunăoară, ce-a spus el despre C. sau acuzându-l că a mințit (în anumite cazuri precise). Și nici nu pot minți, negând „chestia” cu premiul Nobel. Nu știu dacă preciz[ăr]ile mele vă vor mulțumi. Ce știu, însă, sigur, este că această experiență „românească” va fi ultima. Mă voi așeza la picioarele lui Cioran (ca în Upanișade) ca să învăț de la el tehnica separării de compatrioți. Voi continua să scriu românește, dar numai pentru mine și Christinel. Mai târziu, când voi fi silit să schimb de galaxie, textele acestea românești vor apare, în țară sau în străinătate (nu interesează…).

Cât ar părea de paradoxal, hotărârea aceasta am luat-o după ce nenumăratele scrisori primite din ța­ră, de la cunoscuți și necunoscuți, m-au convins cât bine a făcut interviul, așa trunchiat cum a apărut. Nu‑ți vor­besc despre oameni (pe care nu-i cunoști) care-mi scriu că au plâns citind și recitind interpretarea Mioriței sau care au aflat de Noaptea de Sânziene și Zalmoxis etc. Dar iată ce-mi scrie C. Noica (după ce remarcă: „Spui un lucru de necrezut până acum, aș spune până la tine. Spui: Eu cred în viitorul culturii ro­mâ­nești mai mult decât în viitorul culturii europene.”). „Astăzi, în sfârșit a apărut convorbirea cu tine, de la care ar putea începe, dacă oa­menii vor să facă într-adevăr ceva din plămada asta spirituală, un nou capitol în cultura celor de pe Pontul stâng. De aceea te rog mult, în numele imensului bine pe care-l poți face prin orientarea pe care o dai, să nu te lași iritat de mărunțișuri, în speță de comentarii (de aici sau de acolo) în legătură cu ce ai spus sau ce ți se atribuie; te rog să înțelegi ce șansă aduci unei culturi, la care ții atât de mult, să se vertebreze. Lasă deci lu­cru­rile cum sunt. Ba, aș spune, de vreme ce nu s-a putut sub nicio formă să ai o participație directă, să rămâi în de­ta­șarea ta și să lași ca indirect, prin tot ce ai făcut și ai să mai faci în anii aceștia, orientarea ta să rodească. Nici nu știi ce teren bun este. Și, de altfel, cu ce s-ar înlocui așa ceva? Cine și cu ce titlu ar mai putea spune că, în cea­sul acesta, crede mai mult într-o cultură neomologată decât în cele care au primit toate consacrările?” Etc. etc.

Îl cred pe Dinu. Dat fiind că, deocamdată nu se poate face nimic, orice idee care nu „vine de sus” pare providențială. Dar nu mai sunt tânăr și nu mai am timp, nici energie, pentru explicații, dezmințiri, polemici. Am crezut că se poate sta de vorbă cu românii din țară. M-am înșelat. De aici înainte, dacă îi voi mai întâlni, o să le vorbesc de timp și moda bărbătească. În ceea ce privește pe românii din exil, nu mă interesează decât opinia câtorva prieteni, printre care, voi, Emil, Cușa și alți câțiva. Am încercat, în această prea lungă scrisoare, să-ți explic poziția mea. Aș suferi foarte sincer dacă nu v-am convins, dar nu știu ce-aș mai putea adăuga altceva. Cât despre ceilalți, oricâți ar fi și oricine ar fi, mi-e perfect indiferent ce vor crede despre mine. (Deși ar trebui să-mi fie recunoscători, căci le-am dat, în sfârșit, pretext să mă considere trădă­tor de neam și țară. Cunosc formula. E veche.)

Vă îmbrățișez cu aceeași prietenie.

Mircea Eliade

P.S. Am vorbit adineauri la telefon cu Bucureștiul ca să aflu dacă Sorin a plecat. Din nefericire, este încă acolo, așteaptă viza și va pleca doar vineri, 25 martie. Amân deci, cu reluctanță, punerea la punct, până când voi ști că Sorin a ieșit din țară. Inutil să-mi vorbiți de oprobriul care mă așteaptă etc. Familia mea a suferit destul 20 de ani și va mai suferi și de aici înainte, dar nu vreau să duc sălbăticia până la inconștiență. Știu că Sorin nu va mai putea ieși, pe viitor, din țară, datorită recunoștinței pe care a vrut să mi-o arate, cu orice chip, Păunescu. În fond, din toată porcăria asta, singurul care va suferi va fi Sorin. Totuși nu-l pot condamna la închisoare (= țară) de pe acum. Trebuie să-i dau măcar șansa de a se întoarce la Amsterdam și a hotărî singur ce va face în viitor.

