Ion Petrovici – 50. Nota editorilor
Secțiunea care urmează cuprinde studii și articole care au la bază comunicări susținute la colocviul național „Ion Petrovici – 50”, organizat de Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române la data de 10 iunie 2022.
Licențiat în Drept (1903) și în Filosofie (1904), Ion Petrovici a obținut în 1905 la Facultatea de Filosofie și Litere din București, primul titlu de doctor în filosofie acordat de o universitate din România, cu teza Paralelismul psiho-fizic. După susținerea tezei, a urmat o pregătire postdoctorală la Leipzig și la Berlin (1905–1906), audiind cursurile lui Wundt, Volkelt, Dilthey, Riehl, Paulsen ș.a. Sprijinit de profesorii Titu Maiorescu și C. Rădulescu-Motru, Petrovici a avut o lungă carieră didactică la Universitatea din Iași (1906–1940), unde a obținut docența (1908) și gradul de profesor titular (1912). Între 1940 și 1944, într-o perioadă dificilă, a fost profesor la Universitatea din București, înainte de a fi înlăturat din viața publică, arestat și închis pe considerente politice.
A predat de-a lungul timpului Filosofie generală (Epistemologie și Metafizică), Logică și Istoria filosofiei moderne. Preocupările de filosofie generală au fost publicate sub titlurile Cercetări filosofice (1907) și Noi cercetări filosofice (1911), iar studiile și eseurile de logică au constituit cuprinsul volumelor Teoria noțiunilor (1910; 1924) și Probleme de logică (1911; 1924). Contribuțiile sale în logică includ, printre altele, inovații asupra raportului dintre sferă și conținut, propunerea unei noi metode inductive (pe care a numit-o metoda distincției speciilor cauzale) și dezvoltări privind metoda analogiei, judecățile problematice și singulare, polisilogismele. Articolele de metafizică au fost grupate în volumul Introducere în metafizică (1924), unde Petrovici, preocupat cu justificarea epistemologică și existențială a metafizicii, este interesat nu doar de metodă, ci și de practică (numind, cu acest prilej, religia „practica metafizicii”). Prelegerile sale de istorie a filosofiei – depășind cadrul culegerilor de Studii istorico-filosofice (1925; 1929) – s-au transformat în adevărate monografii: Viața și opera lui Kant (1936) și Schopenhauer (1937). Contribuția în istoria filosofiei a fost omagiată de elevii săi prin publicarea a cinci volume colective intitulate Istoria filosofiei moderne. Omagiu profesorului Ion Petrovici (1937–1941). Profesorul s-a făcut cunoscut și dincolo de catedră, printr-o serie de comunicări și conferințe; unele dintre ele – precum: La nationalité en philosophie, Le dynamisme philosophique, L’idée de neant, Le réalisme, tendance de la philosophie actuelle, La connaissance humaine et le transcendent, Essai sur le bon sens, L’idée de Dieu devant la raison – au fost susținute, publicate și apreciate și peste hotare (Viena, Paris, Bruxelles, Geneva, Praga).
Ion Petrovici a fost ales membru al Academiei Române (1934; vicepreședinte, în 1938), membru al Academiei din München (1938), precum și doctor honoris causa al Universității din Alger (1939).
Colectivul editorial
[Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. XVIII: Știință și metafizică. Ion Petrovici, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2022, p. 65]
Studii de istorie a filosofiei românești is licensed under a Creative Commons Attribution 4.0 International License.