DOI: 10.59277/SIFR.202521.01

---

Abstract: From the beginning, those who wrote philosophy in Romanian were faced with the problem of establishing a philosophical language and felt the need to compile a dic­tionary (lexicon, vocabulary) that would fix a philosophical terminology and help in its under­standing. One problem was the adoption of foreign terms, and another was the investigation of the resources of the Romanian language in order to discover terms capable of becoming philo­sophical concepts. Therefore, in the formation of a Romanian philosophical language, both the translations that proved the possibility of expressing philosophical ideas in Roma­nian and the original creators of philosophy played an important role. In this presentation, several opinions are offered about the difficulties encountered in find­ing terminological solutions as well as several directives formulated for compiling dictionaries of philosophy, recorded in the history of Romanian philosophy, from D. Cantemir to C. Noica.

Keywords: philosophy in Romanian; philosophical language; philosophical transla­tions; philosophical dictionary; dictionary vs. vocabulary; terminological understanding.

---

Prefigurarea primului dicționar cu termeni filosofici în limba română o întâlnim în Scara numerelor și cuvintelor străine tâlcuitoare întocmită de Dimitrie Cantemir pentru Istoria Ieroglifică. Cartea a fost scrisă la Constantinopol, în anii 1703–1705, și conține numeroși termeni „loghicești și filosofești” preluați din limbi străine. Cante­mir a încercat pentru prima oară naturalizarea lor în limba română, dar conștient că aceasta e încă tânără și în formare („brudie”) i-a cuprins în index pentru a oferi citito­ri­lor înțe­legerea lor. În întâmpinarea cititorului (Izvoditoriul cititorului sănătate) autorul Isto­riei ieroglifice scrie:

(de vreme ce brudiii noaste limbi cunoscătoriu ești) de la tine pre lesne a o do­bân­di curând nedejduiesc; căci în une hotare loghicești sau filosofești a limbi streine, elinești, dzic, și lătinești cuvinte și numere, cii și colea, după asupreala voroa­vii aruncate vii afla, carile înțelégerii discursului nostru nu puțină întune­care pot să aducă. Ce după a ta voioasă συμπάθιαν pre acéasta cu osăbită scară, după numărul féțelor însămnată, pre cât mai chiar a le descoperi s-au putut, după înțelegerea limbii noastre a ți le tâlcui mi-au căutat. Deci fiete care cuvânt strein și neînțeles, oriunde înainte ț-ar ieși, după rândul azbuchelor, și după nu­mă­rul féțelor, la scară îl ciarcă, că așe pofta să ți să plinească nedejduiesc.^[1]

După folosirea și familiarizarea cu acești termeni, Cantemir dorea să-i includă în vocabularul uzual, pentru a oferi dovada că în limba română obișnuită, firească („hiri­șă”), sunt cu putință „cele mai adânci învățături”. Așa că scrie iarăși către „cititoriu”:

Vii ști, iubitule, că nu pentru cei carii într-acéste pomenite limbi pedepsiți sint scara acii am suppus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinși lovind, vrére-aș ca așé a le înțălége și în dilectul strein să le deprin­dză, că așé unul după altul nepărăsit urmând, spre céle mai adânci învățături, prin hirișă limba a noastră a purcéde a să îndrăzni cu putință ar fi.^[2]

În încheiere își exprimă speranța („nădejdea”) că va putea da chiar el „toată învățătura loghicăi pre limba noastră”.

Faptul s-a împlinit abia peste un secol, când Samuil Micu „mult s-au ostenit, până au făcut logica pre limba românească”^[3].

Contemporan cu el, Paul Iorgovici avea încredere în resursele limbii noastre și în Observații de limba rumânească (Buda, Crăiasca Universității Tipografie, 1899), spunea:

Precum cuvintele care vorbim și numele care purtăm ne mărturisesc pre noi a fi următorii națiii românești, așa și starea noastră, a rumânilor de acuma, ne arată chiar că așa departe am căzut din floarea științelor și a limbii, cât acuma cuvin­tele de științe, care s-au întrebuințat în rădăcina limbii care noi o vorbim, se par noao în starea aceasta a fi streine.

Iar tu, cititoriule binevoitor, dacă vei deschide ochii minții tale și vei străbate la rădăcina cuvintelor a limbii noastre, adecă de vei judeca de limba noastră nu după părere, ci după ființa limbii, te vei încredința că cuvintele cele de lipsă în limba noastră pentru științe se cuprind învăluite în rădăcina cuvintelor a limbii noastre și pentru aceea s-au zăuitat din limba noastră, pentru că științele, ca pricină a cuvintelor acelora, s-au veștezit în limba noastră una cu starea națiii.

Deci, dacă te atinge câtva lauda numelui românesc, stă cu dedinsul de cultu­ra limbii românești, scutură a tot cuvântului rădăcina și de acolo trage atâtea cu­vinte pre cât se poate întinge puterea vorbei de rădăcină.^[4]

La Școala de la Sf. Sava, în a doua decadă a secolului al XIX-lea Gheorghe Lazăr a deschis predarea cursurilor de filosofie în limba română (după Kant), iar primul profesor de filosofie în sensul modern al cuvântului, Eufrosin Poteca, a reușit publica­rea în limba română a manualului după care și-a ținut cursurile între anii 1825–1828: Filosofia cuvântului și a năravurilor, adecă Logica și Ithica elementare, cărora se pune înainte Istoria filosoficească (Buda, în Crăiasca Tipografie a Universității Unga­riei, 1829). Cu puțin timp înainte de a vedea lumina tiparului această lucrare, Grigorie Râmniceanu (1763–1828), fost profesor de cunoștințe religioase la Școala de la Sf. Sava, ales episcop al Argeșului în 1823, a tipărit în traducere Logica Sfântului Damas­chin, în Tipografia Sfintei Mitropolii, în anul 1826.

În Precuvântare la traducere zice:

… întru această vârstă de vreame s-au ivit și această Logică a Sfântului Damas­chin, tălmăcită din limba Elinească, de mine cel mai de jos numit patriot, carele și de nu m-am cunoscut în deprinderea altor destoinicii, dar în trudirea cărților limbii patriei, cu sațiu am petrecut. Deci încă mai denainte știind eu că unii din dascălii altor limbi poate de vreo patimă răpindu-se, nu lipsesc a zice că cu neputință iaste a să muta Filosofia și în limba rumânească pentru sărăcia zicerilor și numirilor, am pus toată osârdia de am tălmăcit și pre ceale mai nelesnicioase graiuri și nume, păzind de aproape pre înțelegerea tălmăcirii, pentru ca să rămâie greșită și deșartă părerea acelora și să se arate prin lucru dovedit cum că toate limbile fără osebire sânt îndămănatece la toate științele.^[5]

Iar la sfârșit, după Scara celor ce să cuprind într-această logică a așezat un Lexiconaș al zicerilor și numirilor celor noaă, care acum de nevoe pentru înțelegerea aceștii lo­gici s-au găsit din însăși limba noastră rumânească.