Celor care se vor mira de tăcerea mea, spuneți-le că sunt pe moarte, dar că doctorii n-au pierdut încă speranța.

3.

Paris, 27 martie 1972

Dragă Mircea Eliade,

Virgil e în pat cu o febră puternică (o gripă, în ciuda vaccinului), așa încât încerc să-ți răspund eu la scrisoarea pe care-am primit-o azi.

Mi se pare mie sau lucrurile sunt mult mai simple? Am impresia că dezmințirea, pe care ai trimite-o după sosirea lui Sorin la Amsterdam, nu l-ar putea pune în primejdie nici pe el, nici familia și nici măcar n‑ar anula cariera lui Păunescu, întemeiată totuși pe procedee incalificabile și care te-au lovit direct. Ar ajunge, nu-i așa, câteva rânduri în care să spui că nu te recunoști în cele mai multe din afirmațiile pe care ți le atribuie Păunescu în introducerea lui (și toată lumea ar crede atunci ce i-ar conveni să creadă, fără ca d-ta să precizezi nimic) și că interviul a ieșit trunchiat de unele pasagii esențiale. Apoi mi-ai da îngăduința să urmez dezmințirea de lectura pasagiilor incriminate.

Cât despre scrisoarea lui C. Noica, îți închipui cât de total suntem de acord cu importanța atribuită gândirii d-tale, care trebuie să însămânțeze spiritualitatea românească. Ce altceva am repetat mereu, și nu numai pentru exil, ci mai ales pentru țară prin radio?

E drept că opiniile noastre nu pot pretinde nici pe departe a avea greutatea celor ale lui Noica, pentru care avem admirația pe care o știi. Nu mă pot totuși împiedica – s-ar putea să mă înșel – de a constata că, dacă nu direct, cel puțin inconștient, Noica își poate afla în tot ce înconjoară acest interviu – și de care nu ești responsabil, mă refer la introducerea lui Păunescu – un fel de justificare a câtorva din concesiile lui: articolele despre marxism din Glasul Patriei, în care n-a crezut, iar, în ultimul timp, elogiul nu numai al propriului săi inchizitor Athanase Joja, ci și al soției acestuia, o nulitate „filosofică”, Crizantema Joja. Cre­de-mă, nu-mi îngădui să-l judec pe Noica, e numai o constatare.

Cât despre exil – mă gândesc și la exilul interior –, nu cred că trebuie judecat cu atâta asprime din pricina câtorva excepții și a unui Păunescu care și-a călcat cuvântul față de d-ta. La urma urmei, acest dublu exil de care-ți vorbesc numai pe d-ta te are ca împlinire pe toate planurile și pe toate meridianele.

Nu putem spune nimănui ceea ce ne sugerezi, că ești grav bolnav, dintr-o elementară superstiție. Prea am suferit anul trecut ca să mai zgândărim o astfel de amintire. Vom spune, dacă ne îngădui, că întârzii dezmințirea până la venirea lui Sorin la Amsterdam.

Vă îmbrățișăm pe amândoi cu dragoste,

Monica

4.

HISTORY OF RELIGIONS
AN INTERNATIONAL JOURNAL FOR COMPARATIVE HISTORICAL STUDIES
Editors: Mircea Eliade / Joseph M. Kitagawa / Charles H. Long / Jonathan Z. Smith
Editorial Assistants: William R. La Fleur
Book Review Editor: Park McGinty
Editorial Office: Swift Hall, University of Chicago, 1025-35 E. 58th Street, Chicago, Illinois 60637
Publisher: University of Chicago Press

27 martie 1972

Dragă Virgil,

Iată textul pentru Free Europe și ce vei mai crede de cuviință. Ar fi bine dacă ai citi măcar unele din paginile lăsate la o parte: despre Nae, despre Cioran etc. În orice caz, voi ruga pe Cușa să publice fie inte­gral textul, subliniind omisi[un]ile, fie numai pasajele cenzurate.

Iartă întârzierea. Sorin n-a putut pleca decât alaltăieri din București. Încă n-am primit nimic de la el, așa că nu știu ce hotărâre va lua.

