Colocviul Național „Nicolae Bagdasar. Teorii ale adevărului” (28 mai 2021, 10–16). Program

În Teoria cunoștinței, în capitolul „Empirismul”, Bagdasar acordă cel mai mult spațiu prezentării concepției empiriste consecvente a  lui John St. Mill și a critcii pe care acesta o face cunoașterii înnăscute. Mai mult decât atât, în replică la critica lui Mill, Bagdasar conturează el însuși câteva obiecții majore împotriva empirismului radical. Scopul acestei cercetări este de a oferi o reconstrucție a ambelor aspecte, atât a părții expozitive, cât și a celei critice, astfel încât să fie identificate structuri argumentative care sunt proprii respectivelor opțiuni filosofice. Ca urmare, Mill va putea fi înțeles drept filosoful care duce empirismul până la ultimele sale consecințe. Pe de altă parte, în critica propusă de Bagdasar regăsim aspecte de actualitate, cel puțin în ordine sistematică, așa cum ar fi încărcarea teoretică a observației, relația dintre datul senzorial și mecanismele de prelucrare, caracterul ipotetic al cercetării științifice, natura relației dintre experiență și matematică.

Cuvinte-cheie: N. Bagdasar; John St. Mill; empirism consecvent; cunoaștere înnăscută; cunoaștere științifică; natura adevărurilor matematice.

Manuscrisul lui Dumitru Isac, Lucian Blaga și Marele Anonim, conține un capitol intitulat „Valoarea filosofiei lui Lucian Blaga”. Similar structurii întregii lucrări, secțiunea respectivă realizează, cu explicitări particulare, o raportare atât laudativă, cât și critică la adresa sistemului metafizic al lui Lucian Blaga. Analiza pe care D. Isac o face acolo sistemului trilogial se revendică explicit  din lucrarea Teoria cunoștinței a lui N. Bagdasar. Atât ideile-directoare explicite, cât și spiritul exigențelor formulate de N. Bagdasar referitor la aprecierea unei concepții filosofice se regăsesc în paginile dedicate de exegetul botoșenean criticii metafizicii misterelor. Din acest punct de vedere, există trei chestiuni capitale care stau în atenția lui D. Isac și prin prisma cărora el supune discuției critice sistemul lui L. Blaga: raportul dintre teoria cunoașterii și metafizică; problema valorilor cognitive axiale ale creației filosofice; relația dintre adevăr și ficțiune în construcția metafizică, din unghiul căreia ea se raportează la lumea experienței. Abordarea noastră se va concentra asupra celei de a treia probleme. Apreciem că reluarea argumentării lui D. Isac constituie un exercițiu intelectual util și actual, de natură să dezvăluie înrudirea ei cu metodologia epistemologică a lui N. Bagdasar, care o direcționează, riguros și elegant, „spre ideile însele”.

Cuvinte-cheie: adevăr; ficțiune; epistemologie; critică; Dumitru Isac; Nicolae Bagdasar.

Teoria cunoştinţei tipărită de Nicolae Bagdasar într-o primă ediţie, în două volume, în anii 1941-42, şi reluată, într-un singur volum, în anul 1944, este prima parte a Cursului de teoria cunoştinţei susţinut la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti în perioada 1932–1938, în care a expus „problemele originii şi valorii cunoştinţei”. În cea de-a doua parte a cursului, a expus „problema obiectului cunoştinţei”. Această problemă a fost actuală la începutul secolului al XX-lea, când atât ontologiştii, cât şi metafizicienii au pus accentul pe obiectul cunoştinţei, adică pe noţiunea corelată a celor două concepte fundamentale din teoria cunoştinţei – subiect şi obiect –, încercând să dea soluţii (negative) unor probleme metafizice prin integrarea lor în epistemologie. Situaţia s-a schimbat în perioada în care Bagdasar preda cursul. A constatat el însuşi că gânditorii nu se mai sfiesc să vină cu soluţii metafizice la probleme care nu comportă altfel de soluţii şi, astfel, a ajuns la convingerea fermă că în teoria cunoştinţei (ca disciplină) nu ar mai trebui să figureze probleme ce aparţin de drept altei discipline, „probleme ce sunt deghizate probleme metafizice”. Prin urmare nu a mai înglobat această parte a cursului în lucrarea tipărită, intenţionând să o „întregească” cu o introducere în metafizică, dar proiectul nu a fost realizat. În intervenţia mea voi prezenta conţinutul acestei părţi, în care e dezbătută cu precădere relaţia dintre cunoştinţă, adevăr şi realitate.