După aceste încercări, predarea filosofiei la Școala de la Sf. Sava a fost între­ruptă o vreme – până când a fost invitat să predea filosofia August Treboniu Laurian, în 1842. El a tradus Manual de filosofie lucrat după programa universită­ții de la Paris de A. Delavigne licențiat al Academiei din Paris (tiparul Colegiului Național, 1846) și Manual de filosofia și de literatura filosofică de W. Traug. Krug, publicând (doar) primul volum în 1847. Din Advertimentu din partea traducto­riu­lui transpar dificultățile întâmpinate în găsirea termenilor filosofici și deschiderea către alte pro­puneri viitoare, mai potrivite.

Limba in genere după metodulŭ adoptatŭ în urmarea unei critice indelungate, o amŭ păstratu in curătìa ei, si amŭ judecatŭ de peccatŭ a spurcà scientia prin o ammes­tecatură barbară. Cu tóte aceste-à in formarea terminilorŭ si in orto­grafiă amŭ căutatŭ modulŭ cellŭ mai simplu, insă totŭ de o dată si cellŭ mai aprópe de a se puté perfecționà fără a cere scâmbâri considerabile, cândŭ va fi să se introducă unulŭ mai rationatŭ.^[6]

Nu peste mult timp, a publicat o traducere după același autor și Timotei Cipariu, la Blaj: Elemente de filosofia după W. T. Krug, apărută în două volume, în 1861 și 1863. Cunoscător al traducerii lui Laurian, în Prefatiune continuă să vor­bească despre dificultatea traducerii și își cere scuze pentru imperfecțiuni:

Multa greutate se semtî traducundu, pentru defectulu nu numai in terminii filoso­fici romanesci, ci si in cuvente ce semneza idee astracte, cuvente cari in limb’a ger­ma­na si in cele clasice se afla copiose, er’ intru a’nostra mai rare. In aste cercustari ne folosiramu cu termini latini, mai raru grecesti, dupa esemplulu altoru limbe chiaru si mai avute de câtu a’ nostra; si de aceea credemu, cà vomu fí scusati.^[7]

Tot în Transilvania, la Brașov, Ioan Meșotă, în studiul „Espunerea catoruva feno­mene sufletesci cu privire la espresiunile psicologice in limb’a rumanésca”, publicat în A septea programa a gimnasiului plenariu românescu de religiunea gr. orientale pe an. Scol. 1865/6, redactată („redigéta”) de G. J. Munteanu (Brasiovu, Tipografi și pro­ve­diutori Römer & Kammer, 1866), scria:

Rumanii ocupandu-se cu studiulu scientificu alu filosofii numai póte face tabula rasa celu putinu nu toti din progresulu ce ’l’a facutu acésta sciintia la popórele culte atatu vechi catu si moderne. Prin urmare elu primesce notiuni gata, care are numai de ale cercetá, déca sunt corecte si apoi a-le imbracá in vestminte rumanesci corespundiatória. Era corespundiatória este o vorba notiunii, care o insemnéza, atunci, candu, séu cuprinde in sine tóte semnele caracteristice, prin care se deosebeste o notiune de alt’a, séu este unu semnu de conventiune primitu decatre natiunea intréga. Aflarea semneloru conventionale pentru insemnarea notiuniloru este triumfulu inteligintiei omenesci – Déca nu ne vomu nisui a ficsá insemnatatea vorbeloru pe ori ce terenu, dar cu deosebire in filosofia, ne vomu deprinde numai la vorbe góle, la frase fara sensu, si sciinti’a in locu de a cultivá poporulu numai lu va intunecá mai tare […]^[8]

Pentru a fixa și statornici („statori”) în limba română expresiunile psihologice neapărat necesare în predarea propedeuticii filosofice prezintă „representatiunile sensuale a le omului despre trupulu seu si despre obieptele sensuale din afară, castigate prin mijlocirea organeloru simtiuriloru”, explicând etimologia și înțelesul lor. Se rezumă însă la „numai cateva și anca cele mai simple”, așteptând din partea celor mai competenți – „acei profesori dela o facultate filosofica rumanésca” – scrierea unei „psicologii empirice rumanesci”.

O primă încercare, destul de reușită, a făcut-o Ioan Popescu, care a publicat, în 1881 Psihologia empirică seu Sciinţa despre suflet între marginile observaţiunei (Sibiiu, Tip. lui S. Filtsch (W. Krafft)). Dar realizarea supremă a dat-o Constantin Rădulescu-Motru, care a publicat în 1923 Curs de psihologie (București, Cultura Națională). După cum a scris în manualul de psihologie, redactat pentru școlile secundare, considera acest curs ca „un fel de vocabular pentru științele filosofice”, făcând cu acel prilej distincția dintre limbajul psihologiei, al logicii, al moralei, al pedagogiei etc.

Un cuvânt în vocabularul unei limbi își are sunetul și înțelesul său bine precizat, dar din vocabularul limbei nu putem să știm cu toate acestea ce rol va avea el să joace în diferitele propozițiuni, cari îl vor cuprinde. Într’o propozițiune el poate servi la o afirmare și în altă propozițiune, la altă afirmare. Chiar înțelesul lui se poate schimba după finalitatea în care este îndreptată propoziția. Cum este cuvântul așa este și faptul sufletesc. Înțelesul lui psihologic este un fel de voca­bu­lar pentru științele filosofice, nu însuș fundamentul lor. Fundamentul științelor filosofice consistă în scopul special, pe care fiecare dintre ele îl urmărește. Logi­ca urmărește adevărul, morala urmărește cunoașterea normelor de conduită, pedagogia urmărește cunoașterea normelor după cari să se facă în mod util dezvoltarea corpului și sufletului, etc. […]^[9]

L-am întâlnit pe C. Rădulescu-Motru printre colaboratorii pentru filosofie la Enciclopedia Română, publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, de C. Diaconovich, tomul I (Sibiiu, Edi­tura și Tiparul lui W. Krafft, 1898), dar nu am identificat niciun articol semnat de el. În cele trei volume ale Enciclopediei (vol. II, 1900; vol. III, 1904) au fost tratați peste 300 termeni filosofici, în marea lor majoritate în articole elaborate de Grigore Pletosu, profesor de filosofie la Gimnaziul superior fundațional din Năsăud^[10], Mihail Dragomi­rescu, conferențiar de estetică la Facultatea de Filosofie și Litere de la Universitatea din București, și Nicolae Mihăescu-Nigrim, profesor din Ploiești.  