Vă îmbrățișez pe amândoi

și Christos a înviat,

Mircea Eliade

5.

În legătură cu un interview

Dl Mircea Eliade ne roagă să comunicăm următoarele.

Am citit cu mare tristețe convorbirile publicate de Adrian Păunescu în Contemporanul din 10 și 17 mar­tie. Când, acum mai bine de un an, în iarna 1971, am acceptat să înregistrăm acest interview, am făcut-o cu o singură condiție: textul va apare integral sau nu va apare deloc. Adrian Păunescu mi-a dat cuvântul lui de onoa­re că această condiție va fi respectată. Și faptul că interview-ul nu se publica, mă făcea să cred că se ține de cuvânt.

Din păcate, mă înșelasem. În cele din urmă, Adrian Păunescu a acceptat publicarea unui text trun­chiat, care schimbă radical sensul interview-ului. Într-adevăr, au fost eliminate pagini întregi, și în primul rând pasajele pe care le consideram centrale în convorbirile noastre – pentru că vorbeam despre formația mea intelectuală și, deci, despre influența profesorului Nae Ionescu, învățătorul meu și al generației mele. Au fost, de asemenea, eliminate pasajele în care discutam despre Emil Cioran, Eugen Ionescu, Dan Botta și Mircea Vulcănescu, ca să nu mai vorbesc de referințele la scrierile mele de istoria religiilor și filosofia culturii. Asemenea omisiuni, care schimbă sensul interview-ului, mă silesc să republic textul integral într-una din revistele românești care apar în Occident.

În ceea ce privește amintirile despre serile petrecute împreună în iarna 1971, ele sunt evocate de poe­tul și gazetarul Adrian Păunescu și îi aparțin în întregime. Când ședeam de vorbă, credeam că vorbim ace­eași limbă: vechea, cinstita limbă românească, pe care am învățat-o de copil și pe care o vorbesc și acum, la bătrânețe. Recunosc, cu o imensă tristețe, că m-am înșelat.

[Mircea Eliade]

Chicago, 27 martie [1972]

6.

Paris, 10 aprilie 1972

Iubite Mircea Eliade,

Mă pusese pe picioare dintr-o puternică gripă dezmințirea care venise ca o tămăduire. În bucuria mea verticală, ți-am și trimis o telegramă pe care o socoteam amuzantă, dar care s-ar putea să fi fost cam deplasată.

S-a „întors” apoi gripa și am tot amânat să-ți scriu câtă lumină și ordine a pus dezmințirea în tot și în toate. Acum suntem ca la început de lume: totul mi se pare a avea din nou un sens.

Dezmințirea l-a bucurat mult și pe Cioran și – să vezi și să nu crezi – pe Eugen Ionescu!

„Free Europe” a transmis-o de șapte ori, iar duminica viitoare Monica își consacră toată emisiunea lui Mircea Eliade. Adică dezmințirea încă o dată, urmată de absolut toate pasagiile cenzurate și unele cuvin­te transformate. Totul fără patimă, cu o rigoare științifică desăvârșită!

Eu mi-am modificat în fugă Limitele, care trebuiau să apară zilele acestea. Am pus pe prima pagină textul dezmințirii, iar în paginile din mijloc – de asemenea – toate pasagiile interzise.

Cum Ion Cușa a fost plecat în vacanță, îl voi vedea zilele acestea și-i voi sugera să tipărească dez­mințirea și s-o trimită la toți cei care merită în toate colțurile lumii.

Suntem cu toții fericiți că am scăpat din recenta grea încercare care îți conferise – fără vina dumitale – o identitate pe care nu o ai.

Te implor însă să nu-ți mai faci inimă rea pentru cei care – din gelozie, prostie și neputință – te vor ataca încă în exil. Toți acești pigmei se izgonesc de la sine din profilul spiritual al exilului, unde nu au dealtfel ce să caute.

Sper că vei renunța la hotărârile luate – la supărare – în prima scrisoare și vei continua să scrii în românește pentru toți cei care cred în dumneata, adică în spiritualitatea românească.

Te îmbrățișez,

cu toată dragostea,

Virgil Ierunca

[Liviu Bordaș, Mircea Eliade și prizonierii politicii: Începuturile cazului felix culpa (I), secțiunea. 3: Addenda]

Către pagina principală a articolului

Descarcă text integral