Cuvinte-cheie: problema realităţii; cunoştinţă; teoria cunoştinţei; metafizică; ontologie.

Scrierile lui Lucian Blaga de teoria cunoaşterii sunt abordate de N. Bagdasar în prima secţiune a volumului Istoria filosofiei româneşti (1940), subintitulată „Filosofia pură”, unde comentează probleme de logică, epistemologie şi metafizică. După o succintă prezentare biobibliografică, în care remarcă, printre altele, că acesta este „înzestrat cu capul cel mai constructiv şi de o deosebită fecunditate”, exegetul tranşează şi expune cu obiectivitate principalele concepte ale cunoaşterii, începând cu metodologia blagiană originală, cu sens dogmatic, subliniind distincţia dintre dogmă şi paradoxiile transfigurate, dintre intelectul enstatic şi cel ecstatic, referinde-se, în detaliu, la mister ca obiect de lucru al cunoaşterii înţelegătoare, la cele două tipuri de cunoaştere: paradisiacă şi luciferică, insistând asupra posibilităţilor „articulate” ale celei din urmă: plus-cunoaştere, zero-cunoaştere şi minus-cunoaştere. Toate aceste tipuri de cunoaştere, la care se mai adaugă şi altele, „juxtapuse” (precum cunoaşterea mitică şi cea ocultă), sunt „moduri” ale cunoaşterii individuate, aflate sub controlul centrului nevăzut al lumii reprezentat de Marele Anonim care, pentru asigurarea „echilibrului existenţial”, limitează posibilităţile cunoaşterii omeneşti aplicând censura transcendentă.

Cuvinte-cheie: metodă dogmatică; mister; cunoaştere paradisiacă; cunoaştere luciferică; paradoxii metafizice.

„Logicismul naiv” este deja un titlu prin care Bagdasar impune cu necesitate raportarea la cunoaștere în perspectiva aristoteliciană. De altfel, a devenit un „loc comun” al istoriei filosofiei faptul că Aristotel a fixat cadrul „cunoașterii științifice”, cartea Α a Metafizicii fiind recunoscută drept o „introducere istorică”, iar cartea Γ, „o propedeutică la sistem” (Vlăduțescu). Definirea „științei” drept cunoașterea cauzelor și deci înțelegerea „științei prime” drept cunoașterea primelor cauze și principii ale „ființei ca ființă” și a „proprietăților ei esențiale” a devenit canonică pentru ceea ce se va fi numit ulterior „adevărata cunoaștere”. Expunerea problemei „logicismului naiv” este clară sub aspectul ei istorico-filosofic, fiind ecoul comentariilor celor mai apreciați istorici ai filosofiei. Totuși, deși „linia” aristotelizantă a interpretării relației dintre cunoaștere și adevăr nu pune niciun fel de probleme de natură „științifică”, fiind bine „trasată” istoric, este interesant că Bagdasar trece foarte ușor peste „linia” posibilei interpretări platoniciene a aceleiași probleme. De ce? Voi încerca să răspund la această întrebare arătând caracterul problematic, nepus în discuție, al tezei „logismului naiv” care decurge din „practicarea” unui mod anume de a face istoria filosofiei.

Cuvinte-cheie: „logicism naiv”; istoria filosofiei; parmenidism; platonism; aristotelism.