Discuții asupra alcătuirii unui Dicționar Românesc de Filosofie propriu-zis au avut loc în ședința din 18 noiembrie 1915, acum 110 ani, într-o ședință a Socie­tății Române de Filosofie^[11], condusă de C. Rădulescu-Motru, și s-ar putea ca artico­lul „Problema conștiinței”, cu subtitlul „Definiție”, publicat în același număr din Studii filosofice^[12] în care era menționat evenimentul, să fi fost scris de Marin Ștefă­nescu, secretarul societății, chiar sub impulsul acestor discuții. Propunerea a rămas deschisă și putem găsi în Revista de filosofie de mai târziu încercări de răspuns la întrebări legate de folosirea și înțelesul unor termeni, concepte și noțiuni.

Ea a fost însușită la modul cel mai serios de Nae Ionescu, care a ținut în anul universitar 1924–1925 un seminar special cu tema Dicționar Filosofic.^[13]

La recomandarea și sub îndrumarea lui a fost tradusă Critica rațiunii practice de Immanuel Kant, de doi dintre elevii săi. Unul dintre ei, Dumitru Cristian Amzăr, reafirmă în studiul introductiv „Kant în românește” preocuparea pentru „agonisirea unui vocabular filosofic românesc” și rolul traducerilor în acest sens, amintind și demersul descălecător al lui Grigorie Râmniceanu:

Noi care ne plângem astăzi de „insuficiența” limbii românești când vrem să facem știință și filosofie” „la nivelul” Apusului, să ne oprim puțin și să cugetăm la pilda de sforțare proprie, pe care ne-a dat-o, acum un veac, Kir Grigorie, Episco­pul Argeșului, tălmăcind „din limba ellinească” Logica Sfântului Ioan Damaschin; […]

Tot așa am încercat […] să ne oprim pe cât cu putință la termeni curat românești, în credința că în grija pentru agonisirea unui vocabular filosofic românesc nu cade numai în sarcina gânditorilor originali, așa de numeroși în vremea din urmă și totuși, spre deosebire de mulți din înaintașii lor, așa de puțin atenți la forma în care își îmbracă cugetarea lor nouă, ba uneori neînchipuit de nouă pentru „cultura” noastră, (atât de stăpâniți sunt numai de ceea ce spun!) – ci este și una din datoriile traducătorilor. Firește: în marginile îngăduite de posibilitățile și spiritul limbii noastre. Căci dacă traducătorii filosofilor greci au, în această privință, mai mult noroc, cei care traduc din filosofia apuseană sunt siliți să țină seamă de tradiția scolastică a terminologiei noastre filosofice (pro­ve­nită din interpretarea latină a filosofiei grecești); terminologie pe care noi, românii, trebuie s-o păstrăm uneori neschimbată, datorită nu numai caracterului romanic al limbii noastre, care ne ușurează înțelegerea ei, dar mai ales puterni­cei influențe pe care limba franceză a avut-o nu atâta asupra gândirii cât mai cu seamă asupra vorbirii, deseori lipsite de gânduri, a românului „cult”, – ceea ce ne face să preferăm această terminologie, mai ales că în limba noastră încă nu se poate găsi una făcută gata. La Kant care a gândit de fapt latinește în limba germană (nu rareori își făcea însemnările deadreptul în latinește), trebuia cu atât mai mult să avem în vedere lucrul acesta.

O desăvârșită „autohtonizare” a limbajului filosofic numai pe această cale este de altfel cu neputință. Rămâne sarcina gânditorilor pământeni să ne alcătuiască unul propriu.^[14]

Sub influența lui Nae Ionescu s-a constituit o „generație” care s-a organizat într-o aso­ciație ai cărei membri (printre care: Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Mircea Vul­că­­nescu, Dan Botta) au scos „revista de arte, litere și filosofie” Criterion, unde au apă­rut câteva articole dintr-un dicționar – „Experiență” de Petru Comarnescu (anul I, nr. 1, 15 octombrie 1934, pp. 3–4), „Spiritualitate” (anul I, nr. 2, 1 noembrie 1934, pp. 3–4) și „Generație” (anul I, nr. 3–4, 15 noembrie – 1 decembrie 1934, pp. 3–6) de Mir­cea Vul­cănescu; „Problematică” de Constantin Noica (anul I, nr. 5, 15 decembrie 1934, p. 3); „Satul” de Henri H. Stahl (anul II, nr. 6–7, ianuarie – februarie 1935, pp. 3–4)^[15] –, la rubrica „O idee”, însoțită de următoarea motivare:

Ideia acestui dicționar s’a născut din trei motive: primul de ordin logic discriminativ, al doilea de ordin filosofic cultural, al treilea de ordin pedagogic.

În primul sens, dicționarul trebue privit ca o reacție împotriva confuziei și echi­vo­curilor strecurate prin vorbă și prin scris în gândirea contimporană. Arătând înțelesurile deosebite acoperite cu acelaș termen, se învederează, pe de o parte, deosebitele preocupări aflate în prezență; iar pe de alta, se risipesc pretinsele discuții de idei, în măsura în care nu sunt decât certuri de cuvinte.

Al doilea temeiu isvorăște din constatarea că fiecare epocă are anumiți termeni care par a stârni un interes superior altora. Evidențierea valorii de circulație a aces­tor termeni și a sensurilor lor, ajută la fixarea fizionomiei spirituale a epocei.

Precizând sensul ideilor principale ale vremii și determinând valoarea lor de cir­culație, dicționarul mai poate servi de îndreptar gândului celor mai tineri, care vor să se orienteze exact față de problemele pe care le găsesc deschise de îna­intașii lor.

Într’o formă mai succintă, dicționarul de față își propune deci să continue acti­vi­tatea de lămurire începută în symposioanele Asociației Criterion.^[16]

Ideea a fost reluată în publicația Izvoare de filosofie. Culegere de studii și texte (București, Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu, 1942), îngrijită de Constantin Floru, Constantin Noica și Mircea Vulcănescu, unde apar câteva articole scrise în vederea unui Dicţionar metafizic: „Despre infinit”, de Octav Onicescu (pp. 214–222), „Struc­tură”, de Alice Botez (pp. 222–233), și „Unu și multiplu”, de Constantin Noica. Despre realizarea acestui proiectat dicționar și pregătirea pentru redactarea acestor articole, se spune în nota însoțitoare:

El [dicționarul] nu va putea fi alcătuit prea curând și nici numai de cei cari au fost la început însuflețiți de acest proect. De altfel articolele nu ar putea intra întocmai într’un dicționar, unde totul ar trebui unificat ca metodă și prezentare. Este vorba, prin urmare, de un simplu exercițiu prealabil, în vederea unui dicțio­nar metafizic pe care, poate, cultura românească îl va avea cândva.

Înainte de redactarea acestor articole, s’a discutat asupra noțiunii de «meta­fizic» și a termenilor ce ar trebui, în primul rând, lămuriți. Diferiți cercetători și-au luat sarcina de a pregăti referate despre: Principiu; Esență și Existență; Iden­titate și Alteritate; Tot și Parte: Ființă și Devenire; Noimă.^[17]

În următorul volum al culegerii, Mircea Vulcănescu, definind „dimensiunea românească a existenței”, încearcă să privească lucrurile „dinlăuntru, intuitiv, așa cum sunt trăite în faptul limbajului”:

Fiecare influență suferită de neamul nostru ar putea fi analizată separat și ispita rezultată ar putea fi cercetată în ea însăși, spre a vedea ce contribuție poate da la lămurirea dimensiunii românești a existenței. Am suprapune astfel ispitei tracice, o ispită romană, una slavă, una greco-bizantină, una fran­ceză, una germană, care ar veni să aducă, fiecare, o anumită calitate struc­turală a sufletului românesc.

Rezultatul, cercetat de noi cu alt prilej pentru unele din aceste ispite, e, fără îndoială, destul de interesant ca să îndemne pe cercetători să stăruiască. E, desigur, și aceasta o metodă. Dar e o metodă exterioară: constituirea unui eu, printr’o ierarhizare specificată de non-euri. Aci, vom încerca însă altă cale, mai simplă, care privește lucrurile din lăuntru, intuitiv, așa cum sunt trăite în faptul limbajului, și care încearcă să le reducă la funcțiuni și semnificații. O cale apropiată de metoda fenomenologică.^[18]

Interbelic, în anul 1930, maiorul I. C. Pârăianu a publicat la Craiova o Enciclo­pe­die filosofică, care tratează 173 de termei filosofici^[19], iar în 1945, Fanu-Al. Duțulescu a scos tot la Craiova, în 1945, Dicționarul filosofiei, care cuprinde înțelesurile a 1300 de termeni^[20], dar fără rol deosebit în fixarea, formarea sau valo­ri­ficarea limbajului filo­so­fic românesc. Cel din urmă, după ce atribuia un anumit înțeles filosofiei, afirmă:

Filosofiei îi revine sarcina grea să sintetizeze – ca o încoronare – și începuturile, ca adevăruri de plecare și rezultatele, ca adevăruri finale ale tuturor științelor și artelor. Cu acest înțeles atribuit Filosofiei conchidem, că fiecare știință are filo­so­fia sa – așa cum are și arta sa – și reciproc.

Scrie, foarte instructiv, în Cuvânt introductiv:

În lucrarea ce publicăm, ne-am propus să dăm o orientare generală în Filosofie, străduindu-ne să ușurăm înțelegerea termenilor consacrați în exprimarea gân­di­rii filosofice.

În acest scop, facem cunoscute înțelesurile a 1300 termeni uzuali, adresân­du‑ne celor care voiesc să-i știe și să-i întrebuințeze ca atare – în special elevilor de curs superior și studenților în genere – cuprinzând și 40 expuneri succinte ale concepțiilor filosofilor din Antologia filosofică, publicată de Casa Școalelor.

Pentru realizarea practică a acestui scop, am găsit necesar – ca metodă – înfățișarea lucrării sub forma alfabetică a vocabularului – ușor de cercetat, atunci când trebuința se cere.

Numărul mare de termeni și înțelesurile felurite atribuite aceluiași termen, își au explicația, pe de o parte, în înțelesul ce am atribuit mai sus Filosofiei. Și, ca să-i redăm mai inteligibili, i-am localizat pe fiecare în: știința, arta, morala, religia sau problema filosofică respectivă. Pe de altă parte, explicația feluritelor înțelesuri atribuite termenilor, trebuie găsită în faptul că aceste înțelesuri alcătu­iesc fondul gândirii, care nu este definitiv fixat ca adevăr dogmatic, absolut, deoa­rece neîncetat progresează gândirea și în calitate și în cantitate. Istoria cul­tu­rii înregistrează acest permanent efort al gândirii: de a stabili cât mai nume­roase cunoștințe și cât mai adevărate, ca o dovadă a biruinții omului, către gândi­rea ideală spre care năzuiește, ca o chemare și misiune divină, îndepăr­tân­du-ne astfel de gândirea reală, legată și determinată de: sufletul celui care gân­deș­te, de corpul în care sălășluiește, de temperament și caracter, de ereditate și mediul cosmic și social, etc. […]

Limbajul și Vocabularul, sunt opera colectivă a societății și Dicționarul fie­că­rei limbi cuprinde înseși aceste înțelesuri, deși nevoi psihologice – sociale și ale aceluia ce-și exprimă gândirea și ale aceluia căruia i se adresează cuvintele – alcătuiesc reguli de gramatică, care nu sunt identice întotdeauna cu regulele de gândire.

Astfel, deși înțelesurile – ca noțiuni și fond ale gândirii – nu sunt identice întot­deauna cu termenii (cuvintele) întrebuințate ca exprimare materială, – totuși forma identității gândirii – considerată Principiu permanent de gândire – ne silește, în mod necesar și imperativ, să atribuim oricărei cunoștințe un înțeles propriu numai ei, identic fixat în uzajul comun, în măsura în care este posibilă cunoștința la acea vreme, corespunzătoare gândirii care fixează acel înțeles. Și, dacă se modifică acest înțeles, prin progresul calitativ și cantitativ al cercetă­ri­lor în timp și se fixează ca atare – atunci, el trebuie întrebuințat identic cum s’a fixat, în toate actele de comparați ce gândirea face între el și alte înțelesuri, până când o nouă modificare i se va aduce de progresul științei.

Iată cum, fondul gândirii este relativ și înțelesurile termenilor, exprimate prin cu­vinte, capătă aspecte deosebite în timp și spațiu.

Gândirea se îmbogățește neîncetat cu noțiuni, cu înțelesuri noi, prin aceiași vastă operație a ei, care este Comparația și apoi verifică înțelesurile fixate de știința de până acum, dacă ele mai corespund sau nu, științei de acum.

Cu aceste precizări, nădăjduim că Filosofia nu va fi considerată numai în expri­marea termenilor de care se folosește, ci în înțelesurile acestor termeni, ca expli­cări teoriilor – date ca răspunsuri problemelor ei. Explicate, aceste înțelesuri devin ușor accesibile înțelegerii oricărei minți normale, chiar și acelora care n-au o pregătire inițială în terminologia filosofiei.