Ceea ce îl desparte pe Bagdasar de Maiorescu și de maiorescieni este, printre altele, și perspectiva asupra metodei. La Bagdasar, metoda nu este un simplu instrument pentru aflarea adevărului (cum era logica pentru Maiorescu, de exemplu), iar problema metodei nu ține doar de adecvarea acesteia la obiectul de studiu (cum era cazul la Petrovici sau la Rădulescu-Motru). Comunicarea de față urmărește modul în care Bagdasar vede influența metodei asupra rezultatelor cercetării, în perspectiva principiului selectivității subiective (Eddington).

Cuvinte-cheie: metoda genetică vs metoda transcendentală; relativism epistemelogic; principiul selectivității subiective; determinarea epistemologică a realului.

În Teoria cunoștinței (lucrarea lui N. Bagdasar) are valabilitate următoarea idee: metafizica este condiționată de teoria cunoștinței, fiindcă metafizica este o cunoaștere pusă din capul locului sub reguli. După ce va fi scos în evidență sensul critic-kantian al acestei idei și după ce va fi prezentat modul în care autorul o aplică în prezentarea pozitivismului lui Auguste Comte pe baza sensului pe care îl are, la acesta, conceptul de pozitiv (dat), voi pune în discuție două „teorii” despre necunoașterea unui „fapt” care, în posibilitate, este obiect de cunoscut. Una dintre ele, negativ-ontologică, aparținând lui Mircea Florian, privilegiază ideea unei suspendări a puterii de cunoaștere în fața datului (în posibilitate, obiect de cunoscut). Cealaltă, negativ-cognitivă, avându-l ca autor pe J. L. Marion, propune ideea despre certitudini negative, referitoare la recunoașterea, în unele împrejurări, a necunoașterii datului (în posibilitate, obiect de cunoscut). Ambele teorii condiționează „puterea” de cunoaștere prin natura obiectului de cunoscut, admițând că, atunci când își chestionează propriile limite, puterea în cauză poate produce necunoaștere. În această perspectivă, cele două teorii ajung la concluzii similare celor din filosofia pozitivă a lui Auguste Comte. Tematizarea de față păstrează referința la relațiile posiblile dintre metafizică și teoria cunoștinței, relativizând, totuși, privilegiul formal pe care aceasta din urmă l-ar avea asupra celei dintâi, potrivit lui Bagdasar.

Cuvinte-cheie: pozitiv (dat); pozitivism; metafizică; teoria cunoștinței; obiect de cunoaștere; certitudine negativă.

Bazat pe modul în care adevărul şi cunoaşterea sunt teoretizate în filosofia lui Nicolae Bagdasar, este analizată utilizarea acestor concepte în domeniul puterii politice, punând în valoare contribuţii din filosofia românească în această direcţie.

Este elaborat un model de analiză pe trei niveluri: a) stabilirea statutului epistemic al enunţurilor politice (descriptive, propoziţii cărora li se aplică adevărul, respectiv performative, enunţuri cărora nu li se aplică adevărul); b) operaţionalizarea acestei distincţii prin analiza in situ a enunţurilor politice (aici apar: ştiri false, realităţi alternative, post-adevăr etc.) şi stabilirea relaţiei dintre adevăr şi interes politic; c) descrierea şi evaluarea activităţii analitice a specialiştilor în discurs politic. Rezultatele obţinute prin aplicarea acestui model de analiză: a) clarificarea utilizării enunţurilor discursului politic şi a impactului lor în viaţa cetăţii; b) corecta înţelegere, în acest context, a unor fenomene (ştiri false, realităţi alternative, post-adevăr etc.) care, în pofida aparenţelor, nu sunt noi, ci doar puternic augmentate în condiţiile comunicării prin mijloace digitale; c) criticarea elitismului, a epistocraţiei şi apărarea democraţiei în condiţiile corectei înţelegeri a mecanismelor puterii politice.

Cuvinte-cheie: adevăr; cunoaştere; putere politică; interes, post-adevăr.