Fiecare știință, artă și profesie își are termenii ei speciali și necesari, fără ca prin aceasta valoarea lor să fie desconsiderată sau chiar contestată.

Recunoaștem însă, greutatea înțelegerii unor termeni speciali ai filosofiei – cum recunoaștem mai cu deosebire obscuritatea și «grandilocvența», căutată inten­țio­nat, a termenilor din scrierile unor «filosofi de profesie» –, fără ca prin aceas­ta să ne contrazicem afirmarea ce facem: nu Filosofia este greu de înțeles, ci termenii folosiți în unele scrieri filosofice.^[21]

Abia în 1949, după înființarea secției de filosofie în cadrul Institutului de istorie (din care se va naște mai târziu Institutul de Filosofie), s-a constituit un colectiv care sub îndrumarea lui Tudor Vianu avea sarcina să întocmească un temeinic Vocabular româ­nesc de filosofie.^[22]

Pentru Vianu nu era o sarcină nouă. În toamna anului 1937, V. Nedelcovici, este­ti­ciană franceză, membră a Asociației pentru Studiul Artelor și Cercetări referitoare la Știin­ța Artei, secretară de redacție la Revue d’Art et d’Esthetique,l-a solicitat să colabo­reze cu articole pentru Vocabularul de artă pe care îl publica revista.^[23] Vianu a trimis un arti­­col despre Admiration și s-a angajat să mai redacteze două despre Perfection și Profon­deur. Pe primul l-a publicat într-o variantă română în Simetria. Caiete de artă și critică (vol. III, iarna 1940 – primăvara 1941, pp. 89–91), unde i-au mai apărut articolele despre „Formă” (pp. 91–95) și „«Gogenos» și «Gignomenon»” (pp. 95–100)^[24].

Într-un material rămas în manuscris (publicat postum în revista Manuscriptum, anul XXVIII, nr. 2–4, aprilie-decembrie 1997, pp. 33–50), Vianu încearcă să extragă câteva directive valabile din studiul problemei limbajului filosofic, așa cum a transmis‑o istoria filosofiei, și să ofere câteva principii de organizare a Vocabularului. Legat de sar­cina propusă, scrie:

Am spus că sarcina noastră este să redactăm un vocabular, nu un dicționar filo­sofic. Deosebirea dintre unul și altul consistă în întinderea și varietatea ter­me­nilor pe care îi rețin, dar uneori și în caracterul definițiilor lor. Dicțio­na­rul este o operă mai întinsă, acoperind aria totală a unei limbi, întreaga varie­tate a sectoarelor ei. Vocabularul este o lucrare mai expeditivă, în slujba informării rapide în legătură cu necesitățile imediate ale vorbirii. Soco­tesc că trebuie să ținem seama de această deosebire. Dar – se va adăuga – vocabularele nu pot da decât definiții nominale, verbale, în timp ce singure dicționarele s-ar cuveni să obțină definiții reale, ale lucrurilor, nu ale cuvintelor.

[…]

Evident că atunci când e vorba de definirea unor termeni a căror cunoștință este necesară pentru că ei se găsesc în țesătura textelor clasice ale filosofiei, pe care un student citindu-le, vocabularul nostru trebuie să-l ajute a le înțelege, definițiile noastre nu pot fi decât verbale.

Considerând că Vocabularul românesc al filosofiei nu poate rămâne un glosar, o operă de filologie filosofică, așa cum au apărut în epocele de lichidare ale unui trecut ci, cu toate proporțiile ei modeste, ea trebuie să devină un instru­ment în serviciul cunoașterii realității. Cred că nu trebuie să urmărim a împru­muta viitorilor noștri cititori lustrul unei științe de cuvinte, ci, punându-i în fața problemelor și a chipului în care știința modernă încearcă să le rezolve, să-i aju­tăm a înainta în opera cunoștinței.^[25]

Se referă la problema ariei termenilor filosofici (Cum îi identificăm? De unde îi culegem?):

Termenii filosofici sunt, dacă nu mă înșel, în afară de acei tradiționali, pe care un vocabular filosofic trebuie să-i noteze pentru că îi întâmpinăm la tot pasul în textele de filosofie, toți acei pe care îi putem culege la nivelul generalizărilor celor mai înaintate ale științelor naturii și ale omului. Evident, un vocabular filo­sofic nu poate deveni unul enciclopedic. Tactul autorilor, în lucrarea de selec­tare a cuvintelor, trebuie să distingă între acelea care corespund noțiunilor foarte generale, adică noțiunilor proprii ale filosofiei, dacă este just a înțelege pe aceasta din urmă drept produsul ultimelor generalizări operate asupra experien­ței și a condițiilor ei.^[26]

Și încearcă să răspundă la întrebarea: „Sunt de preferat, pentru exprimarea ade­vărurilor filosofiei, cuvintele uzuale sau cele tehnice și artificiale?”:

Limbile filosofice artificiale ale secolului al XVII-lea se întemeiau pe convin­gerea că există un număr limitat și înnăscut de idei fundamentale, din a căror combinație se pot reface toate celelalte idei ale inteligenței omenești. Epoca noastră nu mai caută însă izvorul cunoștinței în combinația ideilor, ci în obser­va­ția realității. Dar cu toate că puțină lume va mai crede astăzi în alfabetul cuge­tă­rilor umane, din vechile încercări ale veacului al XVII-lea rămâne, în afară de principiul superiorității filosofice a termenului tehnic, care cred că tre­buie preferat ori d câte ori lucrul este posibil, indicația normativă potrivit căreia termenii definitorii nu trebuie înmulțiți, peste necesitate. Ni se pare evident că descoperirile științei, judecățile ei sintetice scapă tot timpul prin ochiu­rile plasei care ar vrea să le prindă în rețeaua unor idei stabilite mai înainte. Dar dacă ideile și deci terminologia noastră se îmbogățesc necontenit, nu est aci un motiv de a le încărca fără temei. Apropierea, înrudirea, filiația ideilor trebuie să transpară în economia termenilor. Limba filosofică nu poate fi decât concisă, căci concisiunea este una din primele condiții ale preciziei.^[27]    

Vocabularul început sub direcția lui Tudor Vianu nu a fost finalizat (de altfel, activitatea colectivului a și fost oprită după un an). Schițarea câtorva termeni o putem vedea în paginile din Manuscriptum (pp. 51–65), unde sunt prezentați și câțiva termeni dintr-un Vocabular de estetică (pp. 73–86). Realizarea lui se afla și sub presiuni ideologice. Vianu însuși simțea nevoia stringentă a clarificării termi­no­logiei marxist-leniniste „atât de importantă în dezbaterile actuale” și care nu putea decât să fie preluată din „opere” precum Vocabularul filosofic în limba rusă al lui P. Iudin^[28].

Mai târziu, „un colectiv de cercetători din Institutul de filozofie al Academiei și de cadre didactice de la catedrele de științe sociale, prin preluarea sau refacerea, în numeroase cazuri, a articolelor de filozofie din Dicționarul Enciclopedic Român, ca și prin introducerea altor articole noi” au elaborat „o lucrare de referință de nivel me­diu și superior”: Mic dicționar filozofic (București, Editura Politică, 1969); ediția a doua (1973) „prezintă o revizuire și o îmbunătățire a unui important număr de arti­cole, în funcție de înnoirea problematicii, de stadiul cercetării și dezbaterii filozofice contemporane”. Ediția definitivă a acestei lucrări a apărut cu titlul Dicționar de filo­zofie (1978) și „cuprinde peste 2200 de termeni, deci cu 1000 de termeni mai mulți decît Micul dicționar filozofic”. În aceeași perioadă, a apărut un Dicționar de estetică generală (București, Editura Politică, 1972) elaborat de 26 autori „repre­zen­tînd, în majo­ritate, catedrele universitare de specialitate și sectorul omolog al Institu­tului de Filozofie”. Pentru întocmirea lui a fost publicată spre dezbatere o listă de termeni în revista Contemporanul, și unele articole au apărut într-o primă redactare în revista Astra. În anul 1985, profesorul universitar Gheorghe Enescu de la Univer­si­tatea din București a publicat Dicționar de logică (București, Editura Științifică și Enci­clo­pedică)^[29], care „permite o orientare rapidă în domeniul complex și vast al logicii con­temporane”.

În primii ani de după instaurarea regimului comunist a fost interesat de lim­ba­jul filosofic românesc și Lucian Blaga. În lucrarea Gândirea românească în Tran­sil­vania în secolul al XVIII-lea, încheiată în 1950, dar tipărită mai târziu (ediție îngrijită de George Ivașcu, București, Editura Științifică, 1966), Blaga eviden­țiază eforturile lui Samuil Micu de a face „pre limba românească” diversele discipline filosofice și ilustrează prin exemple fapta lui (pp. 166–170), iar într-o comunicare din aceeași perioadă („Terminologia filosofică a lui Samoil Klain și problema unei terminologii filosofice românești în general”) în care vorbește și despre efortul propriu, nota:

Dezideratul […] de a proceda la o curățire și la o îndrumare conștientă a terminologiei filosofice românești se cere examinat sub foarte multe aspecte. O întrebare esențială ce urmează să fie pusă, este: care ar fi criteriile «curățirii» și «îndrumării» în chestiune? Unul din aceste criterii, fundamental, ar fi, desigur, acela al apropierii de limba vorbită de popor […]. A te apropia de limba vorbită de popor! Cred că anevoie s-ar găsi un scriitor, care să nu accepte o asemenea normă […], eu însumi m-am căznit în acest sens în încercările mele de a îmbo­găți terminologia filosofică românească. Spun «m-am căznit» și atât. M-am căznit dar probabil nu totdeauna cu succes. […]

[…] dezideratul în general just, al apropierii de limba vorbită de popor, este formulat uneori ținându-se seama de ceea ce au izbutit să facă alte popoare din limba lor! Grecii vechi, Inzii, Germanii de la Wolff și Kant încoace, Rușii au izbutit să-și creeze o terminologie filosofică pe «rădăcini» din limba lor. E un mare triumf acesta, fără îndoială. Dar triumful acesta este de fiecare dată con­dițio­nat, printre altele de structuri lingvistice cu totul aparte: greaca, sanscrita, germana, rusa, au prin structura și prin firea lor, prin prefixele inerente limbii și prin posibilitatea lor de nimic îngrădită de a «compune» cuvinte, putința de a crea termeni mai apropiați de limba poporului și de a evita astfel «neologis­mele». Limba românească, la fel cu toate limbile romanice, nu are această fire. Ea nu poate să «compună». Și atunci, de câte ori se găsește în fața unui atare termen, ea e nevoită să recurgă fie la neologism, fie la o circumscriere.^[30]

Blaga a lucrat și la un dicționar filosofic^[31], care a rămas în manuscris, la fel ca și o enciclopedie filosofică (de peste 3700 pagini) în care Nicolae Balca a ajuns până la termenul suflet^[32].

„Virtuțile” limbajului filosofic românesc au mai fost încă o dată puse la în­cer­care, prin traducerea operei lui Hegel în limba română. D. D. Roșca, princi­pa­lul tra­du­cător (alături de Constantin Floru, Virgil Bogdan, Radu Stoichiță și Petru Dră­ghici), a scris despre dificultatea uneori descurajatoare a acestei activități și despre so­lu­țiile care au implicat inevitabil cunoașterea „stilului de gândire și a modului de expri­­mare a lui Hegel”, ceea ce l-a condus la ideea elaborării unui lexicon hegelian nu doar pentru compatrioții lui Hegel, ci și pentru cei care îl citesc pe Hegel în traducere:

Nu este, […], greu de înțeles că dacă până și compatrioții lui Hegel, ar avea nevoie de un lexicon în care să fie înregistrați și lămuriți anumiți termeni de care face uz Hegel, lămurire care le-ar ușura, desigur, înțelegerea multor texte hegeliene, cu atât mai mare nevoie au de un astfel de lexicon cei care îl citesc pe Hegel numai în traducere. Ar fi, lucru folositor să fie elaborată și la noi o lucrare de felul acesta, lucrare în care să fie explicate semnificațiile po­si­bile ale principalilor termeni hegelieni (și implicit concepte) care ne­ce­si­tă o astfel de încercare de explicare.^[33]

Dar cel care s-a impus ca o voce distinctă în apărarea și valorificarea limba­ju­lui filosofic românesc/limbii filosofice românești a fost Constantin Noica. În „cu­vân­tul înainte” la Rostirea filosofică românească (București, Editura Știin­ți­fică, 1970) el ne‑a amintit despre „un rest românesc în cele ale gândului” și a făcut și o subtilă dife­rențiere între limbaj și limbă:

Dacă graiul nostru spune într-adevăr lucruri ce nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi și care le-ar putea îndemna pe acestea să se mlădieze după cuvântul nostru, atunci, în măsura în care există un rest românesc în cele ale gândului, suntem datori lumii cu acest rest.