Având ca instrumente de investigaţie, printre altele, analiza limbajului, interpretez concepţia despre cunoaştere a lui Bagdasar dintr-o perspectivă care nu este asumată explicit de autor.

Ca orice teorie, şi cea despre cunoaştere este formulată sintactico-semantic. Kuhn şi Feyerabend impun şi o abordare pragmatică a teoriilor. Trecând prin filtrul acestei definiţii diverse poziţii filosofice, Bagdasar solicită interpretului considerarea nivelului pragmatic conjugat cu abordarea de către autor în doi paşi a teoriilor. Această abordare, aplicată pe o lucrare de „teoria cunoştinţei”, oferă şansa decelării nu numai a unei metodologii a cercetării epistemologice ca atare (Teoria cunoştinţei ca cercetare epistemologică, de exemplu) sau a unei posibile metodologii de interpretare a cercetărilor epistemologice, ci chiar a poziţionării genuine (neexplicite)a lui Bagdasar în raport cu ce/cum este cunoaşterea. Dintre aceste trei contribuţii, mi se pare că cea mai importantă este aceea prin care, clarificând demersul critic al lui Bagdasar, descopăr la nivelul pragmatic al analizei mele angajamentele neexplicitate pe care şi-a construit propria concepţie despre cunoaştere; analiza pragmatică a rezultatelor obţinute de Bagdasar în Teoria cunoştinţei permite precizarea unor asumpţii tacite care chiar îi contrazic poziţia de neutralitate, explicit asumată aici.

Cuvinte-cheie: cunoaştere; teoria cunoaşterii; analiza limbajului; critică filosofică.

Unele dintre comentariile critice din Jurnal de idei la adresa filosofiei analitice pozitiviste pot fi văzute pe fondul unora dintre reflecțiile lui Noica privind natura predicației, Ideile lui Platon și categoriile lui Aristotel. Același context poate fi întâlnit, de asemenea, în cadrul unor dezvoltări recente din filosofia analitică postpozitivistă, spre exemplu la Donald Davidson, John McDowell sau Robert Brandom. De aceea, propunerea de față încearcă să facă explicite câteva apropieri și convergențe între critica lui Noica și unele contribuții reprezentative pentru aceste dezvoltări, în contextul a trei teme principale: (i) realism și idealism; (ii) relația dintre fapt și valoare; (iii) reprezentaționalism și problema adevărului.

Cuvinte-cheie: adevăr; realism; idealism; reprezentaționalism; predicație non-generică; intenționalitate. 

Teoria cunoștinței a filosofului odulațiunii universale, în care experiența are un rol de prim rang, face distincțe între două mari categorii ale formelor de cunoaștere, cele elementare, senzații sau pecepții, și ideile abstracte. Primele reprezintă întipăriri de un grad mai puțin elaborat ale datelor oferite de simțuri în urma cărora, prin funcțiile specifice gândirii, prin operațiile inducției, în primul rând, ca și prin deducție, apar ideile abstracte. Acestea sunt întipăriri de al doilea grad pe care facultatea superioară a abstractizării le împarte în generale și particulare. După Conta, legile, de pildă, sunt idei abstracte ce reprezintă calități ce aparțin unui număr nedeterminat de unități individuale. Prin gradul lor de generalizare, ideile abstracte pot fi relative sau absolute, legile, prin gradul maxim de generalitate, aparținând celei de-a doua categorii. Teoria cunoștinței, în esența ei, de factură materialistă, senzualistă, augmentată cu teoria evoluționistă, în care Spencer și Darwin au avut un rol important, l-au sprijinit pe Conta în elaborarea unei teorii proprii, a evoluției onduliforme a universului. În expunerea noastră vom analiza conceptele epistemologice, ca și pe cele metafizice, ale filosofiei lui Vasile Conta, căutând să extragem și câteva semnificații din punctul de vedere al teoriei asupra istoriei.

Cuvinte-cheie: cunoaștere; adevăr; lege; evoluție; ondulațiune universală; istorie.