Dar ne suntem datori nouă, ca purtători ai limbii acesteia și lucrători în ea. Până ce va veni ceasul de judecată al limbilor în care e despicată lumea, noi gândim și creăm în cuvintele noastre, încă. Pentru noi ele sunt vii, chiar dacă s‑au îngropat în uitare. Din această uitare – ce adesea e o uitare de sine, în măsura în care vorbirea omului este și ființa lui – noi le putem scoate, pe toate cele care ne par grăitoare: pe unele spre a ne desfăta numai, ca într-un muzeu (cine ar mai spune astăzi „cu smerită mândrie”, când mândrie a încetat să în­sem­ne înțelepciune?), pe altele spre a ne împrospăta și spori gândul, din neaștep­tatele, uneori uimitoarele lor adâncimi de înțeles.

Cugetarea filosofică nu pare a fi avut și avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte folosește nu limbajul ci limba. Filosofia se întemeiază cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele și codurile se desfă­șoară în siguranța și destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filoso­fică se bucură, cum spunea Hegel, când întâlnește în limbi cuvinte nu numai cu semnificații deosebite dar și opuse.^[34]

Noica a completat Rostirea filosofică românească (1970) cu Creație și frumos în gândirea românească (București, Editura Eminescu, 1973), publicând ambele volume sub titlul: Cuvînt împreună despre rostirea românească (București, Editura Eminescu, 1987), care poate fi consultat acum și într-o ediție „integrală”^[35]. Articolele acestor vo­lu­me constituie un veritabil vocabular al limbii filosofice românești, care a și fost pus la lucru în Sentimentul românesc al ființei (București, Editura Eminescu, 1978).

---

Note

[1] Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. IV: Istoria ieroglifică, text stabilit și glosar de Stela Toma, prefață de Virgil Cândea, studiu introductiv, comentarii, note, bibliografie și indici de Nicolae Stoicescu, București, Editura Academiei, 1973, p. 54.

[2] Ibidem, p. 55.

[3] [Samoil Kláin], Lógica, adecă: parté cé cuvântătóare a filosofiei, Buda, Crăiasca Tipografie Orientaliceasă a Universității Peștii, 1799, p. 84.

[4] Paul Iorgovici, Observații de limba rumânească, prefață de Ștefan Munteanu, ediție critică, studiu introductiv, tabel cronologic, note, bibliografie de Doina Bogdan-Dascălu și Crișu Dascălu, Timișoara, Editura Facla, 1979, pp. 77–78.

[5] Sf. Ioan Damaschin, Logica, tălmăcită în limba Patriei de Preasfințitul Kir Grigorie [Râmniceanu] Episcop al Argeșului, ediție îngrijită de Adrian Michiduță, postfață de Gabriela Braun, transliterare de Aurelia Florescu, Craiova, Editura Sim Art, 2007, p. 25.

[6] Manual de filosofiă si de literatura filosofică, de W. Traug. Krug, tradussŭ după a treia editione de A. Treb. Laurianu, tomul I, Bucuresci, Tipariulŭ Collegiului National, 1847, p. IV.

[7] Elemente de filosofia, după W. T. Krug, de T. Cipariu, Blasiu, Tipariulu Seminariului Diece­sanu, MDCCCLXI, p. 4.

[8] Ioan Meșotă, „Espunerea catoruva fenomene sufletesci cu privire la espresiunile psicologice in limb’a rumanésca”, publicat în A septea programa a gimnasiului plenariu românescu de religiunea gr. orientale pe an. Scol. 1865/6, redactată („redigéta”) de G. J. Munteanu (Brasiovu, Tipografi și provediutori Römer & Kammer, 1866), p. 23.

[9] C. Rădulescu-Motru, Elemente de psihologie. Lecțiuni pentru școlile secundare, ediția V-a, București, Editura Autorilor Asociați, 1935, p. 35.

[10] O listă (cvasi)completă a articolelor semnate de acesta, poate fi găsită în: Grigore Pletosu, Publi­cistica, vol. I, ediție îngrijită de Dan-Marius Goga și Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2018, pp. 22–28.

[11] Studii filosofice. Revista Societăței Române de Filosofie, volumul VIII: Supliment, [1919], p. XII.

[12] Ibidem, pp. 161–186.

[13] Marin Diaconu, Istoria limbajului filosofic românesc, București, Editura Univers Enciclo­pe­dic, 2002, p. 215.

[14] Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, în românește de Dumitru Cristian Amzăr și Raul Vișan, cu două note introductive: „Viața lui Kant” de C. Rădulescu-Motru și „Asupra Rațiunii practice” de Nae Ionescu, București, Editura Institutului Social Român, 1934, pp. XLII–XLIV.

[15] Colecția completă a revistei poate fi consultată și într-o ediție anastatică, ediție îngrijită de Marin Diaconu, [Editura Roza Vânturilor, 1990].

[16] Criterion. Revistă de arte, litere și filosofie, anul I, nr. 1, 15 octombrie 1934, p. 3. Nota a fost reluată și în al doilea număr al revistei (anul I, nr. 2, 1 noiembrie 1934, p. 3)

[17] Izvoare de filosofie Culegere de studii și texte, îngrijită de Const. Floru, Const. Noica și Mircea Vulcănescu, București, Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu, 1942, pp. 214–215.

[18] Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenței – schiță fenomenologică”, Izvoare de filosofie. Culegere de studii și texte, îngrijită de Const. Floru, Const. Noica și Mircea Vulcănescu, București, vol. II, Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu, 1944, p. 60.

[19] I. C. Pârăianu, Enciclopedie filosofică, Craiova, Editura Ramuri, 1930. Autorul nu avea o pregătire filosofică specializată; după ce a ajuns colonel, a publicat volumul: Omul și criminalitatea, București, Editura „Universul”, 1943.

[20] Fanu-Al. Duțulescu, Dicționarul filosofiei (înțelesurile a 1300 termeni), Craiova, Editura Scrisul Românesc S. A., 1945. Despre autor, se pot găsi amănunte în monografia: Adrian Michiduță, Fanu Duțulescu psiholog și filosof, Craiova, Editura Aius, 2013.

[21] Fanu-Al. Duțulescu, Dicționarul filosofiei, pp. V–VII.

[22] Crizantema Joja, „O mărturie”, Manuscriptum, anul XXVIII, nr. 2–4 (107–109), aprilie–de­cem­brie 1997, p. 32.

[23] Vezi Scrisori către Tudor Vianu, vol. II: (1936–1942), București, Editura Minerva 1994, pp. 103–105, și următoarele. Răspunsul lui Vianu și câteva amănunte despre această colaborare în: Tudor Vianu, Opere, vol. XIV: Corespondență, interviuri, poemul „Arcadia”, ediție îngrijită și note de Vlad Alexandrescu, București, Editura Minerva, 1990, 213–214, 556.

[24] Articolele se regăsesc și în volumul retrospectiv: Simetria, Caiete de artă și critică: dicționar, toamna 1993, pp. 1–3, 49–52, 57–61.

[25] Tudor Vianu, „Problema limbajului filosofic și principiile unui Vocabular românesc al filo­so­fiei”, Manuscriptum, anul XXVIII, nr. 2–4 (107–109), aprilie–decembrie 1997, p. 44–45.

[26] Ibidem, pp. 46–47.

[27] Ibidem, p. 50.

[28] „Opera” a fost publicată în limba română în două ediții succesive: Mic dicționar filozofic, redactat de M. Rozental și P. Iudin, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1944; reed. 1945.

[29] Ediția a II-a, îngrijită de Iancu Lucica: București, Editura Tehnică, 2003.

[30] Lucian Blaga, „Terminologia filosofică a lui Samoil Klain și problema unei terminologii filosofice românești în general”, apud Pavel Apostol, „Pe marginea unui text inedit de Lucian Blaga cîteva reflecții asupra lim­ba­jului filosofic românesc”, Viața românească, anul XX, nr. 2, februarie 1967, pp. 184–185.

[31] Marin Diaconu, Istoria limbajului filosofic românesc, p. 216.

[32] Ibidem, p. 219.

[33] D. D. Roșca, Însemnări despre Hegel, București, Editura Științifică, 1967, pp. 171–172.

[34] Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, București, Editura Științifică, 1970, pp. 6–7.

[35] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească: prima ediție integrală, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Grigore Vida, București, Editura Humanitas, 2021.

Referințe bibliografice

Apostol, Pavel, „Pe marginea unui text inedit de Lucian Blaga cîteva reflecții asupra limbajului filosofic românesc”, Viața românească, anul XX, nr. 2, februarie 1967.

Cantemir, Dimitrie, Opere complete, vol. IV: Istoria ieroglifică, text stabilit și glosar de Stela Toma, prefață de Virgil Cândea, studiu introductiv, comentarii, note, bibliografie și indici de Nicolae Stoicescu, București, Editura Academiei, 1973.

[Cipariu, T.], Elemente de filosofia, după W. T. Krug, de T. Cipariu, Blasiu, Tipariulu Seminariului Diecesanu, MDCCCLXI.

Diaconu, Marin, Istoria limbajului filosofic românesc, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002.

Duțulescu, Fanu-Al., Dicționarul filosofiei (înțelesurile a 1300 termeni), Craiova, Editura Scrisul Românesc S. A., 1945.

Ioan Damaschin, Logica, tălmăcită în limba Patriei de Preasfințitul Kir Grigorie [Râmniceanu] Episcop al Argeșului, ediție îngrijită de Adrian Michiduță, postfață de Gabriela Braun, transliterare de Aurelia Florescu, Craiova, Editura Sim Art, 2007.

Iorgovici, Paul, Observații de limba rumânească, prefață de Ștefan Munteanu, ediție critică, studiu intro­duc­tiv, tabel cronologic, note, bibliografie de Doina Bogdan-Dascălu și Crișu Dascălu, Timișoara, Editura Facla, 1979, pp. 77–78.

Joja, Crizantema, „O mărturie”, Manuscriptum, anul XXVIII, nr. 2–4 (107–109), aprilie–decembrie 1997.

Kant, Immanuel, Critica rațiunii practice, în românește de Dumitru Cristian Amzăr și Raul Vișan, cu două note introductive: „Viața lui Kant” de C. Rădulescu-Motru și „Asupra Rațiunii practice” de Nae Ionescu, București, Editura Institutului Social Român, 1934.

[Kláin, Samoil], Lógica, adecă: parté cé cuvântătóare a filosofiei, Buda, Crăiasca Tipografie Orientaliceasă a Universității Peștii, 1799.

[Krug, W. Traug.], Manual de filosofiă si de literatura filosofică, de W. Traug. Krug, tradussŭ după a treia editione de A. Treb. Laurianu, tomul I, Bucuresci, Tipariulŭ Collegiului National, 1847, p. IV.

Meșotă, Ioan, „Espunerea catoruva fenomene sufletesci cu privire la espresiunile psicologice in limb’a ru­ma­nésca”, publicat în A septea programa a gimnasiului plenariu românescu de religiunea gr. orientale pe an. Scol. 1865/6, redactată („redigéta”) de G. J. Munteanu, Brasiovu, Tipografi și pro­ve­diutori Römer & Kammer, 1866.

Michiduță, Adrian, Fanu Duțulescu psiholog și filosof, Craiova, Editura Aius, 2013.

Noica, Constantin, Rostirea filosofică românească, București, Editura Științifică, 1970.

Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească: prima ediție integrală, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Grigore Vida, București, Editura Humanitas, 2021.

Pârăianu, I. C., Enciclopedie filosofică, Craiova, Editura Ramuri, 1930.

Pletosu, Grigore, Publicistica, vol. I, ediție îngrijită de Dan-Marius Goga și Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2018.

Rădulescu-Motru, C., Elemente de psihologie. Lecțiuni pentru școlile secundare, ediția V-a, București, Editura Autorilor Asociați, 1935.

Roșca, D. D., Însemnări despre Hegel, București, Editura Științifică, 1967.

Vianu, Tudor, Opere, vol. XIV: Corespondență, interviuri, poemul „Arcadia”, ediție îngrijită și note de Vlad Alexandrescu, București, Editura Minerva, 1990.

Vianu, Tudor, „Problema limbajului filosofic și principiile unui Vocabular românesc al filosofiei”, Manu­scrip­tum, anul XXVIII, nr. 2–4 (107–109), aprilie–decembrie 1997, p. 44–45.

Vulcănescu, Mircea, „Dimensiunea românească a existenței – schiță fenomenologică”, Izvoare de filosofie. Culegere de studii și texte, îngrijită de Const. Floru, Const. Noica și Mircea Vulcănescu, București, vol. II, Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu, 1944.

*** Criterion. Revistă de arte, litere și filosofie, 1934–1935.

*** Enciclopedia Română, publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român de Dr. C. Diaconovich, Sibiiu, Editura și tiparul lui W. Krafft, Tomul I, 1898; tomul II, 1900; tomul III, 1904.

*** Izvoare de filosofie Culegere de studii și texte, îngrijită de Const. Floru, Const. Noica și Mircea Vulcă­nescu, București, Tipografia „Bucovina” I. E. Torouțiu, 1942.

*** Simetria. Caiete de artă și critică, vol. III, iarna 1940 – primăvara 1941.

*** Scrisori către Tudor Vianu, vol. II: (1936–1942), București, Editura Minerva 1994.

*** Studii filosofice. Revista Societăței Române de Filosofie, volumul VIII: Supliment, [1919].

---

[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XXI: Perspective conceptual-lexicale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2025, pp. 11–26]